Indicativul prezent este modul şi timpul acceptat sau permis de regulile care circulă printre cei care scriu haiku. Motivarea lui fiind întemeiată pe considerentul că poemul ar fi o evocare a unui fapt care se petrece instantaneu, o consemnare a revelaţiei care se dezvăluie într-o clipă.
Iată poeme în care, într-adevăr, indicativul prezent surprinde un gest spontan şi revelator tocmai prin survenirea lui inopinată sau declanşată de ceva imperativ din preajmă:
Lectură în zori –
de pe carte cu palma
adun polenul
Cad flori de cireş –
în parc bătrâna doamnă
deschide-umbrela
Stele absente –
cu fală intră-n oraş
un fluture alb
Drum cu rochiţa
rândunicii în floare –
ocolesc prin şanţ
Burniţa nopţii –
cu-amandouă mâinile
strâng haina la piept
Îmbrăcând haina
dau numai de ruptură –
furtuni de iarnă
Spărgând poleiul –
grădinarul vopseşte
un ciot cu verde
Foame de-amiază –
îngenunchează în cerc
culegătorii
În unele dintre poeme, instantaneitatea este precizată în mod expres prin adverbe sau prin semantica verbului:
Stinge lumina –
sub fereastră bujorul
tocmai se-aprinde
Zborul de noapte –
fulgeră în alb pieptul
rândunelelor
Deodată stolul
de grauri se ridică –
pete în soare
Dar nu în toate poemele indicativul prezent vorbeşte de ceva care se întîmplă doar pe moment. În poemele de mai jos:
Nimeni pe stradă
nu-şi încheie hainele –
ploaie cu soare
Seară în verde –
până şi lemnul din gard
înmugureşte
Merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goală
Sat părăginit –
prin geamuri luminează
măceşi în floare
Deseori nimeni
ori ceaţa împing poarta –
drum spre nicăieri
Odihnă-n iarbă –
încă frige puşca
de vânătoare
Căzând frunzele –
în salcie numărul
stelelor creşte
verbele iau în calcul ceva de durată (poate repetitiv): o atitudine (nu-şi încheie hainele, am totul pe masă), o devenire/evoluţie (înmugureşte, creşte) sau o oportunitate neaştepată (luminează măceşi în floare). Şi interesul cititorului este focalizat pe o semnificaţie care se dezvăluie tocmai printr-o persistenţă a ceea ce sugerează verbele. Aici nu mai e vorba de gesturi fugitive, ci de stări, situaţii, dispoziţii.
Dar indicativul prezent e folosit şi ca un mod de a afirma o preferinţă valabilă totdeauna sau o nelinişte permanentă faţă de un lucru care evoluează îngrijorător:
Fără iluzii –
dintre cireşe aleg
pe cele-amare
Nopţi fără greieri –
ceva i se întâmplă
universului
Iată două declaraţii care enunţă o luare categorică de atitudine. Permanenţe de netăgăduit.
Într-un volum care poate fi socotit reprezentativ pentru a cerceta structura poemului haiku, Între patru anotimpuri al lui Şerban Codrin, din cele 100 de poeme, doar 25 sînt fără verb. Restul au verb la:
·Gerunziu 32
·Indicativ prezent 27
·Participiu trecut 9
·Indicativ prezent + gerunziu 6 (cîte 2 verbe)
·Infinitiv 1
Le voi analiza pe rînd.
*
Gerunziul, numit şi participiu prezent, este modul verbal care se pretează cel mai bine la a exprima ceva ce se petrece, este în desfăşurare (şi durează) fără a preciza cînd a început şi cît va mai ţine. Cu ajutorul lui putem crea impresia că aceasta este condiţia, modalitatea de a fi a unui lucru, o stare cu o durată neprecizată care uneori tinde spre veşnicie.
Contrar ideii că în haiku este vorba de un instantaneu, de o clipă în care are loc un eveniment, gerunziul ne îndeamnă să privim mai degrabă o evoluţie răbdătoare, lentă şi persistentă. Ca într-un tablou al lui Dali, ceasul nu mai bate clipa, ci se înmoaie, se deformează şi curge fără grabă:
Desăvârşindu-şi
cu răbdare lucrarea –
coji de ou sub cuib
Muzică mută –
înserări cu rapiţă
vibrând pe şesuri
Lângă salcia
înflorind neştiută –
Calea Lactee
Foamete în sat –
câinii sorbind cu ochii
Calea Lactee
Muzica sorţii –
de aseară crivăţul
scrâşnindu-mi la geam
Cum se vede limpede, lucrurile se derulează, continuă, trenează. Prelungire care se poate preschimba într-un prezent etern, într-o modalitate de a fi care tinde să devină esenţă neschimbătoare (şi neodihnită) a lucrătorului de pe cîmp sau a atmosferei vitrege de iarnă:
Trudind pământul –
ciocârlia deasupra
fără odihnă
Zi fără sfârşit –
topindu-se în aur
un secerător
Seară de iarnă –
umbra sperietorii
căzând peste sat
Moşii de iarnă –
vântul unduind puful
mâţişorilor
O treaptă mai sus pe această cale şi clipa se suspendă pentru a se transfigura în emblemă:
Un hoţ de iarbă
ducând luna în spate –
noapte albastră
Într-un ciob străvechi –
încolţitul grâului
dezgheţând geamul
Timpul se opreşte şi veşnicia îşi pune pecetea pe suprafaţa lumii, se reliefează şi se solidifică într-un basorelief.
Sigur, poate fi evocat prin gerunziu şi un singur gest a cărui semnificaţie, ca în poemul de mai jos, este una de evidentă eliberare şi de întîmpinare entuziastă a verii:
Descălţându-se
cu un picior pe altul –
zintâi de vară
sau unul dureros reumatic, învins parcă de prospeţimea roadelor:
Vechi dureri în mâini –
sapa răscolind primul
cuib de cartofi noi
Tot în nota, mai degrabă comună, se poate evoca, folosind gerunziul, o succesiune de fapte:
Murind cantorul –
ţârâitul în orgă
al greierului
Dându-mi gutuia –
întâi o înveleşte
în ziarul Timpul
Ridicând ochii –
de lună se loveşte
cârdul de cocori
Ultimul, mai subtil, vorbeşte parcă despre o treaptă iniţiatică.
intalnirea din luna decembrie a acestui an a fost stabilita definitiv pentru data de 4 decembrie, ora 16.00, la Ceainaria Serendipity. Adresa o gasiti la linkul urmator: http://www.serendipity-tea.ro/
Cu riscul de a ma repeta mereu: ii asteptam cu drag pe toti cei de pe grupul nostru care doresc - si pot – sa participe. Inivitatia o adresez in mod special celor din provincie, desi realizez ca drumul si costurile legate de aceasta participare reprezinta o piedica majora. Si totusi…..cine stie?
Temele discutiilor vor fi si de data aceasta comentarea haiku-urilor proprii sau ale altor colegi, notiuni de teorie a haiku-ului precum si subiecte organizatorice, in mod special cele legate de infiintarea unei asociatii de haiku. Va rugam sa veniti si voi cu idei si propuneri.
Astăzi vă invităm să participaţi la al 33-lea concurs RK, concursul lunii DECEMBRIE 2009. Concursul este organizat de ROMANIAN KUKAI, site unde găsiţi şi Regulamentul în detaliu, precum şi multe alte informaţii despre poezia niponă. Dacă participaţi pentru prima oară, este bine să citiţi în prealabil regulamentul concursului.
Luna aceasta, trebuie să trimiteţi un poem care să includă cuvîntul SANIE în oricare din formele sale gramaticale. Cuvîntul fiind kigo de iarnă, poemul vostru trebuie să se încadreze în atmosfera acestui anotimp.
Fiecare participant va trimite un singur haiku, respectînd în compunerea lui tematica anunţată, numai pe adresa concursului – soimana@yahoo.com. Deoarece se votează poeme anonime, este indicat să nu trimiteţi poeme care au fost afişate sau publicate sub numele vostru anterior, oriunde în altă parte. Şi nici să nu-l postaţi în altă parte pînă la sfîrşitul etapei de concurs.
Noi le vom trimite pentru a fi apreciate de toţi cei care vor să participe la concursul GHICI CARE SÎNT CELE MAI BUNE POEME identificate doar prin numărul pe care îl vor avea în lista tuturor celor primite.
Termenele concursului sînt:
·primirea poemelor pînă la 14 decembrie ora 24 (a României),
·votarea pînă la 21 decembrie aceeaşi oră,
·anunţarea rezultatelor pînă la 27 decembrie.
Singura adresă la care trebuie să trimiteţi corespondenţa pentru concurs este:
Tot ce trimiteţi la alte adrese nu e luat în consideraţie pentru concurs.
Pentru ca textul dv. să nu fie alterat datorită modului diferit de a vedea diacriticele la destinaţie, e bine să-l trimiteţi în ataşament, aşa cum trimitem şi noi această invitaţie. Poemele odată trimise nu mai pot fi corectate.
Nu uitaţi să semnaţi sub poem şi vot cu numele pe care îl doriţi afişat (care poate fi altul decît cel afişat de email). Numele votantului trebuie confruntat cu al participantului pentru că nu vă puteţi vota propriul poem.
Vă rugăm să încercaţi să vă ortografiaţi poemele în acord cu obişnuinţa deja încetăţenită de a evita pe cît se poate alte semne de punctuaţie decît linioara de despărţire care marchează kireji-ul, precum şi majusculele (în afară de începutul poemului şi de substantivele proprii cuprinse în el).
Poemele fără semnătură sub ele (şi nu în adresa email sau oriunde în altă parte) vă vor fi înapoiate pentru a le corecta.
Aşa cum am anunţat de curînd, la Cluj, în cadrul Centrului Cultural Japonez, a fost organizată sărbătoarea Otsukimi. Ne bucurăm că au fost prezenţi şi trei dintre cei mai activi participanţi la concursurile noastre care vor fi amintiţi mai jos. Îi mulţumim lui Doru Emanuel Iconar pentru relatarea de mai jos.
*
Otsukimi.Semnificaţii şi obiceiuri
Vineri seara am fost cu mom, la Centrul cultural japonez. Mă bucur că a insistat să ieşim din casă, deşi vremea numai de plimbare nu era. Ba, la reîntoarcere, ne-a plouat bine. Primisem de la doamna Maria Tirenescu un mail care anunţa o întâlnire pentru a sărbători şi a descoperi, împreună cu cei doritori,semnificaţii şi obiceiuri legate de Otsukimi. Este sărbătoarea lunii, mai corect spus a privitului lunii. Este o ocazie oferită de terminarea anotimpului ploios în Japonia. Prezentarea făcută de Minodora Bute, secretara centrului, n-a fost exact ceea mă aşteptam, dar a oferit câteva repere, pentru noi interesante, dat fiind noutatea lor, fără aspuneesenţialul de fapt.
La final, a intervenit gazda, domnul Tzukaro. Nu suntsigur, sper că am scris corect. El a subliniat că sărbătoarea este în primul rând prilej pentru a se reuni prietenii şi familia, de a privi luna, a mânca (mai ales dulciuri) şi a bea împreună, a discuta şi a descoperi iepurele legendar din lună. Pentru mai multe amănunte, trebuie să caut şi eu date pe net. A vorbit frumos, a vorbit cu patimă, a însufleţit inimi, acest mic japonez. Este la Cluj de cel puţin 6 ani, după cum mărturisea soţia lui. Părerea dânsului despre europeni: vorbesc, vorbesc, vorbesc, însă au uitat să privească, nu doar luna, ci tot ce esteîn jurul lor. Şi ne întreba, tot la câteva minute: când aţi privit ultima oară luna? Nu cinci secunde, nu zece, ci minute în şir, să admiraţi, să descoperiţi, să iscodiţi.
La sfârşitul discuţiilor, pentru că au fost completări şi întrebări din public, am fost invitaţi şi delectaţi cu o gustare pregătită de soţia gazdei şi de cele două tinere din ţara florilor de cireş. Ce de clişee! Cer iertare. Din ţara îndepărtatului est. Alt clişeu. Oops! S-au servit, cu această ocazie, dată fiind similitudinea lor cu luna, tradiţionalele găluşte de orez, în două variante: cu sos de zahăr caramelizat, presărat cu praf de soia şi cu pastă de fasole roşie îndulcită. Pe masă, lângă cele două platouri tronau două vase pântecoase cu ceai verde şi ceao de fructe de pădure, pet-uri cu apă minerală (cât pe ce să scriu milenară) şi sucuri. Totul plăcut aranjat pe o faţă de masă în pătrăţele brun şi albastru închis. Nu ştiu de ce, mie mi s-a părut că cele două culori nu făceau trimitere la subiectul întâlnirii, luna plină în anotimpul toamnei.
Alte feluri nu le mai ţin minte. Staţi săvă spun de ce. La primul fel de găluşte am făcut: yamiiii! Hei! Nu doar eu! Lasăţi, nu râdeţi, se ştie deja că-s pofticios. La cel de-al doilea, dacă nu mi s-ar fi spus că este fasole, aş fi băgat mâna în foc că este gem iar eu, care nu servesc fasole deloc, deloc, am servit câteva bucăţi şi din acest fel.
Printre invitaţi, domnul Ioan Marinescu Puiu, fericitul autora cinci cărţi de haiku. Domnia saa reuşit câteva poeme premiate la concursurile nipone de haiku, poeme sale sunt citite de milioane de iubitori ale acestor scurtisime perle, nu aici, ci în Japonia, India. Ne-a încântat cu lectura câtorva dintre ele, cele având ca temă luna. Alţi participanţi: o studentă la facultatea de litere din Cluj, de origine niponă, doamna Tzukaro şi încă două tinere japoneze, nu ştiu cu ce ocazie în oraşul nostru, doamna Mirela Trif, din Câmpia Turzii, ucenică şi dânsa în ale haiku-ului, membră a grupului Romanian Kukai. Sosise la Clujspecial pentru această întâlnire. A fost o surpriză pentru ea şi s-a arătatîncântată să mă întâlnească în carne şi oase. A venit să-mi vorbească imediat ce prezentarea a luat sfârşit. Bineînţeles, după cum iarăşi ştiţi, n-am reuşit să leg două cuvinte. Drept care i-am oferit adresa de mail, doar, doar, trec şi trecepeste momentul de stânjeneală.Alţi participanţi: iubitori ai Japoniei, ai culturii nipone, de toate vârstele, din cele mai variate domenii de pregătire.
Neobişnuit pentru mine, m-am împrietenit foarte repede cu doamna Tzukaro. Una din fete, studentă la conservator, secţia vioară, o învăţa să pronunţe litera „l”.Îi admiram doamnei eforturile şi perseveranţa în a învăţa pronunţia unei litere care, am aflat, cu stupoare, na! uite recunosc, că în limba niponă nu există. Pronunţa un „l” mai aproape de „r” şi râdea din toată inima de fiecare dată când pronunţia ei era exactă.
Amândoi, soţ şi soţie, rătăciţi la Cluj,posedă, lucru rar, un zâmbet cald care nu poate decât să lege oameni. De mirare că m-am lipit de ei imediat? Domnul Tzukaro a venit şi m-a salutat, am dat mâna şi, după o scurtă discuţie, m-a invitat la următoarele reuniuni. L-am asigurat că voi profita de orice pretext îmi va fi oferit de-acum înainte pentru a descoperi lucruri noi despre cultura care m-a reaşezat pe drumul poeziei. Bucuroasă, doamna m-a învăţat primele cuvinte în japoneză: mama -Oka-san, bunica – Oba-san, bunic – Ogi-san, multumesc – arigato şi la revedere - sayonara. Nu ştiu dacă exact aşa se scrie, sigur aşa se pronunţă. Am reuşit astfel la plecare, împreună cu o mică plecăciune, să îmi iau rămas bun de la gazde, cu un salut, stil nipon: Sayonara.
Redau şi o parte din prezentarea făcută nouă, completată de mine cu date descoperite pe diverse site-uri.
Otsukimi– Privirea Lunii
După o vara umedă, ce pare aproape interminabilă, tsuyu, apariţia lunii pline într-o noapte de toamnă poate fi o privelişte minunată. Otsukimi, literal, privirea lunii, este un obicei provenit din China şi cultivat în Japonia din secolul al X-lea.
Oamenii vechii Japonii aveau un ataşament emoţional profund faţă de luna mereu schimbătoare, un corp ceresc mistic care le măsura viaţa în vremuri şi anotimpuri. Cea mai veche povestea japoneză populară este "Taketori monogatari", povestea unei prinţese de pe Lună.
Luna plină era considerată cea mai frumoasă dintre toate feţele pe care le lua astrul în fazele ei iar dintre toate lunile pline, cea mai frumoasă era cea de la mijlocul toamnei numită Chushu no Meigetsu sărbătorită în mod tradiţional în 15 august în conformitate cu vechiul calendar lunar.
Obiceiul realizării banchetelor în aer liber pentru admirarea lunii a devenit unul comun în epoca de aur a Japoniei, perioada Heian (794-1192). Aristocraţii vremii se bucurau de petreceri elegante la lumina lunii numite Mizuki şi Tsuki-no-utage în timpul cărora compuneau poeme scurte din 31 de silabenumite waka, ascultau muzică şi se plimbau în bărci de plăcere din care priveau reflecţia lunii în apa mişcătoare.
Otsukimidin zilele noastre sunt ţinute pentru a petrece un timp plăcut cu prietenii şi familia. Ele sunt marcate de decoraţiuni cu iarbă de pampas, susuki,şi ofrande din găluşte de orez, tsukimi dango, castane, kuri,boabe de soia,şi sake. Vesela folosită reflectă elemente care sugerează luna.Din perioada Edo festivalul a câştigat popularitate şi în rândul agricultorilor care aduc ofrande lunii pentru o recoltă bogată. Sunt oferite cartofi dulci, fasole sau castane.
Astăzi un mic aranjament din iarba de pampas, susuki, şi trifoi, hagi, constituie darul oferit în speranţa ca dorinţele bune să devină realitate.
Unul din cele mai populare locuri pentru admirarea lunii pline în Japonia este considerat iazul Osawa no ike din Kyoto. Aici bărcile cu cap de dragon, care pot fi văzute plutind pe apă însoţite de muzică tradiţională cântată la koto, creează o atmosferă magică. De asemenea la altarul Shinto Shimogamo din Kyoto,otsukimi este sărbătorit prin dansuri vechi din perioada Heian.
Influenţa acestui eveniment a ajuns până la Mc. Donald`s care oferă, ca noutate de toamnă sandwich-ul Tsukimi, pe o chiflă sunt aranjate un ou prăjit şi o felie de caşcaval. Reclama folosită cuprinde nişte iepuri zburători preluaţi dintr-o veche legendă legată de acest eveniment care vorbeşte despre un iepure care face mochi (pastă de orez) pe lună. În alte culturi, precum cea chineză sau indiană de unde se pare că ar descinde această legendă, prezenţa iepurelui pe lună are alte explicaţii.
Spre deosebire de China, de unde provine acest obicei al lunii, pe lângă data de 15 august stabilită tradiţional ca otsukimi, în Japonia există încă o dată pentru această sărbătoare în 13 septembrie numită juusanya), a 13-a zi a lunii, sau ato no tsuki, ultima lună. În realitate ziua de otsukimise schimbă de la un an la altul. Şi aceasta datorită faptului că otsukimi este o sărbătoare stabilită după calendarul lunar, dar care îşi urmează cursul în prezent după calendarul solar.
O întrebare valabilă ar fi aceea dacă sărbătoarea lunii pline de la mijlocul toamnei se suprapune realmente cu apariţia lunii pline pe cer. Dacă comparăm data sărbătorii conform calndarului lunar şi forma/ faza lunii în realitate pe parcursul mai multor ani putem observa ca data de 15 nu este relevantă întotdeauna. Se încadrează aproximativ în intervalul 13- 17.
Dacă vă întrebaţi despre iepuri... n-am găsit nimic despre aceasta legendă. Pot să spun doar că în Japonia, nu văd „Omul din Lună" sau brânză elveţiană, ei văd un iepure preparând mochi, pastă de orez. Tu poţi să vezi asta?
Exemple de haiku cu motivul lunii au fost oferite de domnişoara Minodora Bute. Dar sunteţi invitaţi să contribuiţi şi dumneavoastră, cu creaţiile proprii:
