Adesea, haiku-ul evocă simţămîntul vastei izolări în singurătate. O singurătate a lucrurilor vechi, părăsite, decrepite, a căror vremelnicie este deja evidentă şi în faţa căreia spiritul comtemplativ încearcă o tristeţe delicată şi regretul pentru tot ce se pierde iremediabil şi pe veci.
Există însă în această copleşitoare nostalgie şi o recunoaştere a condiţiei umane, la fel de expusă vicisitudinilor ca toate cele ale firii, şi o împăcare, o consimţire la această despuiere, la sărăcia funciară a omului faţă-n faţă cu ceea ce nu poate fi evitat: bătrîneţea, boala şi neputinţa. Căci această ciudată însingurare devine un fel de împuternicire spirituală, de uşurinţă, de capacitate de a comunica paradoxal cu toate lucrurile umile şi neînsemnate şi de a le înţelege misterul şi poezia.
În faţa patinei ce atinge lucrurile acestei lumi, haijinul simte astfel un gen de adîncă durere cosmică pentru diformitate, urîţenie, lipsă, pentru incompletitudinea omului şi a naturii. Este genul de consimţire la o suferinţă generoasă dincolo de hotarele eului individual, aceea care poate găsi calea către o mulţumire frugală dar implozivă care este fericirea.
Wabi-sabi sînt cele două valori estetice care se împletesc în această simţire complexă, intim acordată pe struna cea mai subtilă a lumii.
Poemul lui Ion Untaru, aflat pe locul trei în concursul lunii iunie:
prin gardul rupt
o casă părăsită
şi cireşul uscat
mi se pare cel mai reuşit în a surprinde o stare de fermecătoare dezolare. Este în formularea sa nepretenţioasă o invitaţie familiară, necăutată, de a pătrunde cu privirea, fără nici o efracţie, prin gardul rupt, în universul trist al lucrurilor abandonate. În locul de unde oamenii şi viaţa s-au retras şi unde doar pustiul se instalează treptat.
Spunerea este austeră, abia articulată, incapabilă să se ridice la nivelul unei frazări. E mai mult un mod de a arăta către ceva, de a ispiti căutătură cititorului să încadreze în ruptura gardului toată jalea unei lumi. Acolo unde au fost rosturi şi viaţă, este acum numai o casă nelocuită şi aprope sigur năruită, surpată, povîrnită. Cuvîntul părăsită îi spovedeşte tot destinul, nimeni nu o mai are în grijă şi nimănui nu-i mai e de folos. Din tot cea fost a mai rămas ruina.
Cu o ştiinţă remarcabilă a dozării, firescul degradării e plasat la sfîrşit ca o încununare a prăpădului. Absenţa omului, deteriorarea şi sălbăticirea locului nu-şi găsesc apogeul decît contaminînd şi natura. Unde te-ai fi aşteptat la o invazie glorioasă a ierburilor şi bălăriilor, la obişnuita revanşă a naturii care escaladează ruinele şi le ascunde, privirea se opreşte pe eşecul absolut, pe capitularea necondiţionată a vieţii:
şi cireşul uscat.
Dar, la urma urmei, cireşul făcea parte şi el din universul antropic şi era normal să sucombe şi el odată cu rosturile omului. Totuşi acest şi, care poate fi citit neutru, ca o simplă juxtapunere modestă şi resemnată, lipsită de accent, mi se pare că ascunde o anume sugestie de tensiune surdinizată – pînă şi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu