Manuela Miga este una din personalităţile care s-au impus în perioada de după 1990 în lumea haiku-ului românesc printr-o contribuţie de marcă nu doar ca autor de poeme, ci şi prin articole teoretice şi eseuri profunde şi bine documentate. Activitatea sa la revistele Haiku şi Albatros reprezintă o zestre importantă pentru cei ce se iniţiază încă în tainele poeziei nipone. Ne bucurăm deci să vă anunţăm că, prin amabilitatea dînsei, le vom putea publica treptat şi pe site-ul nostru.
Începem astăzi, pentru a o cunoaşte, cu un interviu luat de Jean-Louis d’Abrigeon în numărul 11, din aprlilie 2006, al Revistei francofone de haiku Gong (Entretien de Jean-Louis d'Abrigeon avec Manuela Miga À la loupe, par Annie Moine).
*
Bună ziua, Manuela Miga! V-am cunoscut datorită Internetului. Dar, de fapt, cine sunteţi? Unde v-aţi născut? Vorbiţi-ne despre viaţa dumneavoastră!
M-am născut într-o noapte fără lună la Constanţa, România, chiar în spatele «cortinei de fier», la malul Mării Negre, în urmă cu mai mult de o jumătate de secol. Ţară mică a unei mici planete numite Pământ, dar unde predomină apa, dintr-un sistem solar marginal al Căii Lactee (în România – fără ceremonie – se preferă ceaiul, deoarece e mai ieftin).
Pentru că în România nu exista facultatea pe care aş fi vrut să o urmez, mi-am perfecţionat simţul critic la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti. Am lucrat, printre altele, la Casa de Filme Profilm ca lector de scenarii şi producător delegat, la Româniafilm ca redactor la Biroul de presă, dar, cum sunt liniştită şi interiorizată din fire, am preferat munca de redactor la diferite publicaţii culturale ale Bibliotecii Naţionale. Locuiesc la Bucureşti – ca de obicei – singură şi fără pisică.
Când şi cum aţi întâlnit Haiku-ul?
Am întâlnit Japonia înaintea haiku-ului (eram studentă când a apărut o foarte frumoasă ediţie bibliofilă de traduceri în română din Bashō, Issa, Buson (196?).
Tatăl meu avea o slăbiciune pentru simţul estetic atât de special al acestui popor. Acasă aveam albume de artă şi o colecţie de stampe ale lui Hiroshigue. Deasupra patului meu atârna o stampă. Ea reprezenta o insulă în ploaie, dar uneori preferam să mi-o imaginez ca fiind un nor, altădată ca pe o barcă – fără ancoră şi fără rame – care plutea în lumea cerească. În colţul de sus din dreapta era caligrafiat un poem waka. Mai târziu, am aflat că era vorba despre sunetul ploii din cauza căruia nu se putea auzi murmurului pinilor sub mângâierea brizei şi că insula era celebră pentru muzica pinilor ei.
Imediat după schimbarea regimului (1989), Bucureştiul a avut revista sa de haiku la care am început să public din 1991.
Dar, cu zece ani înainte, m-am îndrăgostit de ikebana. Am început s-o studiez în 1982 la Universitatea Dalles cu profesoare japoneze şi, din 1990, am ţinut cursuri la aceeaşi universitate, apoi şi la Universitatea Bucureşti (pentru studenţii de limbă şi literatură japoneză).
Arta de a da o nouă viaţă estetică florilor luîndu-le din mediul lor natural - crimă justificabilă (?) parţial din punct de vedere al unei estetici foarte elaborate şi posibilă, graţie unei extreme generozităţi a florilor - este, în acelaşi timp, tehnică, morală şi filosofie. Plăcerea acestei construcţii complexe şi echilibrate care armonizează şi lumea interioară, fiind împărţită cu elevii şi spectatorii, se amplifică şi recompensează toate eforturile. În cîteva dintre expoziţiile mele am utilizat poeme scurte.
De ce haiku-ul?
În adolescenţă scriam catrene. Mai târziu, în munca mea, făceam adesea sinteze. Exprimarea concisă este o politeţe faţă de celălalt, pentru că timpul nostru este foarte limitat. Apreciez limbajul simbolic şi ambiguitatea, realizate şi prin legături sintactice incerte care permit citirea unui haiku la mai multe niveluri. Cuvintele haiku-ului pot fi asemenea briliantelor cu multiple faţete, încrustate într-un mod precis, sau ca perlele de rouă, ori ca “vechea mea insulă”. Ele nu fac decât să sugereze o atmosferă, o lume. Deşi puţin numeroase, cuvintele-haiku - simple în aparenţă - se bucură de o mare putere de sugestie, creează ritmul şi asonanţele, singurele elemente ce conferă muzicalitate versului în situaţia interdicţiei rimei.
Îmi place şi umorul senryu-ului.
Dincolo de valorile sale estetice, percep haiku-ul ca pe o cale spre absolut; asta este valabil şi pentru ikebana. Bashō denumea calea care uneşte poemele lui Saigyo, renga lui Sogi, pictura lui Sesshu şi ceremonia ceaiului a lui Rikyu – fūga[act estetic].
El spunea: pentru cine stăpâneşte fūga [spirit poetic, arta haikai no renga] tot ce priveşte devine floare (simbol al perfecţiunii) şi toate obiectele gândirii sale devin luna (simbol al iluminării).
Înaintea lui Bashō, Shunzei, maestru de waka, adept al buddhismului esoteric Tendai, considera esenţială practica shikan - concentrarea asupra subiectului poemului pentru a-I intui esenţa. Ōnishi Yoshinori declara că dacă cineva practică shikan, natura şi raţiunea, obiectul şi subiectul devin UNUL, absorbindu-se unul în celălalt într-o viziune de linişte pură. Bashô considera că dacă obiectul şi sinele poetului rămân separate, poemul este iremediabil mediocru, fals, artificial, lipsit de valoare.
Cu certitudine, adevăratele poeme se scriu în starea de depăşire a dualităţii care presupune unirea contrariilor (coincidentia oppositorum, cum spunea Mircea Eliade). Acesta îmi pare veritabila filosofie a haiku-ului; morala sa este renunţarea la auto-afirmarea micului ego.
În mod efectiv, dacă se încearcă globalizarea haiku-ului, se obţine un mare număr de luptători pentru prietenia şi pacea dintre popoare, dar preţul plătit este o imensă scădere a calităţii. N-am nimic împotriva amuzamentului facil; se poate scrie orice, oricum, folosind un cuvânt sezonal (sau nu), dar trebuie avută decenţa de a-l numi altfel decât haiku.
Puteţi să daţi o bibliografie a operei dumneavoastră?
Am semnat două cărţi de haiku 99 exerciţii de haiku / 99 Haiku Exercises/ 99 exercices de haïku, Ed. Sakura, Bucureşti, 1994, Bâldâbâc! Senryu-uri după un haïku de Bashô / Blub-blub-glug! Senryus on a Haïku of Bashô, Bucureşti, 2001 şi o carte de tanka Nud cu anturium / Nu à anthurium/ Nude with Anthurium, Bucureşti, 1999. Toate au fost legate ori cusute..... de mână (mâna mea !); am ales hârtia, foiţa, mătasea, formatul cărţilor, corpul de literă, am inventat semne de carte…
Am publicat în diverse reviste de ici, de colo haiku, tanka şi renku şi, numai în România, tarenga, haibun, traduceri, eseuri şi articole teoretice (unul a fost publicat în Japonia). În jur de zece premii – jumătate româneşti, jumătate japoneze – îmi garnisesc tâmplele.
Câteva haiku-uri pentru cititorii noştri?
haikudo
pas al Nimănui
pe scara ducând – Nicicând
înspre Niciunde
o bătrână cu
o zambilă de plastic –
e primăvară!
dintr-un ghiveci atârnă
coada pisicii
trafic intens –
în mijlocul şoselei
o nebună şi luna
cu gingăşie,
cerşetorul dezbracă
o portocală
lăsând frumoasa pradă
încep să vânez umbra -
cu ochii închişi
ritmul oceanului –
respirând mult mai rar
sunt una cu el
n-a fost nici Bashō
nici broasca – necurmatul
sunet al tăcerii
simt că-mi dă târcoale
un haiku formidabil -
hârtie albă
dintre trestii, luna -
renunţ să scriu haiku
ce uşurare!
(traducerea aparţine Mariei Tirenescu şi este corectată de Manuela Miga)
