După concursul lunii mai

La încheierea celui de al doilea concurs al nostru, înregistrăm o creştere serioasă a participării de la 20 de concurenţi la 30, un singur participant din prima etapă nu a participat şi la a doua, în schimb sînt 11 noi. Dintre aceştia 26 au votat cele 57 de poeme prezentate în concurs.

De data asta, fiind mai multe poeme, dispersia voturilor a fost mai mare. Totuşi primele patru poeme au format un grup compact care s-a detaşat ferm de urmăritoare, între ele fiind doar diferenţe minime de cîte un punct. Ierarhia din această lună a păstrat în primele 3 locuri doar pe Dan Florică, celelalte două cîştigătoare fiind prezenţe noi ale lunii mai (cărora nu le voi deconspira numele decît dacă îmi vor confirma că o doresc).

Din nou calitatea primelor clasate este indubitabilă şi nu poate fi contestată. Sînt însă unele poeme de o calitate neîndoielnică, dar care au o mai mare discreţie şi n-au fost remarcate. Una din urmările acestor concursuri va fi credem şi formarea unui gust mai subtil şi deci şi a capacităţii de a aprecia mai adecvat spiritul adevărat al haiku-ului. Şi asta pentru că fiecare va putea vedea că alegerea sa se apropie sau nu de ierarhia finală.

*

Poemul care a cîştigat locul I s-a instalat de la primele voturi în frunte şi a rămas primul cu greu, gata să fie ajuns de urmăritoare. Dar cred că merită pe deplin locul ocupat.

o adiere –
toate păpădiile
se mută în cer

martisor

Reuşita este aceea a propunerii unei lumi diafane pe deplin legitime care într-o clipă fericită devine un univers suficient sieşi. O singură adiere, cînd totul este copt pentru revelaţie, face ca roadele să se desprindă şi, asemenea unui desant aerian, să invadeze cerul către care simt o irepresibilă chemare. Lumea nu mai este decît acest dans exuberant al seminţelor ce fecundează cerul.

Poemul are o poantă foarte discret exprimată – se mută –, o aluzie la un definitivat care este doar acela al celebrării miraculoase a clipei. Devenită suverană.

Locul al doilea are aceeaşi notă a unei lumi în care prezenţa omului abia de se face simţită mai degrabă prin absenţă, prin părăsire, prin abandon.

Gară pustie –
Vântul face o haltă
Să ia un ciulin

Florinel

Există doar o vagă amintire a ceva ce ar fi fost şi a lăsat doar o nostalgie şi o sugestie pentru ironia noastră îngăduitoare. Bărăganul e cutreierat de vîntul suveran care, chiar în gară, face mirat o scurtă escală şi pleacă din nou antrenînd un ciulin. Pustiul e totuşi însufleţit.

Locul trei este un poem mai sobru. Dacă aprecierea ar fi pus accentul mai mult pe acea surdină care nu cochetează cu figurile de stil, ar putea fi mai îndreptăţit să treacă drept primul.

Un pod părăsit.
Singură-n el tăcerea
Şi poate vântul

Florică Dan

Nota de tristeţe a părăsirii nu mai cochetează nici cu prezenţa umană, nici cu vreun festivism decorativ. Şi totuşi există ceva tonic în această evocare şi în acest contrast. Tăcerea evocă un anume dinamism, o virtualitate – poate vîntul. Tăcerea este încordată, acordată. Are vibraţie.