Senryu – Kyoka, un surâs în stil nipon (I)

Cît de curînd, sperăm că în decembrie, vom lansa şi concursul de senryu. Pînă atunci, în pregătire, vă oferim un admirabil eseu al lui Jules Cohn Botea referitor la caracteristicile genului şi la istoria sa. Eseul a fost citit la recentul colocviu de la Constanţa.

*

În majoritatea lucrărilor cercetate, autorii sunt de acord că senryu este un haiku ca formă, caracteristica lui constând în apariţia ideii de humor. Cea mai succintă definiţie am găsit-o la William Higginson,care îşi întitulează capitolul: Senryu - Comedia umană. Senryu îşi are originea în haikai-no-renga, poeme legate, compuse alternativ de doi,trei sau mai mulţi participanţi.

După o vreme, haikai-no-renga s-a restrâns în tanrenga, în fond o tanka, în care shimo-no-ku,distihul final de 7-7 silabe avea o tentă de humor. Din regulile haiku rămân numai respectarea regulii de aur “Go-Nana-Go” adică 5-7-5 silabe, deci 17 silabe (onji). Kigo nu mai este obligatoriu, kireji(cezura) de asemenea. Ceea ce nu era permis în haiku devine posibil, deci se pot folosi şi metafora,hiperbola, chiar şi personificarea adică abordarea empatică.

În timp ce haiku-ul era apanajul elitei japoneze, a clasei conducătoare şi a clerului, senryul coboară în stradă, în mulţime, la nevoile individului ca o formă tacită de protest, având la bază analiza condiţiei umane. Humorul din senryu nu provoacă un rîs în hohote,dar te îndeamnă ca zîmbind să vizualizezi situaţiile propuse. Deoarece senryu abordează în mod special comportmentul uman, de multe ori alunecă în humorul amar, în “de-a rîsu’plânsul”.

Trebuie menţionat că, în DEX, humorul este o înclinare spre glume şi ironii ascunse sub o aparentă seriozitate. Ar trebui discutată şi capacitatea de percepţie a humorului. Unii au simţul humorului, alţii nu, iar asta reprezintă o adevărată infirmitate psihică. De exemplu: pe un drum noroios, un om alunecă şi cade. Unii îl ajută să se ridice, iar alţii (prea mulţi) râd în hohote.

Primele antologii de renga,conţineau mai ales perechi de strofe în care accentul se punea pe tsukeai, pe legătura care se facea între cele două componente. Autorii de la noi folosesc cu succes metoda folosind tsukeai, pentru a modifica în mod neaşteptat ideea tristihului, în acţiuni umane cu o tentă humoristică. Ca exemplu aş da un haiku personal în care scriam:

Ultimul cocean
din jarul aproape stins
sar mii de scântei

Pentru mine, acest hayku avea un caracter în concordanţă cu ideile Zen; era vorba de ultimul cocean, jarul aproape stins, când cel care a făcut focul, cuprins de frig, va trebui să plece, deoarece spectacolul efemer al scânteilor, îl îngrijorează mai mult decât să-l liniştească. Acum,vine poetul constănţean Radu Patrichi care răstoarnă ideea şi ne aduce la realitate cu următorul distih :

Ultimul cocean
din jarul aproape stins
sar mii de scântei.
Ne-nvăluie mirosul
cartofilor de-acum copţi.

Revenind la senryu, poemele erau de regulă anonime. În bodegi, în ceainării, în sanctuarele schintoiste atârnau zeci de hârtiuţe, de la hârtia ordinară până la hârtia de mătase (cu un tuşeu plăcut, foarte rezistentă) pliate de obicei în formă de romb. Unii susţin că acestea ar fi începuturile artei origami. Pe aceste hârtii oricine vrea scria aceste hayku, fără kireji, fără kigo şi, aşa cum am mai spus, permiţîndu-şi figuri de stil şi personificări.

Karai Hachiemon (1718-1790),funcţionar guvernamental la Edo (Tokyo), cunoscut sub pseudonimul literar Karai Senryu (în traducere “salcia de pe mal “), sesizează aspectul deosebit al acestui fenomen, culege aceste haiku sau renga, le triază, le pune numele de maekuzuke de la maeku, strofa de trei versuri şi tsukeku sau distihul. Până la urmă aceste renga vor căpăta numele de kyoka (tanka cu humor), iar haiku-urile, cu noile reguli acceptate, pe acela de senryu. În 1765 publică primul volum sub titlul Haifu Yanagidaru.

Spre sfârşitul secolului XVII, jocul maekuzuke se detaşează de compoziţia renga, îşi sporeşte popularitatea. Se fac concursuri în ceainării: selecţionerii lăsau numeroase maeku iar clienţii, contra unei taxe simbolice, adăugau tsukeku (distihul) iar din acest venit selecţionerii îşi trăgeau profitul şi dădeau premii.

Fenomenul capătă o amploare deosebită, cu toate că doar un procent de circa 3 % din poeme erau reţinute, iar la sfârşitul anului 1873 se tipăreşte volumul 167 de Kyoka şi senryu. Este legitimă întrebarea: de ce atâta interes şi de ce aceste mii de partipanţi? Ideea unei componente comice, humoristice nu era originală pentru senryu, exista forma haikai care avea întotdeauna humor şi ironie. O explicaţie ar fi faptul că, senryu-ul nefiind iscălit, japonezul îşi putea exprima liber nemulţumirile, satirizând printre altele viaţa cotidiană, ce îl deranja la cei care îl conduceau şi minimalizau, la prietenii care l-au trădat, la femeile care l-au minţit şi multe altele. Analiza acestor volume antologice a oferit cercetătorilor o frescă a vieţii şi a obiceiurilor din Japonia în general şi din Edo (Tokio )în special.

Iată doar două exemple :

Mocirla bălţii
bucuria porcilor —
în tranziţie

Vasile Smărăndescu

Ce să comentez la acest senryu când mesajul este atât de clar ?

Seară de seară
mă uit la televizor.
Dar nu-l deschid . . .

Jules Cohn Botea

Iată descrierea succintă a suprasaturaţiei la apariţia continuă în direct a oamenilor care te conduc, vorbind la nesfârşit fără să spună nimic. Revolta împotriva humorului cu pastă groasă, vulgar, obscen, în care comicul este desprins de cuvânt şi transferat doar în gestică şi ţipete.

Primul clopoţel

Primul clopoţel -
bătrânul învăţător
ascultă greieri

Pentru a interpreta poemul lui Eduard Ţară, Dan Florică face o analiză psihologică a stării ciudate, paradoxale a învăţătorului: abstras de la ocazia festivă a începerii anului şcolar, bătrînul, oarecum dezabuzat de rutina vieţii şcolare, este pierdut în ascultarea unor greieri prezenţi sau poate doar închipuiţi. În larma şcolarilor, învăţătorul se sustrage realităţii anoste şi îşi permite să trăiască într-una îmbogăţită de vechi şi perene nostalgii.

Propun o lectură în ton cu aplecarea lui Eduard Ţară spre folosirea întregului poem ca o metaforă extinsă. O asemenea structură uzează de folosirea scenariului primar doar ca unul simbolic. Elementele care compuneau scena reală pot fi recunoscute şi ca acelea ale unui scenariu iniţiatic.





Primul clopoţel, simbol al toamnei şcolare, devine astfel semnul inaugural al unei primăveri simbolice. Este ghiocelul bătrîneţii care marchează debutul unui nou anotimp existenţial. Este clopoţelul care trezeşte miraculos din dogmaticul somn al realismului rudimentar şi deschide alte zări mai vaste existenţei umane.

În sintagma bătrînul învăţător, cuvîntul învăţător capătă altă valoare care tinde spre înţelesul de maestru spiritual. Meseria searbădă a dascălului este înlocuită de înţelepciunea senectuţii.

Învăţătorul îşi schimbă şi locul unde îşi exercită prestaţia, şi ucenicii. El ascultă (examinează, instruieşte) greieri. Ceea ce face învăţătorul ascultînd greieri este mai curînd o slujbă, oficierea unui serviciu sacru.

Întreaga scenă este plasată astfel în alt context şi capătă o valoare de ritual existenţial.

O capodoperă

Şerban Codrin ne trimite un succint şi elogios comentariu la un poem care, susţine dînsul cu intenţie evident retorică, ar circula liber şi anonim pe internet.

*

Virtuţile buddhiste, armonie, detaşare, acceptare, altruism, iubire de aproape, înţelegere, prietenie, moderaţie, eschivare, ataşament, curaj sunt prezente în toată poezia oriental-niponă. Se poate alcătui şi o listă a contravirtuţilor absente, a virtuţilor negative: vanitate, oprimare, laşitate, inflexibilitate, prejudecată, violenţă, pe care aceeaşi poezie le respinge sau le analizează lucid.

Astfel, meditînd, am dat pe internet de un haiku fără autor, de o colosală forţă interioară, un poem cu totul memorabil:

Vară toridă –
la telefon doar ploaia
pare aproape

La un prim contact, senzaţionalul poem nu îşi dezvăluie virtuţile. Autorul textului ori este un mare poet, ori e vorba de o inspiraţie unică, astrală care a dat naştere, întîmplător, unei capodopere.

Unde se ascunde secretul? În orice caz, nu în antiteza vară toridă/secetă şi ploaie/rod. Poemul este un paradox creat de un maestru sau pur şi simplu un accident fericit care îndreptăţeşte spusa din titlu.

Ce virtute buddhistă tăinuieşte în interior, sub o mască, repet, paradoxală? Probabil mai multe, începînd cu umilinţa, dar, în primul rînd, iluminarea şi de aici încolo mai stăm de vorbă, pentru că sensurile sugerate de micul, modestul poem încep se se multiplice la infinit. Fericit creatorul unu astfel de univers concentrat în opt cuvinte din dicţionarul limbii române!

*

Credem că alternativa că acest poem este sau un accident fericit sau aparţine unui mare poet poate fi rezolvată extrem de simplu: un mare poet este, aşa cum singur susţine, un ins plin de smerenie în faţa revelaţiilor pe care le primeşte ca pe un dar. Pe care a învăţat şi ştie să le primească. Cred că ori aţi reţinut poemul din discuţiile anterioare, ori vi se pare cunoscută deja această atitudine – e aceea despre care ne-a vorbit Eduard Ţară.

COUNTOMAT

E mai greu de înţeles de ce vizitatorii site-ului fac atît de puţine comentarii. Hai să zicem că sînt sfioşi. Se poate ca în asta să se amestece şi anumite inabilităţi tehnice. Am încercat un sondaj şi prin mail, şi pe grupul yahoo. Răspunsuri prea puţine ca să putem trage o concluzie serioasă în afara absenteismului masiv.

Puteam însă crede că site-ul nu este nici măcar vizitat. Dacă prin interactivitate n-am aflat mai nimic, am căutat atunci un mod obiectiv de a şti dacă site-ul este sau nu accesat.

Countomat (Countomat Free Webcounter And Webstatistics) este un site care oferă gratuit servicii de numărătoare a vizitatorilor şi statistici în legătură cu vizitarea site-urilor. Dacă îţi faci un cont şi te abonezi cu propriile site-uri poţi beneficia de aceste servicii. Trebuie numai să introduci pe site-ul tău un cod pe care îl primeşti prin email.

Găsiţi în banda dreaptă sus, chiar lîngă fluture, un text scris cu roşu: Imaginea de mai jos este un buton care apăsat vă trimite pe un site de contorizare a vizitatorilor. Sper să vă descurcaţi acolo. E o imagine foarte mică, un grafic cu cu coloane colorate, pe care trebuie să faceţi clic pentru a ajunge pe countomat.

De la data înscrierii, sîmbătă 22 septembrie, a trecut mai mult de o săptămînă şi putem vedea rezultatele. Pe prima pagină se găseşte totdeauna o comparaţie între situaţia de azi şi cea din ziua corespunzătoare de acum o săptămînă în ce priveşte numărul paginilor vizitate (clicuri pentru accesare pagini) şi numărul vizitatorilor unici. Iat-o pe cea de astăzi:

- 71 de clicuri pe 1.10 faţă de 120 pe 24.09, procentual mai puţin cu 40,83%

- 20 de vizitatori pe 1.10 faţă de 30 pe 24.09, procentual cu 33,33% mai puţin.

Din pagina următoare, Statistici, se pot accesa un număr impresionant de statistici diverse, multe însoţite de grafice. Cine e curios şi se pricepe le poate deschide şi urmări în detaliu.

Un mic rezumat, mereu prezent şi actualizat, arată aşa:

257 de vizitatori în circa 10 zile nu e rău deloc, mai ales că sînt vizitatori care accesează în medie 3 pagini. Nu dau bir cu fugiţii.

La pagina Istoria traficului există un tabel are poate fi deschis pe zile, luni, ani. Şi asociat lui un grafic cu coloane. Pe luna septembrie, graficul e următorul:

Coloanele cu maro sînt vizitatori din zilele de week-end, cu verde din zilele de lucru. Cu galben pagini accesate.

Există, printre alte multe pagini, una care înregistrează vizitatorii cu vizite repetate. În săptămîna din septembrie sînt:

· 186 care au intrat doar o dată

· 91 de 2 pînă la 5 ori

· 24 de 6 pînă la 10

· 13 de 11 pînă la 50

Grafic lucrurile arată aşa:

E un grafic al fidelităţii. Dacă cei 186 de vizitatori cu o singură vizită ar fi putut nimeri întîmplător, există 128 care au vizitat site-ul de mai multe ori, deci premeditat.

În acelaşi interval ne-au vizitat:

· 150 de vizitatori cu cetăţenie necunoscută

· 42 români

· 8 americani

· 4 japonezi

· cîte 3 francezi şi germani

· cîte 2 belgieni, italieni, moldoveni

· cîte unul din Suedia, Austria, Filipine, Polonia, Canada, India, Spania, Norvegia, Marea Britanie

Ca în graficul următor:

E o mare bucurie să vedem că site-ul are un trafic mulţumitor. Mai multe însă putem şti abia după măcar o lună, două.

Interviu cu Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii la concursuri internaţionale (III)

Haiku-urile tale se remarcă printr-o delicată subtilitate, au un echilibru fragil între o tehnică bine stăpînită a elipsei şi un palpit emoţional abia vizibil. Cum ai ajuns la această abilitate? Te bazezi mai mult pe surprinderea momentului revelator sau pe o îndelungă prelucrare a materialului abia notat atunci?

Nu mai cred de mult timp în perfecţionarea, “şlefuirea” omului doar prin puterile lui. Pentru mine, abilitatea de a scrie haiku ţine de revelaţie. Ca şi adevărul, ca şi profunzimea lucrurilor. N-am să afirm că stau şi fac meditaţie zen în diverse postúri yoga şi ajung la acea iluminare care mă conduce la un haiku. Am avut şi gărgăunii ăştia cândva, nu neg. Din fericire, am ajuns (ocolind prin yoga, baha'i, scientologie) la mine acasă, de unde am plecat ca fiul cel risipitor, adică la ortodoxia sfinţilor şi părinţilor mei. Împlinirea mea e aici, în acea stare de fericită întristare. Ca o paranteză, am fost foarte mâhnit să aflu că doi actori de mare valoare au trecut recent dincolo fără să-L fi cunoscut cu adevărat pe Hristos. Pentru ei au contat mai mult, din păcate, alte însemne decât cele veritabil creştine.

Cum scriu haikuurile? Notez pe foi de hârtie sintagme care-mi plac, uneori situaţii care se suprapun într-un acelaşi plan ideatic, alteori ascult muzică sau aştept să apară luna. Apoi le caut o formă potrivită, le îmbrac în haina celor 17 silabe. Câteodată reuşesc, alteori dimpotrivă. Dar ori de câte ori m-am străduit să scriu un haiku perfect sau unul care să-mi aducă un premiu, am sfârşit lamentabil. De aceea, Dumnezeu m-a smerit arătându-mi că nu e cum vreau eu, ci cum mi se oferă. Trebuia cumva să învăţ să primesc ceea ce mi se dăruieşte. Haikuuri pe care le ignoram şi le consideram de mâna a doua au fost apreciate mai mult de juriile respective decât unele pe care abia aşteptam să le văd premiate. O lecţie care trebuie trăită pe proprie piele de fiecare autor. Te face să înţelegi ceva fundamental: că nici poezia nu ne aparţine în întregime, ci doar suntem împreună lucrători la ea. E conlucrarea cu Cel Ce Este şi care ne face părtaşi la acea inspiraţie. Din păcate, prea slabi în deosebirea duhurilor, ne mai lăsăm păcăliţi şi de entităţile căzute. De aceea cred că participarea la un cenaclu, la un kukai, este benefică pentru oricine, chiar dacă i se atribuie un nume mare. Participarea are rolul de a fi ca sub ascultarea unui duhovnic, de care avem cu toţii nevoie.

În altă ordine de idei, trebuie să mărturisesc faptul că lectura unor haikuuri superbe m-a condus şi pe mine la reuşita altora. E ca şi cum ai intra într-un loc încărcat de har şi, cînd îl părăseşti, rămâne ceva cu tine, devii purtătorul aceluiaşi har oriunde mergi şi tu.

Ce crezi despre concursuri? Ce înseamnă ele pentru cei ce scriu haiku, pentru mişcarea haiku din toată lumea?

Concursurile internaţionale menţin o coeziune, ne ajută să aflăm unii despre alţii, să ne cunoaştem, să ne apropiem. Haideţi să ne gândim puţin la următorul lucru. În Brazilia există de foarte mulţi ani un puternic nucleu de cultură niponă datorat celor care au emigrat din Japonia. Haiku practicat de japonezi, de cea mai bună calitate. Uitaţi-vă la statisticile câştigătorilor de concursuri în limba japoneză. Foarte mulţi sunt din Brazilia. Câţi au auzit însă de societăţile de haiku din această ţară? Şi totuşi ele există, sunt mai puternice decât la noi în Europa. Aceste informaţii nu ajung la noi deoarece brazilienii de naţionalitate japoneză nu prea scriu în engleză (ci doar în japoneză şi portugheză) şi nu participă la concursurile la care noi suntem prezenţi. Pur şi simplu nu ne intersectăm. Sau, dacă o facem, aflăm despre foarte puţini autori brazilieni, dar nu de naţionalitate japoneză. Nu e păcat să nu aflăm mai multe despre un haiku ce nu are ca izvoare sursele europene sau americane, aşa cum a pătruns la noi? Din acest punct de vedere, consider că poemul haiku brazilian este mult mai aproape de adevăratul haiku. E mai aproape de sursă. Noi spunem că suntem o forţă în haikuul mondial, dar oare am descoperit totul? De aceea, concursurile ar putea să ne facă să înţelegem că sunt şi alţii, poate mai buni decât noi, pe care îi ignorăm. Italienii vin şi ei puternic din urmă. Totuşi, câţi dintre poeţii români citesc autori italieni (ale căror creaţii sunt traduse uneori şi în engleză)? Concursul anual internaţional Cascina Macondo a fost cel care m-a făcut pe mine şi pe alţii (poeţi consacraţi din Croaţia, SUA, Irlanda) să descopăr că nu departe de casă sunt talentaţi iubitori de haiku despre care nici nu bănuiam că există. De asemenea, cele 3 concursuri care se organizează în Spania m-au condus la comunitatea haijinilor de limbă spaniolă, nu de neglijat de vreme ce, printre laureaţi se numără şi poeţi din Mexic şi Chile.

Nu sunt de acord că ideea că un premiu obţinut la un concurs organizat de nu ştiu ce prefectură sau companie din Japonia nu poate fi valoros. Din câte cunosc, toate aceste concursuri consacrate şi căutate de veteranii haikuului au jurii extrem de valoroase (un exemplu ar fi poeta Kōko Katō). Dacă ar fi să dau un sfat celor care scriu haiku ar fi acela de a participa la cât mai multe concursuri. În acest fel sunt obligaţi să scrie mult şi să-şi perfecţioneze continuu tehnica. E un lucru benefic.

În ciuda notorietăţii (şi a crizei cronice de timp de care mi-ai vorbit), ai participat mereu la concursul nostru cu toate că ai obţinut un punctaj nerelevant pînă la ultima etapă. Pe mine nu doar că mă bucură acest lucru, dar am şi încercat să spun că un concurs (mai ales kukai) este un exerciţiu, un antrenament, un mod de a-ţi dezvolta şi gustul şi prestaţia, comunicînd şi învăţînd unii de la alţii. Cum se vede acest lucru dinspre tine?

Cât pot, particip, ştiţi asta. E ca o terapie pentru mine. Nu am ce pierde nici când am un punctaj mic, dimpotrivă. Mă trezeşte la realitate, mă ţine în stare de veghe, de trezvie cum îi spun sfinţii. Unora le e frică să se privească în oglindă. E omeneşte. Să-i aşteptăm să-şi revină şi să îndrăznească să accepte că nimeni nu e un geniu sau că şi geniile au dreptul să mai greşească.

Din altă perspectivă, societatea românească e fărâmiţată. Doar un pericol comun poate să ne mai trezească din nepăsare. Cred că asta se reflectă şi în sfera haikuului. Nu ştiu care ar putea fi această ameninţare, dar poate că doar acest lucru ne va face pe unii să ne bucurăm cu adevărat de succesele celorlaţi în loc să arătăm că suntem talentaţi fiecare în grupul nostru. Ar fi extraordinar dacă am putea să ignorăm invidia, orgoliul, răutatea. Succesul unuia e, de fapt, succesul tuturor. Chiar îi spuneam domnului Vasile Moldovan că ultimul haiku al domniei sale, care a primit o menţiune la Klostar Ivanic Haiku Contest din Croaţia, are pentru noi toţi (sau ar trebui să aibă) valoarea unui premiu deoarece în toată lista de haikuuri selecţionate, doar unul poartă şi numele României. Îl felicit pentru perseverenţă, reuşită şi modestie.

Nu vreau să mă feresc de a recunoaşte că am scris şi aiureli. Cred chiar că foarte multe. Domnul Florin Vasiliu a tăiat în carne vie în aşa-zisele “haikuuri” şi “tanka” pe care le-am scris. De asemenea, Domnul Şerban Codrin mi-a scris adevărul despre lipsa de firesc în unele poeme renga, unde legăturile nu erau clare, ci ascunse, greu de priceput. Din acest punct de vedere, am îndrăgit ideea domnului Şerban Codrin de a-şi perfecţiona continuu poemele. Am citit creaţii care, după ce au primit o formă, au fost reluate, reaşezate, găsindu-şi forma potrivită. O lecţie despre faptul că şi cei buni pot deveni şi mai buni.

Cum vezi viitorul micii noastre comunităţi de amatori de poezie niponă din România? Cum ar putea ea să capete o consistenţă mai mare?

Nu cred că am reţete pentru asta. Cum văd viitorul? Nu ştiu. Ceea ce pot să vă spun este doar cum mi-aş dori să arate. Mi-aş dori să putem privi şi stelele mai puţin strălucitoare. Să ne amintim că strălucirea este aparentă. S-ar putea să aflăm că una care străluceşte puternic este pur şi simplu mai aproape de noi. În aceeaşi măsură, apropiindu-ne de una care păleşte, s-ar putea să găsim o stea care ne copleşeşte prin căldură sau gingăşie. Mi-aş dori, de asemenea, mai multă sinceritate şi înţelegere între noi, mai multă omenie. Nu cred că mai avem timp şi pentru răutăţi, pentru aroganţă. Trebuie să avem permanent curajul să ne cerem iertare unii altora, dacă e cazul. Personal, regret multe lucruri. De exemplu, regret că niciodată nu am răspuns doamnei Rafila Radu, domnilor Radu Patrichi şi Ioan Găbudean care m-au contactat în numeroase ocazii pentru diverse colaborări. Nu în ultimul rând, regret că nu m-am apropiat aşa cum ar fi fost firesc de domnul Dumitru D. Ifrim, vărul tatălui meu şi un om deosebit, după cele auzite de la părintele meu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Mai multe concursuri, aşa cum organizaţi dumneavoastră, sunt benefice chiar dacă premiile sunt simbolice. Poate că ne vom da seama că, în loc să ne minunăm de propriile creaţii, este mai util să ne aplecăm cu înţelegere şi să citim, să lăudăm (unde se cuvine) creaţiile celor de lângă noi. Dumnezeu a lăsat fiecărei stele un loc pe cer. Doar împreună plămădesc noapte de noapte cerul de care ne minunăm de fiecare dată. Niciuna nu e de prisos.

Interviu cu Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii la concursuri internaţionale (II)

Locuieşti în Iaşi, departe de vechile centre în care există o activitate a iubitorilor de haiku. Cum şi cînd ai descoperit haiku-ul?

Chiar de la începuturile lui în România. Mă refer la începuturile moderne, datorate domnului Florin Vasiliu. Ţin minte că intram zilnic într-un anume magazin de ziare şi reviste de lângă Biblioteca Centrală Universitară (unde a lucrat şi Eminescu) să mă interesez ce noutăţi mai apar. Era imediat după evenimentele din 1989. În primăvară am zărit o revistă care avea pe copertă un nume şi un desen de factură japoneză. Era primul număr al revistei HAIKU. Acum e îngălbenit de vreme, un alt haiku în sine. Mă aşteptam să fie ceva care să mă fascineze prin lucruri necunoscute despre civilizaţia niponă. Chiar am fost puţin dezamăgit că, de fapt, era vorba despre poezie. Cum avusesem nişte antecedente nereuşite în această direcţie (“deocamdată nu” în revista Flacăra), nu credeam niciodată că voi scrie haiku. Treptat, mi s-a părut atât de simplu să scrii asemenea poezii, încât m-am şi apucat de lucru. Am trimis pe adresa redacţiei primele încercări. Spre mirarea mea, am primit şi răspuns chiar de la domnul Florin Vasiliu. Nu erau haikuuri, dar faptul că cineva m-a încurajat a contat foarte mult pentru mine. Cred că de asta am şi fost selecţionat pentru prima antologie, Umbra libelulei. Cu timpul, am înţeles că încercările mele erau departe de ceea ce însemna cu adevărat această poezie.

De aici a intervenit domnul Florin Vasiliu, care mi-a propus să înfiinţăm un cerc al Societăţii Române de Haiku în Iaşi. Am fost de acord şi domnia sa a venit aproape lună de lună la noi. Mi-amintesc şi acum de serile superbe din camera mică de hotel citind pe rând poemele scrise acasă şi apoi ascultând ce nu se potriveşte, ce reguli nu au fost respectate şi care sunt reuşitele. Păstrez încă poemele discutate atunci. Pentru că eram puţini, obiceiul era să discutăm câte două poeme de fiecare. S-ar putea ca printre cele prezentate de domnul Florin Vasiliu să mai fi rămas unele inedite, nepublicate. Voi încerca să cercetez acest lucru revăzând materialele scrise care au rămas de la acele întâlniri. Dacă este aşa, le voi trimite prietenilor şi colegilor de la Bucureşti pentru a fi publicate în revista HAIKU.

Printre cei care au fost în camerele de hotel la întâlnirile de cenaclu s-au aflat: George Bădărău, Amalia Voicu, Manuela Horopciuc, Laurenţiu Diamandi, Nadia Huţuleac. Era printre primele cercuri haiku din ţară. S-a organizat şi o întâlnire la Galeriile Anticariat ale domnului Dumitru Grumăzescu de pe strada Lăpuşneanu. Îndrăgind poezia (deţine cea mai mare colecţie de volume Eminescu din ţară, unele extrem de rare) şi având o fiică îndrăgostită de japoneză, domnul Grumăzescu a fost o gazdă extraordinară. Au fost invitaţi marii poeţi ai Iaşului, s-au citit haikuuri de către studenţi la actorie, a urmat un concert de cameră, a fost extraordinar. Credeam că vom avea ecou în cercurile literare ce ţin de Casa Pogor, dar n-a fost să fie aşa. Cu o excepţie: domnul George Bădărău, critic literar şi poet foarte cunoscut, el însuşi prezent în antologia de haiku O sută de catarge. Domnia sa a fost cel care ne-a promovat fără rezerve în presa ieşeană, publicându-ne în Convorbiri literare şi Poezia. Din păcate, toţi ceilalţi au privit haikuul ca pe o ciudăţenie de moment. Nici acum lucrurile nu stau altfel, poate şi din vina noastră. Din nefericire, firea mea nu s-a potrivit şi nu se potriveşte cu cea de lider.

Premiile obţinute de-a lungul multor ani, la concursurile din toată lumea, cu haiku-uri în vreo patru limbi, sînt girul unei creaţii de reală valoare. Cum ai reuşit să ajungi la acest nivel fără să ai în preajmă alţi autori?

Mulţumesc pentru aprecieri. Sunt şi foarte multe nereuşite, chiar dacă au fost premiate (redundanţe, lipsa kigo-ului, lipsa unor silabe, lipsa simplităţii etc). N-am ajuns la măsura celor ale căror poeme strălucesc prin karumi şi sabi. Mi-aş dori acest lucru, dar mai am multe de învăţat.

E adevărat că nu am avut parte de aceeaşi atmosferă de lucru ca în Bucureşti, dar în preajmă au fost colegii mei din Cercul Iaşi al Societăţii Române de Haiku. Prima menţiune a fost obţinută în 2002, după ce acelaşi poem (altă traducere) a mai fost trimis anterior la alte ediţii ale aceluiaşi concurs şi a fost respins. Poemul After the frog’s leap – / only a splash in the dark / and the moon to shards a fost cel care a spart gheaţa (sau mai degrabă luna), la concursul ItoEn. Lectura cărţilor domnului Şerban Codrin a fost o revelaţie pentru mine. Eram entuziasmat că se putea scrie atât de frumos şi de profund, cu înţelesuri de nebănuit. Am fost cucerit de poemul în lanţ şi m-am apucat, înainte de 2000, să scriu şi eu. Am trimis ciclul de 12 kasen renga (câte una dedicată fiecărei luni a anului) intitulat Partituri de Vivaldi (Anotimpurile lui au tot 12 părţi) atât domnului Florin Vasiliu cât şi domnului Şerban Codrin. Păstrez comentariile dumnealor şi acum, dar n-am publicat din acest ciclu decât parţial în Poezia şi Orion. Aş fi putut fi unul dintre primii autori de volume renga din ţară, dar am preferat să scriu în continuare haiku şi să nu public niciun volum de poezie. Totuşi, cândva mă voi întoarce la renga. Poate după doctorat.

Amalia Voicu, o poetă de o mare sensibilitate, a fost şi ea premiată, chiar de la prima sa participare, tot la ItoEn. M-a ajutat foarte mult cu sugestii la traducerile în engleză. Amândoi ne-am apucat să luăm lecţii de japoneză de la Ionuţa Grumăzescu, acum căsătorită în Japonia. A durat doar o vară, apoi am avut alte probleme fiecare. Însă am continuat să mai scriem, să ne întâlnim şi să discutăm haikuuri, chiar dacă domnul Florin Vasiliu trecuse dincolo. Domnul George Bădărău ne solicita haikuuri spre publicare, deci eram permanent conectaţi cu poezia.

În ultima parte, după ce am avut acces la computer (stăteam cu orele la internet café), am găsit adrese de concursuri haiku, poeme premiate şi mi-au plăcut foarte mult. Erau în engleză, eu nu o ştiam decât din filme. Cu timpul am început să mă descurc. Îmi luasem şi dicţionare, aşa că am început să scriu direct în engleză, pe cât posibil în formă fixă. Am avut o perioadă de tatonare (de aici şi lipsa altor premii în 2003 pentru haiku), până am ajuns să fac traduceri cât de cât adevărate. Evitam (şi acum fac la fel) verbele deoarece din gramatica engleză nu prea ştiu mare lucru. Totuşi, 2003 nu a fost un an de pauză de premii, pentru că am avut surpriza plăcută să fiu anunţat că am o tanka selecţionată pentru Running-Up la concursul organizat de Nihon Kajin Club în Bangkok. Clubul numără circa 5000 de poeţi din toată lumea, în marea lor majoritate japonezi. Cred că e prima tanka premiată la concursuri internaţionale de un român, dar nu sunt sigur. Ulterior, în 2006, am obţinut şi Premiul Întâi la ediţia din Honolulu a aceluiaşi concurs. Am fost invitat acolo dar, din păcate, posibilităţile financiare reduse m-au împiedicat să onorez invitaţia.

În ceea ce priveşte haikuurile în limbile ţărilor respective premiate în Italia, Franţa şi Spania, sunt încercări la care nu mă aşteptam să reuşesc mare lucru. Din franceza şi din rusa făcută în şcoală nu prea mai ştiu nimic. Iar despre spaniolă - ce să vă spun? – nu sunt un fan al telenovelelor. Pentru fiecare substantiv utilizat, am folosit internetul. Am căutat mai multe traduceri automate, apoi verificam cu Google dacă imaginile respective indicau acelaşi lucru. Verificam în acelaşi timp şi frecvenţa acestui cuvânt pe internet. Dacă era mare şi imaginile îmi indicau acelaşi subiect, atunci îl păstram de bun. Mai greu a fost cu articolele, prepoziţiile, adverbele şi verbele. Dar am trimis aşa, fără să fiu pe deplin sigur că e corect şi fără să mă gândesc la reuşită. Dumnezeu m-a ajutat să câştig.

În evoluţia ta te-au ajutat mai mult sursele găsite pe internet sau revistele şi volumele publicate în ţară?

Dacă ar fi să fac o ierarhizare, cred că aş începe cu lectura poemelor (creatorilor consacraţi) premiate la concursurile internaţionale şi găsite pe internet, apoi aş continua cu volumele domnului Şerban Codrin iar în final studiile publicate în România. Fiind profesor, cred că înţeleg şi de ce am făcut ierarhizarea astfel. Orice elev (în ale haikuului sunt şi eu) învaţă mai întâi din exemple. Exemple simple, clare. Intuiţia şi observaţia au rolul lor, dar numai din teorie nu cred că se poate ajunge la ceva profund. Când încercam să respect toate regulile, aşa cum apar în studii, îmi dădeam seama că nu voi reuşi niciodată să-mi iasă totul. Aşa că am încercat să scriu asemenea poemelor care mi-au plăcut, care m-au impresionat, care m-au făcut să vibrez, să mă minunez şi să descopăr că parcă sunt scrise de mine. Sunt multe haikuuri pe care mi-ar fi plăcut să le fi scris eu, dar mă bucur şi că le-am putut găsi şi citi la alţi autori. Mă gândesc la faptul că aş fi putut să nu aflu niciodată de ele şi mă trece un fior când conştientizez că le am sub ochii mei, că mi le oferă cineva. Aproape la fel cum mă cutremur când îmi dau seama că s-ar fi putut să nu exist, dar totuşi sunt datorită Cuiva.

Mă bucur, în acest context, că tinerii care doresc să scrie haiku au Romanian Kukai la dispoziţie. E un lucru foarte bun. E un cenaclu, e o sală de clasă pentru cei ce vin după noi. Ar putea fi şi o universitate dacă marii poeţi ai României ar avea bunăvoinţa să participe cu puţin din experienţa lor la instruirea celor care suntem. Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.

INVITAŢIE DE PARTICIPARE OCTOMBRIE 2007

Dragi iubitori de haiku,

Astăzi vă invităm să participaţi la concursul kukai al lunii iulie. Concursul este organizat de ROMANIAN KUKAI, site unde găsiţi şi Regulamentul în detaliu, precum şi multe alte informaţii despre poezia niponă. Dacă participaţi prima oară, este bine să citiţi în prealabil regulamentul concursului.

Luna aceasta, trebuie să trimiteţi un poem care să includă cuvîntul libelulă (în oricare din formele sale gramaticale). Cuvîntul libelulă este un kigo de toamnă şi poemul vostru trebuie să se încadreze în atmosfera acestui anotimp.

Fiecare participant va trimite un singur haiku, respectînd în compunerea lui tematica anunţată, numai pe adresa concursului – soimana@yahoo.com. Deoarece se votează poeme anonime, este indicat să nu trimiteţi poeme care au fost afişate sau publicate sub numele vostru anterior, oriunde în altă parte. Noi le vom trimite pentru a fi apreciate de dv. identificate doar prin numărul pe care îl vor avea în lista tuturor celor primite.

Termenele concursului sînt:

· primirea poemelor pînă la 14 octombrie ora 24 (a României),

· votarea pînă la 21 octombrie aceeaşi oră,

· anunţarea rezultatelor pînă la 27 octombrie.

Singura adresă la care trebuie să trimiteţi corespondenţa pentru concurs este:

soimana@yahoo.com

Tot ce trimiteţi la alte adrese nu e luat în consideraţie pentru concurs.

Pentru ca textul dv. să nu fie alterat datorită modului diferit de a vedea diacriticele la destinaţie, e bine să-l trimiteţi în ataşament, aşa cum trimitem şi noi această invitaţie. Poemele odată trimise nu mai pot fi corectate.

Nu uitaţi să semnaţi sub poem şi vot cu numele pe care îl doriţi afişat (care poate fi altul decît cel afişat de email). Numele votantului trebuie confruntat cu al participantului pentru că nu vă puteţi vota propriul poem.

Aşteptăm cu nerăbdare trimiterile voastre.
Corneliu Traian Atanasiu
Magdalena Dale
Maria Tirenescu
Cristina Rusu

*

Cei care sînt la începuturi şi doresc o informaţie minimă despre haiku, pot găsi ceea ce îşi doresc în

Biblioteca poeziei nipone

Pentru cei care nu se descurcă lesne pe internet: acest text conţine linkuri. Textul care îşi schimbă culoarea cînd sînteţi cu mouse-ul deasupra lui , apăsînd tasta CTRL şi făcînd clic cu mouse-ul, trimite la o pagină de internet (dacă sînteţi conecatati în acel moment). Pagina respectivă are adresa menţionată în eticheta care apare cînd mouse-ul este poziţionat deasupra linkului.