„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Doar (II)


În prima parte, am remarcat modul de extremă concizie în care, folosindu-l pe doar, este scos în evidenţă un exemplar singular plasat într-un loc pustiit pentru a evoca singurătatea. Doar poate îndeplini însă şi alte funcţii cu aceeaşi eficienţă.


El poate marca, pervertirea sau dispariţia unui lucru (care rămîne viu şi autentic doar în amintire).


O pocnitoare. / Colindul copiilor / doar o amintire (Duţu Niţu)


O vijelie – / păpădia a rămas / doar amintire (Vasile Smărăndescu)


Tot cu ajutorul lui doar, e evidenţiat faptul că ceva nu (mai) corespunde exigenţelor, că aşteptările, oarecum fireşti de pînă acum, ne sînt înşelate:


Toamna asta – / doar risipă de frunze / şi nimic altceva. (Doru Cosmin Radu)


Toamnă de aur. / În mâna care cere / doar o monedă (Dumitru Radu)


Un cerşetor orb. / În palma întinsă / doar fulgi de nea (Ana Udrea)


Ciuta-nsetatã / la izvorul îngheţat. / Doar cer, doar oglinzi... (G. Corbu)


Amurg sângeriu / nici un bujor în grãdinã - / vântul, doar vântul ... (Mioara Gheorghe)


Pe sanie / doar câteva vreascuri / iarna în toi (Elena Manta Ciubotariu)


Există o contrariere a observatorului: toamna e doar risipă, abundenţă aurită nu se revarsă ca mărinimie, izvorul nu mai adapă, coloritul ceresc al amurgului nu mai are pandant pe pămînt, săracul nu mai are cu ce se-ncălzi. Peste tot doar penurie şi calicie.


În alte situaţii, atmosfera momentului este confirmată în mod expresiv printr-o anume excepţie care întăreşte o regulă:


Octombrie – / doar luna se scaldă / în mare... (Radu Patrichi)


Un câine pribeag / adulmecă ceaţa: / doar frunze arse (Cristina Crăsnaru)


vară fierbinte – / doar umbrele ciorilor / răcoresc câmpul (Henriette Berge)


noapte fără somn – / doar greierii mai luptă / cu maneliştii (Gabriel Iordan-Dorobanţu)


pisoii în cojoc – / pentru prima ninsoare / iau doar paltonul (Ana Ruse)


Doar poate scoate în evidenţă şi urme din care se poate deduce o faptă reprobabilă sau o anume reacţie tăcută la o întîmplare nedorită.


Doar pene pe jos. / Mîţa-i sătulă: bestia, / să-nghiţi un cântec... (Jules Cohn-Botea)


Ariciul e mort - / Doar acele pinului / Împung tãcerea (Ioan Marinescu)


Doar poate să inducă însă şi o moţiune de reabilitare a unui lucru mărunt, insignifiant, efemer care dă în vileag neaşteptat puterea nebănuită şi misterioasă a mai nimicului.


Doar o petală... / Limba ceasornicului / a încremenit (Amalia Voicu)


Între mâlul greu / şi cerul de-azururi plin, / doar un nufăr alb (Paula Romanescu)

Zmeul rupt... / Doar sfoara / îşi aminteşte zborul (Victor Zoica)


În fine, doar poate să pregătească o surpriză minimalizînd faptul pe care îl introduce, pentru ca apoi un şi augmentativ să-l transfigureze într-o întîmplare cu totul şi cu totul ieşită din comun:


noaptea orbului / doar cântatul unui cocoş / şi-un dor de lunã (Rafila Radu)


aproape la fel ca în:


În urma broaştei / (doar) un plescăit în noapte / şi luna în ţăndări (Eduard Ţară)


unde doar este subînţeles.



vineri, 27 noiembrie 2009

Doar (I)


Adverbul doar exprimă de obicei o delimitare, o restricţie în sensul unei singularizări a unui lucru din mulţimea celor identice sau asemănătoare cu el.


Nici o scrisoare de scris,

doar amintirea

ca un uliu: la pândã

(Ştefan Baciu)


În poemul de mai sus, restricţia marchează de fapt o exclusivitate nefastă, persoana în cauză, evident singură şi nemaiavînd nici măcar cui să scrie (poate niciunul din cunoscuţii de departe nu mai e în viaţă), este la discreţia amintirii, singura în care mai întîlneşte oamenii şi viaţa (trecută). Dar şi amintirea… e mai curînd un supliciu.


În cazul acestui poem, nici o face pereche cu doar. Aparent, nu mai e nimic de făcut, de trăit, de comunicat, nici o relaţie nu mai există, nu mai funcţionează. Nu mai e nimeni cu care ai mai putea să comunici. Doar introduce însă o excepţie. Dar una devenită adversativă: întîlneşti încă totul în amintire, dar (cam aşa funcţionează acum doar) numai ca o mustrare, ca o nostalgie, ca o sfîşiere. În mod straniu, doar face ca şi acel singur lucru rămas din specia pusă-n discuţie să fie unul care-şi neagă natura şi virtutea, preschimbîndu-se în contrariul său.


De regulă însă, doar nu este precedat de o precizare a categoriei de lucruri absente, ci introduce direct, abrupt şi eliptic chiar acea singularitate pe care ţine să ne focalizeze privirea. Este fără doar şi poate o păcăleală, ceea ce vedem (ca ceea ce a mai rămas) şi-a schimbat calitatea firească de a popula şi însufleţi locul şi prin prezenţa sa accentuează lipsa, pustiirea, singurătatea, devenind de fapt simbolul lor:


La debarcader / doar pescãruşul / pãzind singurãtatea. (Vladimir Belity)


Totul s-a cules – / doar sperietoarea / aşteaptă noul an (Florin Grigoriu)


Sub salcia casei, / îmi ţin tovărăşie / doar ei, ţânţarii (Ţicu Valer)


Zarişte mută – / Doar o pasăre-şi strigă / Numele mereu (Ion Bogdan)


Noapte târzie - / Doar parfumul teilor / Mai trece strada (Ioan Marinescu)


Doar zãpada / pe treptele conacului - / sfârşit de veac (Elena Manta Ciubotariu)


Pe plaja goalã / stãpâni doar pescãruşii. / Searã de toamnã. (Ana Udrea)


Gustar spre sfârşit. / Doar o sperietoare pe / câmp (Ecaterina Marga)


Doar praf şi ciulini. / Cântecul greierului amintind toamna (Livia Ciupav)


Ceaţã - / doar ciorile se zãresc / în mesteceni (Ioan Gãbudean)


Scena pustie / Acum doar un greier / Îşi face de cap (Ioan Marinescu)


revelionul – / la mulţi ani îmi urează / doar papagalul (Valeria Tamaş)


Cucul n-are ecou, sperietoarea şi pescăruşii accentueză golul şi capătă funcţia ironică de a păzi singurătatea, parfumul se strecoară nevăzut, zăpada îngroapă ce-a mai rămas din conac, ţînţarii... condimentează singurătate cu un plus de iritare. Toate aceste lucruri şi fiinţe sînt doar însemne care se insinuează pe blazonul singurătăţii.


Lucrurile pot fi văzute însă şi cu o ironie tandră, empatizînd cu fiinţele singuratice, asumînd demnitatea condiţiei austere a unicatului pe care ele ţi-o pot insufla:


Doar un păianjen. / La urma urmei / dorm şi eu cu cineva (Niculae Alexandru Vest)


În cerul iernii / doar un fulg ca un sărut – / la despărţire (Titus Andronic)


Regina nopţii / mireasmã risipitã / doar pentru greieri (Emilia Dumitrescu)


Cântul lebedei; / pe lac se oglindea doar / constelaţia (Utta Siegrid König)


Doar o ceaşcã. / Aburul şi liniştea / Împreunã (Lucian Suciu)


Ţâţâna porţii / scârţâie, prietenii trec. / Doar vântul intrã. (Dumitru Ichim)


Valurile torc / poveşti: doar albatrosul / le ştie rostul (Horaţiu Stamatin)


E doar vraja / amurgului. Nu-i încã / dorul de moarte.(Nicolae Ionel)




Comentariile juriului la poemele lunii septembrie 2009


Manuela Miga:


Extinzând comentariile conform invitaţiei găsite după lectura comentariilor autorilor la poemele premiate de către juriu, mă alătur celor care şi-au exprimat politicos rezerve la două dintre creaţiile situate pe ultimele locuri. Bănui că numărul 57 - „Ceaţă peste râu - / sfârşind torsul bunicii / din ziua de ieri ...” ar dori să ne comunice într-un mod poetic – liric, mai precis – că acţiunea bunicii este continuată a doua zi de către Mama natură şi fuiorul bunicii s-a expandat în cel al ceţii. Necazul e că pe noi, citadinii, torsul ne duce mai curând către sensul de sculptură ceea ce ne face să o vedem pe bătrână cu trunchiul gol, fără braţe şi nici cap, ori, tot dumnealui, torsul, ne face să ne delectăm cu deliciosul sunet pe care-l scoate pisica când e în toane bune. Ambele sensuri ne rătăcesc departe de intenţia autorului, care, desigur, va fi mai atent în viitor şi va răsuci (toarce) firul cuvintelor pe care le va folosi în haiku în toate sensurile posibile pentru a preveni nedorite ambiguităţi. În ceea ce-l priveşte pe eroul poemului 41 care e pierdut în ceaţă şi-şi caută drumul cu un baston, mă gândesc că nu poate fi vorba de un orb, deoarece nu l-ar fi încurcat în plus ceaţa; poate a fost avută în vedere o persoană cu deficienţe mai puţin grave, deşi înclin să presupun că e vorba de ceva atât de obişnuit că nu mai emoţionează pe nimeni: o rătăcire şi un baston filosofic. Oricum, tot o descriere plată rămâne. Dar, cum fiecare posedă şi îşi poate exprima liber propria sa înţelegere, vom afla răspunsuri citind comentariile celor care le-au acordat puncte.


Din zbor, mai pescuiesc câteva „perle”: nr. 1 – raţă zburătoare (cum altfel?) în vălul de ceată, nr. 2 – ceaţa care stinge felinarele (în haiku sensul figurat al cuvântului e acceptat doar după validarea sensului propriu care aici nu se poate face), nr. 13 – ceaţa zorilor topiţi (iar se mizează doar pe sensul „poetic”), nr. 23 – oare poate o pală de vânt şi ceaţa de pe dealuri să-l facă pe bunic să dezerteze de pe şezlong? Pentru ca numărul 16 să ne rupă irevocabil inima ar fi trebuit să se precizeze că bătrânul care-şi aşteaptă nepoţii ( în ceaţă, fireşte) este nu numai singur şi văduv, ci şi surdo-mut, ori într-o ceaţă mentală precum Altzheimer. Mă epuizez cu nr. 34 din care aflăm preferinţa culinară surprinzător de rafinată a peştilor din deltă: pene de egrete! Ştiu că din pene se fac momeli, este puţin probabil să fie vorba de mai multe egrete moarte în apă (pluralul precizat de autor) ori de pene recuperate dintr-o veche pălărie, un turban, ori un chipiu, dar, orice variantă am putea presupune, penele nu pot fi în mod real hrană pentru peşti după cum pretinde autorul.


Revenind la poemele premiate, semnalez o formulare eliptică puţin forţată – probabil s-a dorit evitarea verbului şi respectarea numărului de 7 silabe – în versul din mijloc al haiku-ului 33 „ aceeaşi (e) calea sub paşi”; cu puţină perseverenţă se putea găsi uşor altceva, de exemplu aceeaşi pare calea, sau, pur şi simplu, aceeaşi cale sub paşi. De altfel, e un subtil haiku reflexiv.


Într-un trio de haiku-uri premiate asistăm la străpungerea ceţii – sonoră şi plăpândă în 54 (normal e să nu zărim negrul corb), mijlocită de lună în 29 (parţial, doar mijlocul podului) şi 43 (prin tresărirea emotivă a buhăi). Strălucitoare prin dinamismul ei este lupta victorioasă a sutelor de ghimpi ai măceşului care sfâşie ceaţa din haiku-ul 17. Pe vremuri, strămoşii noştri dacii foloseau săgeţi pentru ca cerul să redevină senin.


Cu menţiunea ortografierii corecte: tălăngi, haiku-ul meu preferat este „Ceaţă de brumar - / dangătul talăngilor / umple liniştea”. Autoarea a riscat includerea lunii brumar şi, implicit, utilizarea unui kigo de toamnă suplimentar, dar pe mine această hotărâtă ancorare a ceţii în anotimp m-a bucurat. Alte limbi au diferite denumiri pentru ceaţă, pe când româna e mai săracă, ceaţă numindu-se şi cea de primăvară şi cea de toamnă; în acest caz o precizare este resimţită ca benefică. Liniştea trăită iniţial ca gol, solitudine, tristeţe (sabi), ca stare de absenţă şi de nelinişte este şi ea dublată, pozitivată (minunată e asocierea cu verbul umple) de sunetul familiar care vesteşte prezenţa animalelor pacificând liniştea, aşezând-o în rostul ei firesc.



Corneliu Traian Atanasiu:


Ceaţă peste râu –

sfârşind torsul bunicii

din ziua de ieri...


O zi cu ceaţă, mai ales dacă e toamnă tîrzie sau iarnă aşezată, e numai bună pentru tors. Din caier a rămas destul pe furcă şi fusul sfîrîie, cu pauze pentru înfăşuratul firului răsucit, la fel de iute ca între degetele bunicii. Dar parcă nepoata ar toarce totuşi din fuiorul ceţii, aceeaşi care se-ntinde mereu peste rîul vieţii, dincolo de care bunica a trecut de curînd. Căci vieţile sînt doar zile lungi în care torci din zorii neguroşi pînă-n amurgul pîclos, la lumina tulbure a ceţii cea de toate zilele. Ziua de ieri e ziua dintotdeauna.


Pierdut în ceaţă –

cu un baston în mână

caută drumul


Poate să pară doar reiterarea clişeului orbului. Dar, fără a respinge poemul acuzîndu-l de suficienţă pe baza unui singur criteriu, se poate asimila ceaţa veşnică a nevăzătorului cu aceea a oricui a pierdut calea şi e aflat într-o derută absolută. El nu mai „vede” drumul, abia de mai testează terenul cu bastonul ca să nu se împiedice. E într-o permanentă ceaţă a orientării şi alegerii, ascultă doar mici ecouri venite de la lucrurile apropiate care răspund loviturilor cu bastonul.


o primă barcă

sosită într-un târziu -

femei în ceaţă


Femei în ceaţă surprinde simultan şi atmosfera pîcloasă a momentului dar şi incertitudinea femeilor cu privirea la soarta celor plecaţi la pescuit şi întîrziaţi în furtună. Cu prima barcă soseşte o speranţă, dar cei care sînt în barcă rămîn încă în ceaţă.


Cu greu prin ceaţă -

aceeaşi calea sub paşi

si totuşi alta


În întregul lui, poemul este o metaforă extinsă care trimite la dificultatea de a-ţi găsi calea în viaţă. Există, evident, o echivalenţă a modalităţii de a o căuta, găsi, alege - cu greu prin ceaţă -, dar pentru fiecare dintre cei ce încearcă iarăşi şi iarăşi ea îşi păstrează nealterată unicitatea.


Ceață de brumar –

dangătul talăngilor

umple liniștea


Într-adevăr, dezorientarea între brume şi pîcle, în albul neguros şi fără capăt al anotimpului, poate fi curmată şi convertită într-un spaţiu intim şi ocrotitor de sunetul molcom al tălăngilor. Tăcerea încordată a negurii se îmblînzeşte şi ceaţa pare doar un abur cald şi protector izvorît din respiraţia fiinţelor.


luna peste râu -
capetele podului
pierdute-n ceaţă


Putem vedea, după cum ne situăm într-un înţeles propriu sau unul figurat al podului, un pod suficient de lung peste rîu sau doar unul fictiv creat de oglindirea lunii în apă. Este o ceaţă care ne permite să vedem suficient dar nu pănă la capăt. Există, oricum, un pod care ne cheamă şi pe care poate ne şi aflăm, dar nu ştim/vedem de unde a început şi unde se termină/ajunge.


cu sute de ghimpi

măceşi roşii pe vale

sfâşie ceaţa


Deşi avem o regulă a celor două părţi ale poemului care ar trebui să fie diferenţiate semantic, sintactic, stilistic, poemul de faţă o încalcă suveran. Avem o singură propoziţie de la cap la coadă şi ea face doar o simplă descriere. Este de fapt un alt tip de haiku. Mai simplu în aparenţă, dar mai greu de realizat.

Totul este însă convertit doar printr-un verb abil plasat care reuşeşte să dinamizeze tabloul. Sfîşierea vine abia în final, pregătită de ghimpi şi roşeaţă. O imagine care friza bucolicul capătă brusc alura unei picturi de Van Gogh. Pastelul se răstoarnă-n epopee.


Văl de ceaţă

sfâşiat de cornul lunii –

buha tresărind


Ciudat pentru o primă participare la concurs, mîna autoarei este extrem de fermă. Imagini de o deosebită limpezime, text curat şi auster. Şi aici, cuvîntul sfîşiat e bine asociat cu cornul lunii. Dinamismul imaginii este confirmat de înfiorarea buhei oarecum deconspirată de lumina lunii.


poartă în ceaţă -

abia se desprinde

glasul unui corb


Un poem de atmosferă care reuşeşte să păstreze starea de estompare a reperelor, de pierdere a orientării şi de anxietate. Orice, chiar abia desprins, este o ieşire virtuală din ceaţa în care eşti cufundat şi poate fi... o poartă către lumea pierită pe moment.



joi, 26 noiembrie 2009

Teatru de păpuşi japonez


Luni, 30 noiembrie 2009, începând de la orele 19.00 Teatrul Odeon din Bucureşti va fi gazda unui spectacol de teatru tradiţional japonez de păpuşi Shinnai Joruri şi Hachioji Kuruma Ningyo. Publicul bucureştean este invitat la un spectacol în care maeştrii Tsuruga Wakasanojo XI şi Nishikawa Koryu V vor evolua pe scenă alături de alţi actori păpuşari şi muzicieni japonezi în trei piese din repertoriul clasic al genului: “Sanbaso”, “Rancho” (“Tânguiala lui Omiya”) şi “Yaji şi Kita”.


În aceeaşi zi, 30 noiembrie 2009, între orele 11.00-13.00 actorii japonezi vor susţine un workshop pentru studenţii şi profesorii Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti .


Teatrul de păpuşi tradiţional japonez reprezintă o artă complexă care se adresează cu predilecţie publicului matur şi care, prin caracteristicile sale, se poate spune că reprezintă o formă artistică unică în lume.


Hachioji Kuruma Ningyo este o formă de teatru de păpuşi creată de primul maestru Koryu Nishikawa spre finele epocii Edo (jumătatea sec. XIX). Denumirea sa derivă de la rokuro-kuruma desemnând taburetul cu rotile pe care este aşezat actorul din spatele păpuşii (ningyo). Acest scăunel cu rotile şi faptul că fiecare păpuşă în parte este acţionată de către un singur păpuşar sunt două detalii ce diferenţiază genul teatral Kuruma Ningyo de ruda sa mai celebră, Bunraku. La Bunraku, păpuşile sunt de dimensiuni mai mari şi pentru mânuirea fiecăreia este nevoie de câte trei persoane. În cazul reprezentaţiilor Kuruma Ningyo se creează o legătură mult mai directă între păpuşă şi mânuitorul ei, ceea ce conferă o mai mare flexibilitate şi mai mult realism prestaţiei scenice.


Shinnai desemnează un tip de cântec narativ (joruri) creat de Tsuruga Wakasanajo I (1716-1786) în jurul anului 1760. Majoritatea cântecelor shinnai se remarcă prin accentul pe care interpretul îl pune pe exprimarea emoţiei şi mai puţin pe naraţiune sau descriere. Compoziţiile lui Tsuruga Wakasanajo I au câştigat în popularitate şi datorită interpretării pline de măiestrie datorată unuia dintre discipolii săi, Tsuruga Shinnai, cel care a dat de altfel numele său acestui gen. Subiectul preferat al creaţiilor shinnai ilustrează viaţa cotidiană a locuitorilor din cartierele de plăceri ale vechiului Edo (oraşul Tokyo de astăzi), majoritatea operelor timpurii având ca subiect central sinuciderea unui cuplu de îndrăgostiţi. Shinnai se diferenţiază de celelalte categorii de cântece narative joruri prin modalitatea de interpretare, tipul de muzică şi text, repertoriu, caracteristicile instrumentului de acompaniament, etc. Asemenea celorlalte genuri joruri, şi în cazul Shinnai fondul muzical este susţinut de unul sau mai mulţi interpreţi la shamisen (instrument de coarde tipic japonez).


Spectacolul este organizat de către Ambasada Japoniei, Teatrul Odeon şi Fundaţia Japonia. Spectacolul încheie seria manifestărilor culturale organizate la Bucureşti sub egida Anului prieteniei dintre Japonia şi ţările dunărene (Japan Danube Friedship Year 2009) şi a Aniversării a 50 de ani de la reluarea relaţiilor diplomatice dintre Japonia şi România.

Biletele la spectacol se pot procura de la Casa de bilete a Teatrului Odeon, Bucureşti

(Calea Victoriei nr. 40-42, tel: 021-314-7234, program: luni-duminica: 11.30-19.00)

-------------------------------------------------------------------------------------------

Reprezentanţii mass-media sunt bine-veniţi la acest eveniment !

Pentru date suplimentare vă rugăm contactaţi Ambasada Japoniei (tel: 021-319.18.90/91; persoană de contact Cristina Panaite)

Distribuţia spectacolului:


Păpuşari: Nishikawa Koryu, Nishikawa Ryuji, Nishikawa Ryusha,

Nishikawa Ryuei, Nishikawa Ryuka

Narator shinnai joruri: Tsuruga Wakasanojo, Tsuruga Isekoudayu

Shamisen: Tsuruga Isejiro, Tsuruga Iseyoshi

Regizor de scenă: Taguchi Kesayuki

Lumini: Mizobe Masatoshi

Nishikawa Koryu V


Reprezintă a cincea generaţie de maeştri păpuşari în stilul Hachioji Kuruma Ningyo.

S-a născut în familia Nishikawa, ai cărui membri au fost mânuitori de păpuşi Kuruma Ningyo. S-a

familiarizat cu acest gen teatral încă din copilărie, iar în 1966, la vârsta de 13 ani a căpătat primul nume de scenă. A studiat timp de doi ani teatrul Bunraku, susţinând mai apoi numeroase spectacole şi workshopuri în Suedia, la Stockholm. În 1996 a primit numele de Nishikawa Koryu V şi în acelaşi an meritele artistice i-au fost recunoscute prin înscrierea numelui său în patrimoniul cultural tradiţional de folclor din Japonia. În 2004 a fost desemnat Ambasador Cultural al oraşului Hachioji. Studiul dansului tradiţional japonez şi al teatrului Bunraku au avut darul de a adăuga un plus de profunzime şi originalitate artei lui Nishikawa Koryu V. A urmat traseul teatrului tradiţional, încercând în acelaşi timp să experimenteze lucruri noi şi neconvenţionale, cum ar fi elementele inspirate din dansurile europene.

În prezent activează pentru promovarea teatrului Kuruma Ningyo atât în Japonia, cât şi peste hotare.

Tsuruga Wakasanojo XI



Este cel de-al unsprezecelea maestru din şcoala Tsuruga al stilului Shinnai. Este preşedintele Asociaţiei Shinnai din Japonia.

Tsuruga Wakasanojo XI a studiat stilul shinnai cu tatăl său, Tsuruga Isetayu, primind primul nume de scenă în 1958, la vârsta de 20 de ani. În 1973, după moartea tatălui său, a preluat numele Isetayu şi în anul 2000 a devenit cel de-al unsprezecelea purtător al numelui de Tsuruga Wakasanojo, cel mai înalt rang din lumea shinnai. Este recunoscut pentru intensitatea emoţională a interpretării şi pentru vocea sa excepţională. Din anul 2001 Tsuruga Wakasanojo XI a fost desemnat de către Ministerul Culturii din Japonia drept purtător al titlului special de „Patrimoniu naţional în viaţă”.

În 2002 devine cetăţean de onoare al oraşului Tokyo. Tsuruga Wakasanojo XI a compus mai multe piese muzicale şi a susţinut reprezentaţii în Japonia şi în străinătate (America, Europa, Asia).

În prezent colaborează la realizarea unor spectacole de teatru Kuruma Ningyo şi teatru Noh, susţine concerte şi recitaluri şi realizează înregistrări la radio şi televiziune.

Piese în program:

Sanbaso (15 min.)

Ran’cho (Tânguiala lui Omiya) (15 min.)

Yaji Kita (Yaji şi Kita) (50 min.)

Sanbaso

Este un dans vesel, fără fir epic, prin care se aduc mulţumiri zeilor şi se fac rugăciuni pentru un viitor plin de noroc. Sansabo este dansat întotdeauna la începutul reprezentaţiilor tradiţionale de teatru Noh, Kabuki sau teatru de păpuşi pentru purificarea scenei. Mişcările dansatorilor amintesc rugăciunile ancestrale adresate zeilor pentru o recoltă bogată şi mult peşte. În prima parte, păpuşile dansează pentru alungarea spiritelor malefice. În a doua parte, zeii sunt invitaţi pe scenă alături de păpuşi, urmând ca la final, toată lumea să se prindă într-un dans al bucuriei.

Ran’cho (Tânguiala lui Omiya)

Ran’cho sau Wakagi no Adanagusa este una dintre primele trei capodopere Shinnai. Reprezintă o tipică baladă Shinnai, cu o linie melodică elegiacă. Ran’cho este prima compoziţie a lui Tsuruga Wakasonojo. Povestea se centrează pe un triunghi amoros ai cărui protagonişti sunt doi actori: Ran’cho, soţia lui, Omiya şi iubita lui Ran’cho pe nume Kono’ito, o curtezană de rang înalt dintr-o casă de plăceri din cartierul Yoshiwara din Edo. Într-o bună zi, Omiya se hotărăşte să meargă la Kono’ito şi să-i vorbească. O imploră să nu se mai vadă cu soţul ei. Omiya începe un cântec trist despre viaţa alături de Ran’cho, exprimându-şi sentimentele de iubire. Ea povesteşte cât de mult şi-a dorit o căsnicie fericită şi cum s-a trezit prizonieră în acest triunghi amoros. Îndrăgostit peste

măsură de Kono’ito, Ran’cho petrece zile şi nopţi întregi alături de ea în cartierul Yoshiwara, părăsindu-şi practic soţia şi renunţând la slujbă. Kono’ito fiind curtezană, el cheltuie o adevărată avere pentru a fi împreună. O dată ce Ran’cho termină economiile familiei, Omiya se vede nevoită să se angajeze într-un bordel pentru a putea să plătească cheltuielile traiului de zi cu zi. Spre disperarea ei, Ran’cho continuă să arunce banii pe vizitele la Kono’ito. O temă des întâlnită în literatura japoneză este conflictul dintre simţul datoriei şi sentimente. Kono’ito este sfâşiată

între dragostea pentru Ran’cho şi obligaţia de a-l lăsa să revină la familie. Omiya se simte datoare să-şi salveze căsnicia, dar, în acelaşi timp priveşte cu înţelegere şi compasiune relaţia dintre soţul ei şi Kono’ito. În ultima parte a piesei, Ran’cho află din întâmplare părerea soţiei şi începe să aibă remuşcări. În acelaşi timp însă o iubeşte prea mult pe Kono’ito ca să poată renunţa la ea. În final, cei doi se sinucid împreună.

Yaji Kita (Yaji şi Kita)

Două dintre cele mai iubite personaje ale literaturii din epoca Edo, Yajirobei şi Kitahachi sunt doi pierde-vară care pleacă din oraşul-capitală Edo către Kyoto într-o călătorie plină de neprevăzut. Păţaniile lor amuzante sunt subiectul unei serii literare de succes publicată de scriitorul japonez Jippensha Ikku între anii 1802-1809. Scena începe la drum deschis. Poznaşul Yajirobei îşi bate joc de fricosul Kitahachi care se teme de pădurea bântuită: el imită spiritul unei vulpi şirete şi apoi râde pe seama prietenului îngrozit.



Antologie haiku-uri cu tema CĂLĂTORIE

Pe pagina Societăţii Germane de Haiku (http://kulturserver-nds.de/home/haiku-dhg/dhg_seite_fr.htm), la rubrica "Noutăţi", găsesc următorul anunţ interesant:


Antologie Haiku-ul cu tema: Călătorie

Revista Marco – Polo, Haiku Kat şi Editura KAREDAS proiectează editarea unei cărţi cu haiku-uri europene pe tema „Călătorie”. Este încă posibilă participarea la această antologie.
Se cere trimiterea unui număr de maximum 5 haiku-uri în limba germană, şi, dacă este posibil, cu o traducere în franceză. Dacă nu se poate, traducerea în franceză va fi preluată de către redacţie, care îşi va rezerva dreptul selecţiei.
Termenul limită este 20 decembrie 2009 la următoarea adresă de mail:kdwirth@t-online.de sau pe următoarea adresă poştală: Klaus-Dieter Wirth, Rahserstraße 33, 41747 Viersen (Germania).

marți, 24 noiembrie 2009

Prezentări cu haiku online

Nu mai caut acum prin arhivă, dar în COMENTARIUL MULTIMEDIA puteţi găsi stadiul la care ne găseam cam cu un an în urmă în ce priveşte producţia de prezentări power-point (pps), pe care eu le-am numit comentarii multimedia la poeme haiku, şi depozitarea lor pe internet pentru a putea fi accesate oricînd, vizualizate şi, eventual, descărcate pe compul fiecăruia.


Prin vara acestui an lucrurile s-au accelerat. Căutările făcute pe web, au devenit mai fructuoase şi am găsit mai multe site-uri unde prezentările puteau fi depozitate. Pentru depozitare fără alterare, Slide share s-a dovedit a fi cel mai bun. Vizionarea pe site nu se poate face corect, dar fişierele nu sînt convertite şi distorsionate şi pot fi descărcate şi vizionate pe compul vostru aşa cum au fost făcute.


Tot atunci (citiţi În fine...), am găsit power-point.ro pe care prezentările pot fi vizionate online. La încărcare pe site-ul gazdă, ele sînt convertite, dar distorsiunile sînt minore şi pot fi vizualizate aproape ca cele originale. Există însă un timp cam lung de aşteptare între momentul cînd le trimiţi şi cel în care sînt aprobate şi afişate pe site. Totuşi, de atunci, numărul lor a ajuns la 16 şi pot fi vizionate online aici: Poeme Haiku. Avantajul suplimentar este că site-ul asigură şi funcţia Trimite o felicitare... haiku (găsiţi la acest link şi o explicaţie a modului cum se poate face acest lucru).


Cînd cauţi..., pînă la urmă găseşti. authorSTREAM asigură încărcare relativ imediată, fără validare, şi vizionarea online, dar la convertirea făcută de site sînt multe distorsionări. Fără să fii membru, poţi intra cu tagul haiku pe o pagină unde sînt înşiruite 44 de prezentări, dintre care 33 introduse de mine.


authorSTREAM oferă şi posibilitatea de a converti fişierele pps în fişiere video mp4 şi posibilitatea de a le depozita pe YouTube.


Cred că începînd cu Un nou comentariu multimedia la un haiku, deşi nu era cazul acelui poem, mi-a venit ideea de a face pentru primii clasaţi la concursul lunar cîte o prezentare ca premiu. Am făcut deja cîteva şi le-am plasat în postările cu rezultatele începînd din luna aprilie 2009. Voi încerca s-o fac pentru toţi cei clasaţi pe locul I pînă la sfîrşitul anului.


Prezentările de pe power-point.ro (de la 27 noiembrie nicepps.ro), în număr de 16 deocamdată, pot fi accesate de la linkul de mai sus şi apoi din lista Categorii, Poeme Haiku. Pot fi vizionate online, trimise ca felicitări sau descărcate (fără alterări).


Pe Slide share nu puteţi viziona online în mod corect prezentările, dar le puteţi descărca fără alterări din bara de mai jos:



Vizionarea online pe authorSTREAM nu are acurateţea de pe power-point.ro, dar se pot descărca fişierele şi de acolo. Bara de mai jos oferă şi ea posibilitatea de a ajunge la prezentări pentru a le viziona online.