A identifica haiku-ul cu epigrama sau pastelul este o judecată pripită şi confuză, făcută după un criteriu expeditiv şi suficient: haiku-ul ca şi epigrama sînt poeme scurtissime, haiku-ul ca şi pastelul sînt poeme despre natură.
Iată însă texte care spun exact acest lucru:
„Haiku-ul este o epigramă cu kigo (simbolul anotimpurilor) despre om în miezul naturii, senry-ul este o epigramă despre om în miezul societăţii, care este o natură artificială. Aceeaşi deosebire o găsim între un pastel de Alecsandri şi o satiră de Eminescu.” (Şerban Codrin)
„Haiku-ul este poezia timpului prezent, a unui moment scurt şi semnificativ în care autorul trebuie să fie cât mai neutru cu putinţă, haiku-ul nefiind o poezie sentimentală, ci un mic pastel în care te contopeşti cu natura. Când natura şi omul sunt una, se poate produce revelaţia – iluminarea (starea de uitare de sine ca individ, devenind fiinţă, pur şi simplu). Haiku-ul nu povesteşte ceva, el creează imagini concrete, descrie un moment. El e un mic pastel cu reguli mai stricte.” (Ion Găbudean)
În cele două citate de mai sus, era mai mult decît recomandabilă folosirea ghilimelelor pentru epigramă şi pastel arătînd astfel că este vorba doar de un mod de a spune şi nicidecum de echivalenţe. Este clar că haiku-ul nu este nici o specie a genului epigramă şi nici una a genului pastel. Apropierile făcute între categoriile de mai sus pot induce în eroare pe cei care sînt deja obişnuiţi cu modul de a recepta şi a produce poezie occidentală, aşezîndu-i pe o cale deja bătută şi îndemnîndu-i la o înţelegere comodă dar inadecvată şi infructuoasă.
Pastelul este o specie autohtonă. În nomenclatorul literaturii române, termenul a fost introdus de Vasile Alecsandri, autor care a şi ilustrat specia cu poeme care au consacrat-o. Denumirea nu a fost însă adoptată şi nu a depăşit aria literaturii naţionale. Termenul provine de la numele creioanelor colorate moi, pentru desen, care s-a extins la orice tablou ori desen executat cu acest fel de creioane.
Pastelurile ca specie lirică exprimă sentimentele poetului în mod direct, prin intermediul descrierii (creionării ca într-un tablou) şi a folosirii epitetelor, comparaţiilor şi personificărilor.
Ca şi creioanele cu care sînt conturate tablourile naturiste, pastelul rămîne o poezie moale, agreînd idilicul şi bucolicul, idealizînd rusticul şi celebrînd un optimism campestru. Totul în culori pale şi delicate.
Haiku-ul are altă inserţie în natură şi spiritul său poate fi surprins mai degrabă decît în pastel într-un scurt fragment din Spre Nichit, al lui Calistrat Hogaş:
“Şi dacă niciodată n-ai avut fie bărbăţia, fie fantezia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vântului, îşi scutură foile sale netrebnice şi seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decât ceea ce eşti: o păcătoasă “fiinţă superioară”, un nemernic “împărat al Făpturii”... Şi nu te-ai simţit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh... Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii!... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinţei tale, gândului să-ţi încremenească în suflet şi sângelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient, ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărât al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârşit...”
Sau într-unul din Părintele Ghermănuţă al aceluiaşi autor:
“Şi când îmi aruncam ochii spre negurile munţilor din miazăzi şi când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă şi liniştită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea fiinţă se subţie, ca suptă de o gură nevăzută, şi că nu rămânea din ea decât ceva sec şi neînsufleţit. Niciodată n-am simţit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului şi a singurătăţii...”
Deşi are de a face cu natura, haiku-ul nu exprimă sentimentele omului, ci mai curînd le “reprimă”, punîndu-le o surdină. Sentimentele sînt comprimate în imagini simbolice, topite empatic întru spiritul comun şi lucrurilor, şi omului. Autorul nu şi le declamă afirmîndu-şi personalitatea, ci se depersonalizează pentru a fi una cu ceea ce îl înconjoară, îl pătrunde şi totodată îl susţine.
Doar această atitudine face ca lectura haiku-ului să fie una care trece de superficialitate sentimentalismului şi de suprafaţa lumii şi a naturii: “Dacă prin natură am înţelege doar natură, aceasta ar implica doar o lectură „leneşă”, „săracă”, superficială, doar în registrul orizontal. Când prin natură înţelegem numai natura exterioară, arătăm cu degetul numai vârful (minuscul al) aisbergului, neglijând partea de sub oglinda apei/conştiinţei. În haiku-ul clasic, elementele naturii şi cuvintele sezonale sunt (şi) simboluri ale naturii interioare, anotimpurile sunt (şi) anotimpuri ale sufletului sau/şi ale spiritului.” (Manuela Miga)
