Colectivul de redacţie al revistei de interferenţe culturale româno-japoneze HAIKU organizează în continuare concursul anual de poeme haiku în formă fixă în primul trimestru al anului 2008. La concurs pot participa toţi poeţii români şi străini care vor trimite pe adresa domnului Dan Florică (localitatea Bolintin Vale, Bd. Republicii nr.71, judeţul Giurgiu) sau pe adresele de e-mail:
valentin.nicolitov@autoexpert.ro,
valentine.nicolitov@yahoo.fr,
vasilemoldovan@yahoo.com
un număr de şase poeme haiku în formă fixă (5-7-5) până la data de 31 martie 2008.
Nu se vor accepta decât poeme haiku originale, nepublicate în ziare sau reviste, plachete sau volume de autor până la data concursului. Nu se vor accepta texte scrise de mână, textele ce se vor trimite trebuie să fie cel puţin dactilografiate, cu semnele diacritice corecte şi semnate.
Textele autorilor străini trebuie scrise în engleză sau franceză precum şi în limba ţării de origine şi, de preferinţă, să fie trimise prin e-mail.
Un juriu stabilit de redacţia revistei HAIKU va analiza poemele primite, va acorda note şi va stabili poemele premiate. Rezultatele concursului vor fi publicate în revista HAIKU nr. 39 – semestrul I – 2008, iar diplomele şi premiile vor fi trimise câştigătorilor prin poştă.
(Colectivul de redacţie)
joi, 18 octombrie 2007
miercuri, 17 octombrie 2007
ULTIMA ORĂ
Am introdus în banda laterală rubrica ULTIMA ORĂ. Avantajul poziţionării ei acolo este că îi asigură o bună vizibilitate şi că rămîne mereu acolo, nu rulează ca însemnările din prima pagina, părăsind poziţia primă.
Vom folosi rubrica pentru a aduce în atenţia voastră tot ceea ce este fierbinte în activitatea noastră curentă. Acum vă aducem la cunoştinţă intenţia de a iniţia un concurs de senryu. Linkul sondaj vă trimite la sondajul de pe ROMANIAN HAIKU, iar mai jos aveţi linkuri la paginile în care găsiţi informaţii despre senryu.
Vom proceda la fel cu toate lucrurile care reprezintă nu doar o noutate ci şi un lucru la care dorim să vă obţinem cooperarea.
Vom folosi rubrica pentru a aduce în atenţia voastră tot ceea ce este fierbinte în activitatea noastră curentă. Acum vă aducem la cunoştinţă intenţia de a iniţia un concurs de senryu. Linkul sondaj vă trimite la sondajul de pe ROMANIAN HAIKU, iar mai jos aveţi linkuri la paginile în care găsiţi informaţii despre senryu.
Vom proceda la fel cu toate lucrurile care reprezintă nu doar o noutate ci şi un lucru la care dorim să vă obţinem cooperarea.
Senryu – Kyoka, un surâs în stil nipon (III)
Revoltat că prea multe din lucrurile care mă înconjoară sunt surogate: piele din plastic, puf din melană, carne din soia şi enumerarea ar putea continua la nesfârşit poluând până şi miturile sfinte, mă întreb cu o falsă îngrijorare:
Bradul de plastic –
pe când şi sarmalele
din poliester?
pe când şi sarmalele
din poliester?
în ochii pisicii
se rotesc norii
Iată un senryu care poate fi uşor vizualizat.
Când se întunecă
trotuoarele acoperite
cu bilete de loterie
trotuoarele acoperite
cu bilete de loterie
Marian Obson (USA)
Un exemplu convingător de humor amar. Trotuoarele pline de speranţe călcate în picioare şi parcă vezi pe unul dintre posesori controlând numerele, apoi aruncând cu scârbă biletul inutil şi spunînd cu amărăciune: “Ce numere tâmpite au ieşit şi săptămâna asta.”
Din aceaşi categorie :
să vorbeşti limba natală
cu un papagal
Manuela Miga
Un mod inspirat de a exprima izolarea şi însingurarea celui plecat “pe pământ străin” care, din dorinţa stringentă de a nu-şi uita limba maternă, ajunge să-şi înveţe papagalul câteva cuvinte.
Trebuie amintită şi existenţa humorului absurd, care nu ne este străin. Fără comentarii:
Îmi place viaţa –
e atît de amuzantă
până mori de râs
e atît de amuzantă
până mori de râs
N-aş merge nici la a mea
de-ar fi posibil...
În anul 1997 am primit premiul Orion pentru “Cel mai bun senryu al anului”:
Sunt tare bolnav.
Voi lua medicamente
să mor sănătos !
Voi lua medicamente
să mor sănătos !
De fapt este un senryu doar în aparenţă, deoarece ascunde dorinţa “de a muri sănătos”, de a muri demn, nechinuindu-te şi nechinuind pe alţii. George Bernard Shaw spune cu aceeaşi amărăciune: “Trupul sfârşeşte întotdeauna prin a fi o pacoste“.
Un senryu de o marcată simplitate dar care va face pe mulţi să-l aprobe imediat:
Îmi place când vin
rudele de la ţară--
dar şi când pleacă
rudele de la ţară--
dar şi când pleacă
Nu vom încheia fără să cităm Kyoka, corespondentul senryu pentru tanka.
Unii se sacrifică
pentru a elibera lumea
pe când eu ascuns
în coliba de ierburi
îmi cultiv trrândăvia
pentru a elibera lumea
pe când eu ascuns
în coliba de ierburi
îmi cultiv trrândăvia
Ryokan
Iată o declaraţie sinceră care demonstrează că sintagma atât de cunoscută: “ Lenea n-a omorât pe nimeni“, dăinuie relativ cu succes de secole.
Cu barca în larg
pe dâra de lumină
a lunii pline.
Totul ar fi minunat
dacă n-ar fi mâine... luni
pe dâra de lumină
a lunii pline.
Totul ar fi minunat
dacă n-ar fi mâine... luni
După atâta poezie şi romantism, intrarea bruscă în prozaic poate fi şocantă.
Cerşetori de lux
cu zâmbete dulcege
electorale.
Adulmecând afişul
un câine îşi dă votul
cu zâmbete dulcege
electorale.
Adulmecând afişul
un câine îşi dă votul
Avalanşă de promisiuni ce nu vor fi nicicând îndeplinite, cu surâsuri pline de o falsă dragoste pentru toţi şi toate. Cum nimeni nu are curajul să-şi arate dezgustul pe faţă, te bucuri că măcar un câine...
La vârsta treia
răstălmăcesc natura
şi Primăvara.
Deşi sunt un arbust uscat
mai înfloresc odată
răstălmăcesc natura
şi Primăvara.
Deşi sunt un arbust uscat
mai înfloresc odată
Poţi să zâmbeşti sceptic la cele pretinse de autor, dar ce nemaipomenit ar fi ca să ai şansa incredibilă ca, atunci când nu mai speri la nimic, să vibrezi din nou, sufletul să ţi se întoarcă spre adolescenţă şi... să înfloreşti din nou.”
În încheiere, trebuie să remarc că răsfoind colecţiile de reviste Haiku, Albatros şi Orion prezenţa senryu este foarte anemică. Faptul m-a nedumerit, deoarece numai în senryu poţi să faci haz de necaz, de unele din preocupările, gândurile şi îngrijorările tale, dacă ai, bineînţeles, curajul de a te autoironiza.
Azi schimb prefixul.
Ieri eram doar în vârstă
mâine sunt bătrân.
Ieri eram doar în vârstă
mâine sunt bătrân.
cel care mă laudă -
...ştiu că-i obiectiv
doar pe cei buni şi dotaţi -
mă mir c-am… scăpat
Bibliografie:
Fabia Binci, Italia - Ce este un senryu?
William J. Higginson –The Haiku, New York
Catgeisha-internet — Papier de soie
Florin Vasiliu, Introducere în poemul japonez, Haiku 2001- Ed.Curtea Veche
Florin Vasiliu, Camelia Başta - Poezia liri japoneză. Valori estetice, 2000, Ed. Haiku
Colecţiile revistelor Albatros, Haiku, Orion
marți, 16 octombrie 2007
Haiku-ul prezent în presa literară scrisă - interviu cu Marius Chelaru
1. Domnule Marius Chelaru, ne revedem din nou cu mare bucurie si aş vrea să profit de prilej pentru a vă pune cîteva întrebări despre felul în care haiku-ul este oglindit în presa literară scrisă. Când a apărut poezia de factură niponă pentru prima oară in presa literară scrisă? In ce perioadă?
Nu ştiu, şi asta pentru că niciodată nu m-am întrebat.
2. Există la ora actuală o viziune mai deschisă spre lirica niponă în România?
Poate că înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare, motive care ţineau pur şi simplu de cât de multe se ştiau despre asta la noi. Exista o posibilitate relativ redusă de a face cunoştinţă cu lirica niponă pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci mai curând de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, de o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată, poate, într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles” fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit de această viteză scăzută de „propagare”, de intensificare a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, Carol I a primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – erau poeme tanka şi haiku. Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, apoi Al.T. Stamatiad, care a şi publicat primele poeme haiku în română ş.a.
După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la carte de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Codrescu, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Corneliu Atanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are nume de rezonanţă, precum Eduard Ţară, autor cunoscut şi premiat de multe ori, Rafila Radu ş.a.
3. De ce intră atât de greu poezia de acest gen în presa scrisă? Să nu uităm că au fost adoptate genuri care la început păreau tot aşa de străine: rondelul, gazelul…
Motivele sunt, iarăşi, diverse. Parte din ele sunt amintite în răspunsul anterior. Dar se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli, sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de poezia modernă ş.a. Oricum, sunt diverse opinii ale colegilor noştri, parte din ele bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, deocamdată, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti. Şi că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă. Una dintre acestea este şi revista POEZIA, din Iaşi, cum bine ştiţi. Cât despre gazel şi rondel, există opinia că regulile lor (poate mai puţine, poate receptate la un moment „potrivit” şi pe o filieră „potrivită”), însăşi ceea ce reprezintă aceste genuri le-au făcut să fie oarecum mai apropiate de ce înseamnă modul de a vedea poezie în Europa, şi în România.
4. Credeţi că acest gen de poezie nu are mare căutare datorită faptului că cititorul roman nu este un cunoscător al genului?
Poate şi de asta. Nu este însă neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg într-o matcă a lor. Nu trebuie să uităm şi cum anume s-au schimbat coordonatele în vânzarea de carte, în numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au avut o circulaţie mai aproape de ceea ce trebuie. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul nostru educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. În atari condiţii, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile precum cel făcut la Constanţa de doamnele Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu de a face cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar vă pot spune că, să luăm un exemplu – în Rusia, după ştiinţa mea, este cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la ceea ce s-a intitulat primul Congres internaţional de haiku de la noi din ţară, în anul acesta, o doamnă profesor care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Ea îmi spunea că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete care să certifice acest fapt.
5. Ce întâlniţi cel mai frecvent, necunoscători ai genului sau cunoscători dar mai puţin interesaţi?
E greu de spus. Nu am încercat să fac astfel de statistici.
6. Care e viziunea dumneavoastră personală despre echilibrul dintre genurile literare din presa scrisă? Ce se scrie cel mai mult? Şi ce se citeşte?
Se scrie mult, din mai toate genurile, în toate registrele calitative. Poate că teatru se scrie mai puţin, din câte am eu ştiinţă. Dar, pe undeva, poate că este şi o tendinţă firească. Fireşte, explicaţiile ţin din nou şi de educaţie, de schimbările din societatea noastră, de aspecte economice etc. Cât despre ce se citeşte, aici răspunsul e destul de greu de dat. Deşi se scrie multă poezie, aş înclina să cred că proza este mai citită, dacă ar fi să mă iau şi după vânzările de carte, dar nu îmi cereţi să vă spun ce fel de proză. Intrăm pe un teritoriu greu de controlat – gustul, educaţia, posibilităţile materiale ale diferitelor categorii sociale şi opţiunile lor ş.a. Într-o vreme piaţa noastră era supraaglomerată de tot felul de cărţi, ale unor autori străini, de o calitate îndoielnică, vândute cu camioanele. Mă îndoiesc că, dată fiind precaritatea instrumentelor de „măsură” şi a cifrelor care sunt legate doar de vânzări (atunci când există şi/ sau sunt cât de cât corecte şi acestea) cineva v-ar putea răspunde altfel decât printr-o opinie personală ce anume se citeşte mai mult.
7. Sunteţi printre iubitorii de lirică niponă şi chiar aţi scos la lumina tiparului mai multe scrieri despre acest gen, aveţi în plan şi alte materiale publicabile pe viitor?
Da. Deşi nu pot spune că îmi axez efortul pe această latură. Sunt interesat şi de acest fenomen, pe care încerc să-l studiez cât mai aplicat şi, atunci când scriu, o fac plăcere. Pregătesc şi carte şi diverse recenzii, articole.
8. O întrebare de încheiere. Ce lipseşte acestui gen ca să se afirme, să intre mai puternic şi să fie recunoscut pe piaţa literară scrisă?
Nu-i lipseşte nimic. În timp îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Nici pentru a avea un alt loc pe piaţa literară nu îi lipseşte nimic. Este aşa cum este. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens. La urma urmelor asta ar putea duce şi la o mai coerentă concentrare a iubitorilor genului. E bună şi „specializarea”, şi poate că pentru asta există reviste precum Haiku, Albatros ş.a., sau cele de pe internet, ca „Arcade”, a lui Petre Fluieraşu sau „Romanian Kukai”, patronată de domnul Atanasiu, site de care vă ocupaţi şi dumneavoastră ş.a. Cred că acest site are o importanţă aparte, nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet. Mai cred însă că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet, trebuie să aveţi în vedere, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă (se pare că este deja un criteriu pentru site). Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, riscul este ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează şi administrează un astfel de site să fie supus unei eroziuni cu efecte greu de cuantificat.
Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea dumneavoastră.
Eu vă mulţumesc.
Nu ştiu, şi asta pentru că niciodată nu m-am întrebat.
2. Există la ora actuală o viziune mai deschisă spre lirica niponă în România?
Poate că înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare, motive care ţineau pur şi simplu de cât de multe se ştiau despre asta la noi. Exista o posibilitate relativ redusă de a face cunoştinţă cu lirica niponă pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci mai curând de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, de o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată, poate, într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles” fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit de această viteză scăzută de „propagare”, de intensificare a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, Carol I a primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – erau poeme tanka şi haiku. Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, apoi Al.T. Stamatiad, care a şi publicat primele poeme haiku în română ş.a.
După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la carte de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Codrescu, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Corneliu Atanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are nume de rezonanţă, precum Eduard Ţară, autor cunoscut şi premiat de multe ori, Rafila Radu ş.a.
3. De ce intră atât de greu poezia de acest gen în presa scrisă? Să nu uităm că au fost adoptate genuri care la început păreau tot aşa de străine: rondelul, gazelul…
Motivele sunt, iarăşi, diverse. Parte din ele sunt amintite în răspunsul anterior. Dar se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli, sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de poezia modernă ş.a. Oricum, sunt diverse opinii ale colegilor noştri, parte din ele bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, deocamdată, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti. Şi că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă. Una dintre acestea este şi revista POEZIA, din Iaşi, cum bine ştiţi. Cât despre gazel şi rondel, există opinia că regulile lor (poate mai puţine, poate receptate la un moment „potrivit” şi pe o filieră „potrivită”), însăşi ceea ce reprezintă aceste genuri le-au făcut să fie oarecum mai apropiate de ce înseamnă modul de a vedea poezie în Europa, şi în România.
4. Credeţi că acest gen de poezie nu are mare căutare datorită faptului că cititorul roman nu este un cunoscător al genului?
Poate şi de asta. Nu este însă neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg într-o matcă a lor. Nu trebuie să uităm şi cum anume s-au schimbat coordonatele în vânzarea de carte, în numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au avut o circulaţie mai aproape de ceea ce trebuie. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul nostru educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. În atari condiţii, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile precum cel făcut la Constanţa de doamnele Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu de a face cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar vă pot spune că, să luăm un exemplu – în Rusia, după ştiinţa mea, este cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la ceea ce s-a intitulat primul Congres internaţional de haiku de la noi din ţară, în anul acesta, o doamnă profesor care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Ea îmi spunea că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete care să certifice acest fapt.
5. Ce întâlniţi cel mai frecvent, necunoscători ai genului sau cunoscători dar mai puţin interesaţi?
E greu de spus. Nu am încercat să fac astfel de statistici.
6. Care e viziunea dumneavoastră personală despre echilibrul dintre genurile literare din presa scrisă? Ce se scrie cel mai mult? Şi ce se citeşte?
Se scrie mult, din mai toate genurile, în toate registrele calitative. Poate că teatru se scrie mai puţin, din câte am eu ştiinţă. Dar, pe undeva, poate că este şi o tendinţă firească. Fireşte, explicaţiile ţin din nou şi de educaţie, de schimbările din societatea noastră, de aspecte economice etc. Cât despre ce se citeşte, aici răspunsul e destul de greu de dat. Deşi se scrie multă poezie, aş înclina să cred că proza este mai citită, dacă ar fi să mă iau şi după vânzările de carte, dar nu îmi cereţi să vă spun ce fel de proză. Intrăm pe un teritoriu greu de controlat – gustul, educaţia, posibilităţile materiale ale diferitelor categorii sociale şi opţiunile lor ş.a. Într-o vreme piaţa noastră era supraaglomerată de tot felul de cărţi, ale unor autori străini, de o calitate îndoielnică, vândute cu camioanele. Mă îndoiesc că, dată fiind precaritatea instrumentelor de „măsură” şi a cifrelor care sunt legate doar de vânzări (atunci când există şi/ sau sunt cât de cât corecte şi acestea) cineva v-ar putea răspunde altfel decât printr-o opinie personală ce anume se citeşte mai mult.
7. Sunteţi printre iubitorii de lirică niponă şi chiar aţi scos la lumina tiparului mai multe scrieri despre acest gen, aveţi în plan şi alte materiale publicabile pe viitor?
Da. Deşi nu pot spune că îmi axez efortul pe această latură. Sunt interesat şi de acest fenomen, pe care încerc să-l studiez cât mai aplicat şi, atunci când scriu, o fac plăcere. Pregătesc şi carte şi diverse recenzii, articole.
8. O întrebare de încheiere. Ce lipseşte acestui gen ca să se afirme, să intre mai puternic şi să fie recunoscut pe piaţa literară scrisă?
Nu-i lipseşte nimic. În timp îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Nici pentru a avea un alt loc pe piaţa literară nu îi lipseşte nimic. Este aşa cum este. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens. La urma urmelor asta ar putea duce şi la o mai coerentă concentrare a iubitorilor genului. E bună şi „specializarea”, şi poate că pentru asta există reviste precum Haiku, Albatros ş.a., sau cele de pe internet, ca „Arcade”, a lui Petre Fluieraşu sau „Romanian Kukai”, patronată de domnul Atanasiu, site de care vă ocupaţi şi dumneavoastră ş.a. Cred că acest site are o importanţă aparte, nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet. Mai cred însă că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet, trebuie să aveţi în vedere, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă (se pare că este deja un criteriu pentru site). Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, riscul este ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează şi administrează un astfel de site să fie supus unei eroziuni cu efecte greu de cuantificat.
Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea dumneavoastră.
Eu vă mulţumesc.
O carte de haiga
În această toamnă, la Târgu-Mureş, a apărut, în format liliputan, o carte de haiga, intitulată, SĂ FII IAR COPIL…, carte cu care începe colecţia revistei „Imagini frumoase”. 
Cartea cuprinde haiku-uri scrise de poetul Ioan Găbudean, traduse în limba engleză de Ion Untaru, el însuşi autor de haiku-uri, ilustrată de 21 de elevi ai Gimnaziului George Coşbuc din Târgu-Mureş. La pagina a doua, se află un portret al autorului, desenat de Dănuţ Timiş.
Cartea cuprinde haiku-uri scrise de poetul Ioan Găbudean, traduse în limba engleză de Ion Untaru, el însuşi autor de haiku-uri, ilustrată de 21 de elevi ai Gimnaziului George Coşbuc din Târgu-Mureş. La pagina a doua, se află un portret al autorului, desenat de Dănuţ Timiş.
Transcriu câteva dintre haiku-urile din carte, alese oarecum subiectiv:
După furtună
acoperită cu flori –
bisericuţa…
After storm
covered with flowers –
the little church…
Acalmie –
sperietoarea şi cioara
se studiază…
Lull –
the scarecrow and the srow
are watching themselves…
Zi cu vânt
bună de înălţat zmeie –
să fii iar copil…
Windly day
good time for raising kites –
to be once again child…
Toamnă târzie –
colocviu cu o frunză
foarte grăbită…
Late autumn
symposium with a
very hurried leaf…
Sfârşitul toamnei –
sperietoarea uitată
în pantaloni scurţi
End of autumn –
forgotten scarecrow
in short trousers
Spectacol jalnic –
pe sperietoare, cioara
triumfătoare…
Grevious show –
on the scarecrow
the triumphant crow…
Secol insolent –
nici un respect pentru
sperietoare!
Pert century
no kind of respect
for the scarecrow!
Cartea este un succes comun, o realizare a autorului, traducătorului şi a micilor artişti îndrumaţi de profesorul lor.
Sper să avem ocazia, în scurt timp, să scriem şi despre alte lucrări din această colecţie.
Senryu – Kyoka, un surâs în stil nipon (II)
Nu trebuie să reiasă că a scrie haiku sau senryu este un lucru facil, un simplu hobby, pentru că tocmai această falsă părere a dus la o adevărată inflaţie de poeţi de haiku sau senryu, deşi prea puţine poeme ale lor ar merita nominalizarea.
Jules Cohn Botea
şi-a făcut un zmeu
n-a putut să-l înalţe.
Multe par simple... Poate şi mai bine a spus Paul Valery: “Mă îmbogăţeşte doar cel care mă face să văd cu totul altfel, ceea ce văd în fiecare zi.“ Unele poeme rămân la pământ, sunt însă altele care se ridică în înaltul cerului, dăinuind.
Ar trebui să tragem concluzia că poetul nu este un om obişnuit? Este un om obişnuit, dar care are în plus o aptitudine de a ridica banalul la sublim. Iată un exemplu despre natura poetului:
Faleza în zori —
pescarii urmăresc pluta
eu răsăritul
Nimic nu convinge mai sigur, decât exemplul. Cerându-mi scuze anticipat celor necitaţi din lipsă de spaţiu, din neştiinţă sau din frica de a nu exagera. Dealfel, Voltaire scrie undeva: ”Secretul de a-i plictisi pe alţii, este acela de a încerca să spui totul.“
În mai toate sursele cercetate se pune mereu întrebarea: unde este graniţa clară, precisă între haiku şi senryu?
Ultimul greier
mi-a intrat ieri în casă --
doar pentr-o iarnă
Are kigo, are kireji, dar şi un… zâmbet. Să ne ocupăm în continuare de senryu.
Am făcut un tic —
câtă-i ziua de lungă
număr silabe
Jules Cohn Botea
Unii poeţi se cantonează pe respectarea strictă a regulilor, îndeosebi pe regula 5-7-5, pierzând din vedere esenţialul care este “spiritul haiku”, acea adiere poetică greu de definit fără de care avem de a face totdeauna cu un non haiku, cu un tristih “în stil haiku” cum spun adesea poeţii care nu sunt siguri pe ei.
Dârză femeie –
dar n-a putut să-i vândă
frunzele toamnei
Anonim japonez
Avem posibilitatea de a vedea că există deosebiri în perceperea humorului.
cocoşul pe gard--
zice surdul
Anonim japonez
Aparent, se face o greşeală impardonabilă râzând de infirmitatea unui om. Dar nu este aşa, situaţia este comică şi se potriveşte cu zicala noastră “surdul nu aude, dar le potriveşte”.
Fustiţă simbol —
şi-a croit-o din cravata
lui tătâne-su
Folosind hiperbola, autorul îşi arată nemulţumirea că vremurile când adolescentele aveau candoare şi decenţă fac parte doar din trecut. În acelaşi timp putem vedea însă şi conservatorismul datorat poate vârstei.
Fete pe stradă.
Hercule cu frunza lui
e mult mai decent
Pe aceaşi temă cu senryu-ul de mai sus, autorul, supralicitând, micşorează oferta de la cravată la o frunză, întorcându-ne la origini, la Adam şi Eva.
Transformând fenomenele cosmice în situaţii prozaice:
pesemne că a răcit
sfântul Ilie
sperietoarea din lan
e încă bună
Transpare cu uşurinţă aluzia la unii dintre noi, care betegi pe ici pe colo, mergem totuşi înainte. Parafrazând, am scris şi eu :
poate m-a pus în genunchi
dar nu-s la pământ
Iulian Dămăncuş:
umilit zilnic
de câinele vecinului.
Este adevărat că mulţi umileau prin comparaţii sau constatări maşinuţa din carton, dar nimeni nu o făcea atât de concret, ca acest câine.
tolba vănătorului
plină de poveşti
Este prea obişnuită această situaţie, ca să nu fie remarcată de poet, reabilitând cunoscuta sintagma
Poate pe alt plan, dar la fel de obişnuit, am scris:
Poţi să te lauzi cât vrei
martori nu mai sunt...
mânzul roade un tomberon
vopsit verde.
Cum se poate exprima mai bine candoarea lipsei de experienţă a bietului mânz, care crede că tot ce-i verde e sinonim cu “iarba verde de acasă“?
CENTRUL DE STUDII JAPONEZE - SHOGUN
Ieri am primit un mail de la Neculai Amalinei, preşedintele Centrului de Studii Japoneze - Shogun.
Veţi descoperi pe site-ul lor un CD pentru învăţarea limbii japoneze, informaţii despre limba, scrierea, tradiţiile şi cultura japoneză.
De asemenea, despre Budo, artele marţiale japoneze, cu un frumos citat din Gighin Funakoshi care se potriveşte foarte bine şi concursului nostru:
"Scopul suprem ... nu este nici victoria, nici infringerea, ci perfectionarea continua a caracterului practicantilor."
Veţi descoperi pe site-ul lor un CD pentru învăţarea limbii japoneze, informaţii despre limba, scrierea, tradiţiile şi cultura japoneză.
De asemenea, despre Budo, artele marţiale japoneze, cu un frumos citat din Gighin Funakoshi care se potriveşte foarte bine şi concursului nostru:
"Scopul suprem ... nu este nici victoria, nici infringerea, ci perfectionarea continua a caracterului practicantilor."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)