În așteptarea zăpezilor

În legătură cu Asemănări și suspiciuni, Ana Urma îmi amintește de un comentariu făcut pe Romanian Haiku în martie 2011, în care reaminteam o scurtă notație făcută în urma etapei 148 din 2010:

Poemul de mai jos al Anei Urma:

pastel de toamnă -
din nou între creioane
unul fără vârf

face pereche cu unul foarte cunoscut, premiat la un concurs internațional, al Elenei Manta Ciubotariu:

primăvară -
copilul ascute
creionul verde

Nu știu dacă autoarea l-a citit și l-a reținut, dar, puse în paralel, între cele două poeme se pot remarca simetrii și antagonisme semnificative. Unul inaugurează reîntoarcerea la viață a naturii prin ascuțirea creionului verde, celălalt o încheie epuizat (bănuiesc de zelul cu care a colorat hemoragia galbenului) după ce a rupt mina creionului. Primul dublează impetuozitatea primăverii cu vioiciunea angajată a copilului, al doilea alege culorile moi și paloarea pastelului pentru a ilustra istovirea înceată și blîndă a naturii.

Pastelul invocat în primul vers (mai degrabă desen decît poezie) nu dă însă tonul poemului, el ne îndreaptă atenția către paloarea creioanelor și prin ele către elegia vlăguirii unui alt an. Doar sufletul nostru din nou copilărit va mai ascuți o vreme, iar și iar, creionul cel verde. Și poate mereu alți copii (de toate virstele) în ropot de generații.

Iată și reluarea din martie 2011, în care investigația este extinsă:

Ninge ca-n poveşti

         Poemul Mariei Tirenescu, de care va fi vorba mai jos, este, într-un anume fel, ecoul altor două poeme în care unul din elementele de recuzită este creionul. Este îmbucurător că şi autorii noştri de haiku perpetuează un motiv şi reuşesc să improvizeze făcînd variaţii pe aceeaşi temă. În cazul de faţă, cum se va vedea, este evident faptul că nu se merge pe linia exploatării facile a unor clişee de genul cerşetorului, orbului, orfanului, bătrînului sau copilului. Fiecare dintre poemele care fac aluzie la cel originar reuşind să fie original.

Primăvară –

copilul ascute

creionul verde

Elena Manta-Ciubotariu

pastel de toamnă -

din nou între creioane

unul fără vârf

Ana Urma

         Poemul Elenei Manta Ciubotariu ne sugerează că vestitorul primăverii ar fi copilul care ascute creionul verde. Căci nu mai ştii bine dacă primăvara nu erupe cumva din creionul ascuţit cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o misterioasă solidaritate între ascuţirea creionului şi renaşterea vegetaţiei.

         Observăm, în poemul Anei Urma, o simetrie inversă în ton cu semnificaţia anotimpului: creionul se ascute cînd irumpe viaţa vegetală şi se rupe cînd natura se ofileşte. Odată cu toamna, creionul, simbol al vegetaţiei veştejite, se epuizează, osteneşte, se anemiază şi-şi pierde puterea de a mai zugrăvi. Se molipseşte şi el de boala lumii.

         Maria Tirenescu reia ideea, dar imaginile ei implică o meditaţie mai profundă. Scena este aceea a unui sfîrşit anunţat, iar creionul fără vîrf are implicaţii mult mai serioase şi mai directe în sfera umană. Aşa mut, abdicînd faţă-n faţă cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă.  

pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti
Maria Tirenescu

         Pare a fi totodată mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a nevolniciei artei sale faţă cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.

         Ana adaugă un poem al ei mai recent care continuă șirul, sper fără sfîrșit, al unor variații pe aceeași temă:

ninge ca-n basme -

rămân în călimară

toate cuvintele

Cuvintele care rămîn în călimară, minunată imagine a abdicării mulțumită doar cu reveria. Sau cu o realitate mai presus de infatuarea scrisului: neaua stabilește o graniță, negreața să stea cuminte la locul ei, în călimară. La care consimte și autorul, și, poate, și cuvintele care nu pot concura cu albeața inimitabilă a zăpezilor din basme.