*
Matsuo Bashô
Karo-tosen este o veche zicală chinezească care dă expresie modului în care literaţii îşi concepeau şi îşi apreciau preocuparea în China medievală. Ea a fost adoptată de cultura niponă şi preluată de Bashô, părintele haiku-ului, pentru a defini atît prestaţia haijinului – autorul de haiku, cît şi produsul ei – haiku-ul. Într-o scrisoare către unul din discipolii săi, Morikawa Kyoriku, scrisoare considerată ca un moment de închegare a concepţiei sale despre haiku, Bashô se mărturiseşte astfel: yo ga fuga wa karo tosen no gotoshi, “haikai-ul meu este precum karo-tosen, adică inutil”.
Zicerea este concepută ca o formulare ironică şi metaforică: karo însemnînd un cuptor în plină vară, iar tosen un evantai pe timp de iarnă, gîndul te duce inevitabil la un lucru redundant, superfluu, parazitar. La ceva care nu se încadrează, prin inutilitatea, sa ordinii pragmatice a vieţii şi nici aceleia a înţelegerii. Ceva care, judecat după criteriile folosului, eficienţei, justificării, se dovedeşte gratuit - deci fără valoare. Şi, prin urmare, ceva care ne încarcă arbitrar şi ne încurcă, ba chiar ne abate fără rost de la lucrurile serioase, urgente, necesare, presante. Este părerea condescendentă cu care cei mai mulţi dintre muritori tratează lucrurile fără pondere şi importanţă. O floare, un amurg, trilul unei păsări, un nor bizar, de pildă, se bucură, în mod curent, doar de o consideraţie expeditivă, evazivă, uşor dispreţuitoare. Frumuseţea nu ţine de foame. Poezia, şi prin extensie literatura şi arta, sînt socotite, în mentalitatea comună, doar inutilităţi preţioase.
Inutilitatea este văzută de obicei, şi mai ales în înţelegerea occidentală, ca un fel de condamnare a celor ce sînt astfel gratulate. Or, ceea ce vrea să transmită proverbul chinez şi Bashô însuşi este de fapt o apreciere pozitivă, exigent nuanţată etic, e adevărat printr-o exprimare paradoxală, a activităţii creatoare şi a rezultatelor sale. Acea gratuitate a inutilităţii este mai curînd un fel de nobleţe a unui înalt diletantism, o generozitate dezinteresată a creatorului, o dispoziţie sufletească deosebită a scriitorilor şi a artiştilor care transcend lumea pămînteană şi materială în care se manifestă cu precădere şi aplicaţie „profesioniştii”.
Ar mai trebui remarcat faptul că haiku-ul este un gen de poezie care refuză principial împopoţonarea de orice fel. Ea nu exprimă nimic şi nu se chinuie să dea expresie trăirii sau emoţiei autorului, nu foloseşte tropi de nici un fel, nu agreează prozodia şi evită contorsionarea spunerii. În tristihul său, haijinul are o atitudine ostensivă, arată doar către ceva ce urmează să impresioneze cititorul. Cuvintele sale sînt de o simplitate şi un firesc care frizează în acelaşi timp banalitatea şi sobrietatea. Rostul lor este de a focaliza simţirea şi în special privirea cititorului pe un fapt, un eveniment mărunt (şi aparent fără însemnătate, trecut de obicei cu vederea) care însă îndeamnă la o atitudine meditativă şi este urmată de o adevărată implozie în sufletul contemplativ.
Cele de mai sus le-am întîlnit expuse în editorialul revistei online THE MAGAZINE OF THE WORLD HAIKU CLUB, VOLUME 5 ISSUE 1 - SPRING/SUMMER 2005. Autorul dorea să reamintească celor ce scriu azi un fel de testament al înaintaşilor. El începea abrupt: „Haiku-ul este un lucru fără rost, iar poetul care-l scrie un ins inutil. Această declaraţie ar putea supăra 99% dintre scriitorii de haiku. Sau cel puţin îi va copleşi şi îi va face nefericiţi.”
Adresîndu-se astfel celor ce scriu haiku în afara Japoniei, numeric mult mai mulţi azi decît cei din ţara de baştină, el ştia că se va confrunta cu prejudecăţile unei mentalităţi adverse. Aceea a celor care, de cele mai multe ori, sînt doar veleitari ai scrisului şi urmăresc să obţină prin intermediul său cele mai felurite avantaje reale sau închipuite.
Or, inutilitatea este văzută, în spiritul acelui karo-tosen, mai degrabă ca un fel de legămînt de castitate. Haijinul nu trebuie să urmărească prin ceea ce face interese personale, pragmatice sau pecuniare. Nu trebuie să vizeze interese politice şi o creştere a puterii sale în comunitate. Aşa cum nu trebuie să fie corupt nici de dorinţa excesivă de faimă pe care ceea ce scrie i-o poate aduce.
La fel de nocivă este credinţa că prin simplul fapt că scrii ai devenit un om deosebit. În afara unei autopreţuiri închipuite (şi profund amăgitoare), această convingere lipsită de temei duce la formarea de grupuri elitiste, găşti şi clici care viciază comunicarea în interiorul întregii comunităţi a celor ce scriu.
În fine, există tendinţa idolatrizării scrisului şi a transformării relaţiei sale cu cel ce scrie într-un fel de iubire dementă. Acestei ispite, autorul îi răspunde aşa: „Din păcate, şi exact în acelaşi fel, pentru cei mai mulţi oameni, se pare, că haiku-ul nu poate fi doar cu totul deosebit, extrem de frumos, seducător şi misterios, profund şi impenetrabil, inaccesibil şi esoteric, ireal de dificil şi, da, cu totul INUTIL.” Este un avertisment împotriva unei încrîncenări păgubaşe atît prin efectele ei asupra scrisului, cît şi asupra întregii vieţi a celor ce se dedau în acest fel activităţii literare.
„Cu toate că haiku-ul este şi trebuie să facă parte din modul de viaţă al cuiva, cel mai bine este să rămînă un mod de recreaţie.” Asta înseamnă să-ţi păstrezi o anume eleganţă şi graţie etică în ceea ce faci, să dai impresia că o faci cu degajarea necesară şi nu pur şi simplu necondiţionat. Conştiinţa „inutilităţii, amatorismului, diletantismului” (ca opuse unui profesionism interesat) nu înseamnă neseriozitate şi absenţa competenţei, ci doar o dispoziţie etică mai favorabilă creaţiei pentru că manifestă o mai potrivă înţelegere a simţului libertăţii, umilităţii şi onestităţii. Inutilitatea este, în acest sens, esenţa diletantismului. Şi ea poate fi considerată drept cea mai preţioasă însuşire a creatorului şi totodată izvor al inspiraţiei sale.
„Aceasta poate fi o noimă greu de digerat pentru occidentalii obişnuiţi cu materialismul, logica şi scopurile în toate cele. Inutilitatea haiku-ului trebuie să respingă materialismul, să găsească mereu ceva ciudat într-o lume ilogică şi să se dedice unei activităţi fără nici un scop.”
Mai există o capacană în cale înţelegerii autonomiei esteticului. Valoarea în sine nu-i este recunoscută, dar este acceptat faptul că lipsa aparentă de valoarea poate fi compensată prin subordonare. Mai precis, esteticul are valoare cînd are efecte în alte domenii: este educativ, curativ etc. Cînd e pus să slujească, primeşte un reflex valoric şi o luminozitate lunară – secundă. Este modalitatea posacă a seriozităţii care nu acceptă că omul este şi joc, gratuitate, zădărnicie şi că în asta îşi găseşte firesc rostul existenţei.
Poate că una din revelaţiile esteticului este că sîntem pe acest pămînt şi pentru a zădărî zădărnicia.
