Omisiunea pe care o cultivă stilul laconic este una care ţine să rezume, să concentreze, să dea o mai mare densitate şi tensiune textului, să încarce un resort şi să-i asigure o detentă explozivă. Scurtimea realizată prin eliminarea balastului purifică textul, reţinînd doar esenţa. Cu o vorbă latină: non multa sed multum.
În relaţia cu cititorul, un text lapidar este o provocare, o clipire discretă făcută cu o ochiul ca o solicitare a complicităţii iniţiaţilor, ca o declanşare a căutării unei bogăţii potenţiale.
În acest sens, putem considera haiku-ul ca o schiţă. Dar nu ca o schiţă în accepţia de plan sumar al unei lucrări care abia se cere elaborată, ca o descărnată schelărie provizorie, ci ca un gen închegat şi consistent, suficient sieşi.
Cu doar cîteva trăsături de cărbune sau tuşe de penel, autorul unui haiku trasează doar un vag contur, un spaţiu de joc pentru imaginaţia celui dispus să-şi exerseze spiritul contemplativ. Gustul celui care citeşte şi savurează un haiku este acela al unuia ce e dispus să locuiască o vreme într-un sălaş abia improvizat doar pentru bucuria poveştilor ce pot fi închipuite acolo.
Juxtapunerea celor două părţi ale poemului este modalitatea fundamental-structurală a haiku-ului de a provoca cititorul printr-o omisiune elocventă. Gramatical, avem de a face cu două sintagme care nu fac parte dintr-o altă unitate sintactică superioară. Cele două lucruri, idei, imagini pe care ele le evocă sau le sugereează sînt diferite. Important este însă să simţim în ce alt plan pot intra ele în legătură. Linioara de despărţire indică deci diferenţa ca o chemare la refacerea legăturii: ni se arată o mică prăpastie peste care, prin efortul nostru mintal şi sufletesc, trebuie să aruncăm o punte. Lipseşte deci principial şi premeditat acel discurs logic sau persuasiv stilistic cu care sîntem obişnuiţi în poezia occidentală şi care ar putea face respectiva legătură.
Printre fire verzi
un pai de anul trecut –
singur bătrânul
În cazul de faţă, observăm lesne că, inversînd ordinea versurilor şi adăugînd adverbul ca, putem obţine o propoziţie coerentă care mărturiseşte intenţia poemului:
Singur bătrînul (ca) un pai din anul trecut printre fire verzi.
Reducîndu-l un pic ca dimensiune, putem obţine un poem într-un vers cu titlul Iar primăvară:
Singur bătrînul ca un pai printre fire verzi.
Nu putem să nu observăm că, aşezînd cuvintele sub forma unei propoziţii, avem de a face cu o comparaţie. Este oare haiku-ul construit aşa doar pentru a evita, pentru a escamota figura de stil deconspirată astfel? Da şi nu. Da, pentru că în final, prozaic vorbind, asta e dezlegarea “ghicitorii” şi, la urma urmei, înţelesul fad al poemului.
Nu, pentru că poemul nu este o “ghicitoare” şi pentru că enunţul obţinut este, pentru estetica haiku-ului, prea artificial, prea cuminte, şi pierde energia structurală care caracterizează un haiku. Citit domol, vers cu vers, poemul este format din trei semne indicatoare care arată către, sugerîndu-ne să privim (în imaginaţia noastră): firele de iarbă înverzite, paiul uscat, un bătrîn. Restul, elementele posibile de legătură care să construiască enunţuri, situaţii, scenarii sînt omise deliberat tocmai pentru ca fragmentele verbale folosite să fie libere de legături sintactice şi semnatice suplimentare şi parazitare, pentru a putea căpăta funcţii evocatoare.
Există, în ordinea în care apar (sînt evocate) lucrurile şi fiinţele din poem, o gradare, o escaladare de trepte sau o adîncire a sugestiei printr-un cumul de informaţie vizual-simbolică. E primăvară, un pai rătăcit în erupţia vegetală, un bătrîn... poate şi el spectator al acestui fapt mărunt în care, brusc, îşi vede, ca o revelaţie, propria soartă. Nu cuvintele spun asta aşezîndu-se cuminţi într-un enunţ, ci scena către care ele ne îndreaptă privirea şi actorii implicaţi acolo, scenă pe care nu doar o privim, ci o contemplăm îndelung şi căreia îi resimţim, cu mintea şi sufletul contopite, palpitul.
Într-un anume fel, nu contează nici măcar dacă ne închipuim la fel scena, faptul, întîmplarea, important este că există în poem o triadă simbolică – iarbă, pai, bătrîn – care declanşează activitatea noastră meditativă şi o focalizează către un acelaşi înţeles profund, greu sau poate imposibil de numit.
Concursurile, lunare şi săptămînale, desfăşurate pe ROMANIAN KUKAI şi pe Grupul Romanian Haikuau dovedit că sînt deja suficiente persoane care nu ştiau de haiku şi care au acum o participare constantă în concursuri, scriind poeme mai mult decît onorabile. Unii autori au început să participe deja şi la concursuri internaţionale.
Le-am oferit şi alte spaţii virtuale şi modalităţi atractive de a exersa zilnic, cum este completarea unui vers lipsă dintr-un poem dat pe Un haiku pe zi. Pentru a-i încuraja pe cei care au adunat deja suficiente poeme de calitate, am lansat Concursul pentru un volum de debut, concurs care rămîne deschis pînă la 1 decembrie 2009. De asemenea, am început să adunăm poeme pentru a întocmi o antologie de senryu.
Ideea de a edita o revistă online ne-a venit ca o cotinuare firească a dorinţei de a oferi încă un mijloc de exprimare celor care scriu poezie de origine niponă. Scopul acestui proiect este acela de a deţine un instrument în plus pentru extinderea activităţii iubitorilor de haiku pe internet. În felul acesta va fi stimulată creaţia în toate genurile legate de poezia niponă.
Ne propunem ca, în măsura în care vom primi suficiente materiale de calitate, revista să apară de patru ori pe an. Rubricile asupra cărora ne-am oprit sînt:
·editorial
·creaţie literară pe genuri - haiku, tanka, poezie în lanţ, haibun, poem într-un vers şi, eventual, haiga
·articole
·traduceri din autori japonezi
·portrete ale autorilor români
·recenzii şi semnalări de carte
·cultură şi civilizaţie japoneză
·traduceri şi informaţii din alte arii lingvistice
·dialog cu cititorii
Aşteptăm sugestiile voastre pentru alte posibile rubrici şi pentru titlul revistei pînă la sfîrşitul lunii. Deocamdată, pornind de la un poem al Valeriei Tamaş, ne gîndim la următorul titlu: O felie de lună.
Folosiţi pentru corespondenţa în legătură cu revista adresa:
Ştefan G. Theodoru a atras atenţia unor critici şi istorici literari cu micropoemele sale expresive, de o mare simplitate, în maniera haiku-ului clasic. Natura veşnică surprinsă în toată splendoarea ei, într-o zi însorită, dezvăluie condiţia umană efemeră, reprezentată de un bătrân epuizat: '' Soare cald de Mai -/un bătrân se odihneşte / rezemat de gard.'' Mai întotdeauna antiteza îi facilitează poetului reliefarea a două planuri: astral şi terestru. De pildă, spaţiul montan, ascensional, în picaj cu valuri de ceaţă, în timp ce spaţiul terestru de la poalele muntelui este domol, mioritic, puţin monoton cu turmele urcând: ''Din vârf de munte / valurile de ceaţă -/ urcă turmele.''Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia: '' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor (în linie picturală întreruptă) la care se adaugă vegetalul perisabil (păpădia) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte: '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul: ''Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă: ''Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant: „Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul (căpriorul culcat în zăpadă) este amplificat de cromatic (pata roşie) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit: ''Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar.
Oprica Pădeanu scrie un haiku prin excelenţă naturist (versiune engleză: Vasile Moldovan), bazat pe continuităţi şi discontinuităţi, pe valorificarea unor motive poetice în evantai, reliefând o mare varietate de nuanţe. Sfârşitul zilei este evidenţiat constatativ de substantivul nearticulat înserare, după care urmează o construcţie metaforică explicativă: ''Înserare -/singurele lumini / ghioceii bunicii.'' Un alt amurg este dominat de cromatica maladivă, amintind de Bacovia, unde epitetul metaforic ''zări sângerii'' caracterizează uranicul, în timp ce spaţiul teluric se vrea o replică, în aceeaşi tonalitate, a câmpului de maci: ''Zări sângerii -/învăluit în amurg /câmpul de maci.'' Interesant, atât ca mesaj cât şi ca sintaxă poetică, un alt haiku scoate în evidenţă gingăşia unei libelule împinsă de vântul năbădăios. Dar, forţa eoliană are aici semnificaţie mai adâncă sugerând prin trecerea podului, drumul micii zburătoare în nefiinţă: ''O libelulă -/singur vântul toamnei/ o trece podul.''
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit: ''Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor: ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real (un pescăruş rănit) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală: ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă: ''Ploaia de toamnă -/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.'' În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard: ''Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate; un decupaj dintr-o natură artificială: ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea (dealul) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om - natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz: ''Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor: '' Mare secetă- / în ochii lebedelor/ dansează lacul'', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Un dialog (făcut în comentarii la comentariile lunii septembrie) care merită să fie citit separat de textul sub care a fost făcut.
*
Ioana Dinescu întreabă:
Adresez d-nei Manuela Miga rugamintea de a nu-mi lua in nume de rau faptul ca voi indrazni sa-mi exprim nedumeririle in legatura cu anumite comentarii facute de dansa la cateva dintre haiku-urile lunii septembrie. Ca incepator care s-a straduit sa inteleaga spiritul haiku-ului, traiesc de multe ori o stare de perplexitate cand citesc niste aprecieri care intra in coliziune cu ceea ce cred eu ca inseamna el.
O rog pe dansa sa inteleaga aceste comentarii ale mele la comentariile ei ca pe nevoia invatacelului de a fi luminat in nelamuririle sale, si nu ca pe o critica.
Haiku-ul nr. 4:
în aşteptare –
printre ştiuleţii culeşi
un biet şoricel
D-na Miga il comenteaza binevoitor, dand a intelege ca avem de-a face cu un haiku reusit. Din cate am inteles eu, cuvantul „biet” nu ar avea ce cauta intr-un haiku reusit: punctarea explicita, „dictarea” sentimentelor pe care trebuie sa le incerce cititorul prin epitete (figuri de stil) ca: biet, sarman, trist, etc. nu este in concordanta cu spiritul auster si retinut al h. Din punctul meu de vedere, creatia de mai sus – altfel reusita – este compromisa de ultimul vers.
Alta compozitie, nr. 14:
se-ntorc obosiţi
dar veseli de la cules –
care cu saci plini
mi se pare ca pacatuieste printr-o desavarsita platitudine. Am fost invatati ca dincolo de realitatea imediata prezentata intr-un haiku, mintea trebuie sa prinda acel „zvac”, cum spune Corneliu, acea portita asociativa prin care spiritul patrunde intr-o alta dimensiune. In h. de mai sus ni se prezinta niste culegatori obositi dar veseli, cu recolta in caruta. Ghicim bucuria solida a taranului care si-a facut datoria. Pentru mine lucrurile se opresc aici. Mai e ceva de ghicit/ simtit/ nuantat in poezioara de mai sus? In acelasi stil as putea oare numi haiku si o alcatuire de soiul:
vin obosita
dar multumita acasa –
pun muraturi
sau orice alte variatii pe aceeasi tema?
De asemenea, as vrea sa inteleg de ce despre un haiku de genul
cules de vie –
băiatul paznicului
cu ochii în lacrimi
se spune ca reuseste sa ne emotioneze fara a cadea in sentimentalism, dar nr. 52, de exemplu,
La azil, în parc -
bătrânii culeg din şotron
câte-o castană
nu este evidentiat in nici um fel. Personal, nu-mi pot da seama in ce consta superioritatea primului fata de al doilea. Din contra, tristetea unui batran (al nimanui, caci este la azil) care culege castane dintr-un sotron (aplecandu-se deci peste o copilarie demult apusa) mi se pare mult mai subtil emotionanta prin perspectiva „terminus”-ului, decat lacrimile copilului (trebuie sa fim tristi, caci e vorba de lacrimi!), care totusi va creste si va uita repede necazul cu strugurii.
Admit ca, probabil, nu detin toate instrumentele (cunostintele) care sa-mi permita o apreciere obiectiva valorii unui haiku. Inchei deci adresand din nou rugamintea de a mi se da argumente pe cazurile concrete.
Manuela Miga răspunde:
Vă mulţumesc că-mi daţi posibilitatea de a răspunde problemelor de care v-aţi împiedicat; presupun ca şi alţii au făcut-o fără a se deschide dialogului.
Iată argumente pe cazurile concrete, conform solicitării dvs. şi cu scuzele de rigoare pentru întârziere.
1.„Biet” esteextras din context şi incriminat ca fiind un epitet, considerându-se că „ nu ar avea ce căuta într-un haiku reuşit”. A judeca un haiku nu este un simplucontrol de calitate la capătul liniei de producţie suprapunând regulile de care dispunem cu obiectul-haiku. Nu este o operaţie mecanică de numărare, măsurare a materialităţii cuvintelor (a kigo-urilor, silabelor, verbelor, epitetelor), ci, folosind o minte subţire, empatică şi sentimente delicate, experienţa de a rezona profund cu universul creat de ÎNTREGUL haiku, de reverberaţiile dintre TOATE cuvintele. Daca procedăm contabiliceşte, alcătuirea dvs.
vin obosită
dar mulţumită acasă –
pun murături
ar putea fi declarat un haiku reuşit pentru că are 17 silabe, doar un kigo – murături, doar un kireji, nu are figuri de stil.
Vă rog să recitiţi criteriile juriului şi să încercaţi să examinaţi haiku-ului ca pe un tot unitar. Necazul este că nu v-a emoţionat bietul şoricel şi nu aţi prins „zvâc”-ul. Să încercăm împreună! Reiau esenţialul din comentariul meu cu privire la abordarea tematică a respectivului haiku (împreună cu haiku-urile 12, 55, 54, el depăşeşte simpla descriere la care se rezumă prea multe altele): „prezintă un cules în două registre, colorându-l emoţional pe cel de-al doilea, deoarece ne face să ne identificăm cu micul rozător”. Înţeleg că v-a fost dificil să vă identificaţi, pactizând cu un duşman imemorial, tocmai la vremea culesului: şoarecele este inamicul omului, cum să privim cu îngăduinţă faptul că şi pentru el a sosit aşteptata bucurie a culesului? Instinctul nostru sănătos ne îndeamnă să-l ucidem. Se pare că domesticirea pisicii este legată de calitatea ei de a vâna rozătoarele; corăbiile, pe vremuri, nu primeau permisul de a ieşi în larg până ce nu dovedeau prezenţa la bord a două pisici, dar orice metodă e bună: capcana, otrava... Şi totuşi, autorul haiku-ului a depăşit sentimentul de competitivitate şi s-a milostivit de şoricel acordându-i un epitet afectuos. Să considerăm, în bună tradiţie creştină, că şi şoarecele e făptura lui Dumnezeu şi are şi el dreptul la hrană, ori, dacă ne e la îndemână, să ne lăsăm în voia nobilului sentiment buddhist de respect şi compasiune pentru tot ceea ce există- animal, plantă. În shinto, religia iniţială a japonezilor, orice piatră, cascadă, floare, poate fi, permanent sau temporar, locuinţa unui kami (divinitate). Pornind de aici, putem să ne identificăm cu acest biet suflet care, învingându-şi teama de oameni, teama de moarte, încearcă să culeagă câteva boabe de porumb şi să-l privim cu bunăvoinţă fraternă. Am apreciat ca fiind elevat acest sentiment bazat pe conceptul de egalitate dintre creaturi şi am experimentat împreună cu un mărunţel bucuria celui de-al doilea cules. În mod tradiţional, la noi se lăsau pe câmp în mod obligatoriu roade neculese pentru ca şi săracii care nu aveau pământ, păsările cerului şi animalele să-şi aibă partea lor.
2.Haiku-ul 14 păcătuieşte printr-o desăvârşită platitudine spuneţi dvs. Iată ce spun eu mai făcând un pas în aprecierile mele care vizează un nou grup de haiku-uri (14, 15, 34 ) ce abordează direct sentimentele sezonale, noţiune de bază în înţelegerea haiku-ului clasic, ţintă majoră a comentariului meu asupra temei sezonale a culesului:” O mai profundă abordare a temei culesului prin exprimarea trăirilor sezonale (kisetsu, sentiment sezonal, din care se naşte kidai = temă sezonală, care se detaliază în kigo = cuvânt sezonal) o dovedeşte haiku-ul 14:
se-ntorc obosiţi
dar veseli de la cules –
care cu saci plini
Cu adevărat, în perioada culesului oamenii se bucură să-şi vadă în căruţă roadele muncii lor şi oboseala lor e veselă”. Transcris în integritatea sa, acest comentariu, după cum clar se vede, nu face aprecieri asupra valorii haiku-ului în sine.
3.Haiku-ul 12 în care vedem lacrimi în ochii băiatului paznicului pe mine mă emoţionează şi pe dvs. nu, considerând că e vorba de un regret superficial, de moment, „că va uita repede necazul cu strugurii”. Iată ce spun eu:” anticipând sfârşitul culesului, copilul ne face părtaşi la clipa în care tatăl lui va rămâne fără frumosul său „loc de muncă” şi el va trebui să-şi ia adio de la locul de joacă şi dulceaţa strugurilor”. Precizez gravitatea situaţiei pe care am simţit-o: e vorba de un bărbat care şi-a găsit o slujbă temporară de paznic al viei şi, la sfârşitul culesului care este exact timpul menţionat în haiku, va rămâne din nou pe drumuri cu băiatul său. Contrastul dintre sentimentele produse de cules şi aceasta dramă de familie este foarte mare şi exprimarea lui este lipsită de patetism ori dulcegării sentimentale.
4.Haiku-ul 52
La azil, în parc
bătrânii culeg din şotron
câte-o castană
ziceţi dvs. că „nu este evidenţiat în nici un fel”. Citez dincomentariul meu paragraful unde am integrat respectivul haiku, loc în care le-am grupat pe cele ce au utilizat kigo-ul ca pe un cuvânt-cheie, transcriind aspectul grafic, fără sentimente sezonale: „Nu puţine dintre haiku-urile concursului din această primă lună de toamnă au dorit să facă o opţiune originală, nu s-au referit la kigo, la duhul noţiunii, ci doar la cuvânt în materialitatea sa şi i-au pus pe culegători să adune altceva decât roadele pământului: perle, raze şi flori de lună, ploi, rouă (tinerelul Ion, plasa păianjenului), vrăbii (autor, motanul!), grauri (semnatar, hoţii!), amintiri (un nostalgic), plumbi (oameni dintr-un tragic trecut), castane (bătrâni cu minţile rătăcite)...”.
Aparent şi parţial, sunt de acord cu una dintre imaginile pe care lealăturaţi acestui haiku : ”aplecându-se peste o copilărie demult apusă”. Cred şi eu că fiecărui membru al grupului de bătrâni îi e greu, la propriu, să se aplece (o fac pe rând doar pentru o castană căzută cu o clipă înainte pe desenul şotronului – e clar că nu vor decât să-şi cureţe terenul de joacă, restul castanelor nimerite pe alături nu-i interesează) şi au inventat, căzuţi cum sunt în boala copilăriei, un nou joc. Aceasta este cea mai închegată interpretare pe care o pot propune, dar este posibil ca autorul să fi dorit să exprime altceva şi să nu fi reuşit. Pentru mine modalitatea de abordare a subiectului- bătrâni dintr-un azil adunând câte-o castană – nu este deloc „subtil emoţionantă prin perspectiva terminus-ului” şi nici din vreo altă perspectivă, fiind doar o alăturare de cuvinte-imagini aglomerate artificial ce nu reuşesc să închege o structură coerentă, nemaipomenind de kireji-ul care este folosit pe post de virgulă.
Am ajuns la sfârşitul răspunsului meu sperând că m-am limitat la a vă oferi argumentele cerute pentru selecţia dvs. de nedumeriri în privinţa aprecierii unor haiku-uri extrase dintr-un comentariu general care şi-a propus să clarifice -pentru edificarea începătorilor - abordările diverse ale unei teme sezonale, valorizându-le pe cele care se plasau în fluxul natural al sentimentelor sezonale. Sper că acest comentariu la comentariul comentariului a aprofundat zonele de interes general puse în discuţie de dvs.
„Admit că, probabil, nu deţin toate instrumentele (cunoştinţele) care să-mi permită o apreciere obiectivă (a) valorii unui haiku” spuneţi dvs. Eu sunt mai modestă: de vreme ce şi oamenii de ştiinţă sunt nevoiţi să admită că toate experimentele ştiinţifice au o componentă subiectivă de neînlăturat nu văd cum să apreciez obiectiv un haiku. Interpretările haiku-ul lui Bashō au umplut şi cred că vor mai umple multe tomuri în situaţia în care nici măcar din punct de vedere gramatical nu se poate preciza: a fost o singură broască ori au fost mai multe? În privinţa deţinerii TUTUROR instrumentelor mă consider ajunsă abia la genunchiul broaştei.
Textul de faţă este într-un anume fel o continuare la Omisiunea elocventă şi se doreşte un fel de preambul la o analiză mai detaliată a haiku-ului ca o schiţă care ar începe cam aşa:
Omisiunea pe care o cultivă genul laconic este una care ţine să rezume, să concentreze, să dea o mai mare densitate şi tensiune textului, să încarce un resort şi să-i asigure o detentă explozivă. Scurtimea realizată prin eliminarea balastului purifică textul, reţinînd doar esenţa. Cu o vorbă latină: non multa sed multum.
În relaţia cu cititorul, un text lapidar este o provocare, o clipire discretă făcută cu o ochiul ca o solicitare a complicităţii iniţiaţilor, ca o declanşare a căutării bogăţiei potenţiale.
În acest sens, putem considera haiku-ul ca o schiţă. Dar nu ca o schiţă în accepţia de plan sumar al unei lucrări care abia se cere elaborată, ca o descărnată schelărie provizorie, ci ca un gen închegat şi consistent, suficient sieşi.
În gol s-arată un adaos de destin
Anecdota, după cîte mi-aduc aminte chinezească, spune că un poet fusese invitat în atelierul unui pictor. Pictorul l-a plimbat două ceasuri prin atelierul cît un hangar arătîndu-i tablourile înrămate şi agăţate pe pereţi, dar şi vrafuri, vrafuri de pînze sprijinite de ziduri. Toate erau de dimensiuni mari, cu scene complicate, dispuse în planuri succesive şi pline de personaje, şi toate lucrate cu deosebită migală şi măiestrie. La toate, pictorul a ţinut să-i precizeze ce tehnici şi ce materiale folosise, dar mai ales cîţi ani îi luase lucrul la fiecare.
În fine, întorcîndu-se în mijlocul atelierului şi dînd la o parte un cearşaf, îi arătă şi ultima lucrare aşezată pe şevalet:
- Vezi, la ăsta lucrez de cinci ani şi încă nu-i gata.
Poetul, obosit acum de cît dăduse din cap şi aprobase, de toate subterfugiile la care recursese ca nu cumva să pară nepolilticos sau neatent, răsuflă uşurat şi, cînd să se despartă, îi ceru brusc o bucată de hîrtie şi un creion. Scrise în grabă cîteva versuri şi îi dădu hîrtia maestrului:
- Poezia asta, cum ai văzut, am scris-o acum, în cîteva minute... şi-o viaţă.
*
Într-o poezie erotică, Prezenţă, Blaga îşi exprimădorinţa cum nu se poate mai firească de a vedea “oriunde şi oricum” făptura celei dragi. Există totuşi un amendament, nemărturisit pe de-a-ntregul şi doar subînţeles din această ciudată dar asumată prezumţie: “chiar amăgire dacă eşti, ce cîntecul mi-l bei...”
Căci frumoasa poetului pare să fie din acea specie intangibilă care îndeamnă doar la un “jaf imposibil”. Motiv pentru care, poezia fiind fără doar şi poate şi o sublimă răz-bunare a soartei, poetul încearcă să-şi ia revanşa prin procură asupra imaginii dînsei “răsfrînte-n iezerul de munte” şi spartă brusc de zborul razant al unei rîndunele. Intenţia compensatoare este limpede exprimată în ultima strofă:
“Dacă eu nu, atuncea cel puţin
această apă să te frîngă,
această undă să te sfarme,
să te stîngă, să te stîngă.”
Cele de mai sus pot reprezenta cadrul necesar pentru a înţelege mai bine gustul pentru schiţă pe care poetul îl mărturiseşte deja din prima strofă:
“Îmi place să te văd în cuvenitul cadru.
Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă:
în asfinţit, cînd lucrurile toate se desăvîrşesc,
făcînd un pas, şi încă unul, înapoi spre schiţă.”
În rama asfinţitului şi-a toamnei, poetul resimte şi mărturiseşte impenitent un gust categoric pentru schiţă, gust pe care îl şi legitimează: desăvîrşirea tuturor lucrurilor – de ce nu şi a iubitei - se face doar prin paşi repetaţi înapoi spreschiţă.
Păstrîndu-ne sau nu în climatul erotic al versurilor, putem vedea în schiţă un anume fel de esenţializare, un distilat, o reţinere succintă a trăsăturilor expresive şi, totodată, uşoara vibraţie a impreciziei care provoacă închipuirea. Desăvîrşirea pare a fi văzută nu ca o abundenţă pletorică de detalii redundante, ci ca o reducere la o structură schematică în care se păstrează doar acel minim necesar pentru ca tensiunea şi dinamismul fiinţei să nu-şi piardă palpitul. Şi să mustească de sugestii şi aluzii.
În schiţă devin pregnante lipsa, golul, la fel de sau poate mai semnificative (mai elcovenete, mai grăitoare) decît amănunţita aglomerare a detaliilor. Ne-o spune Blaga în alt poem cu titlul Arheologie:
“Crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deşert.
În gol s-arată un adaos de destin.”
Este cum nu se poate mai limpede faptul că golul, absenţa, puţinul sînt mai incitante şi că recursul la ele este o provocare mai rodnică adresată închipuirii, o complicitate cu cel care trebuie să participe activ la receptarea tîlcurilor. Dar, mai mult încă, nu e vorba doar de o satisfacţie estetică suficientă sieşi, ci de o profundă angajare existenţială. Golul ne cere o învestire destinală, trebuie să-l suplinim oarecum cu plinul nostru sufletesc. Arheologia este prin definiţie o artă a scrutării întregului prin puţinul devenit o lupă a închipuirii.
*
Estetica perfecţiunii vrea să credem că opere desăvîrşite sînt doar cele care întrunesc toate calităţile posibile, dar mai ales că ele sînt rezultatele unui travaliu laborioss, scrupulos şi cu deosebire îndelungat. Opera preia astfel servil caracteristicile copleşitoare ale acelor lucruri şi lucrări care se impun de fapt şi în realitatea materială: masivitatea ciclopică, dimensiunile zdrobitor megalitice. Gigantismul şi trufia piramidelor.
Astăzi însă, nici sublimul şi nici desăvîrşirea nu mai sînt grevate unor predjudecăţi rigide. Esteticul nu mai respinge pudic florile răului, bubele sau mucegaiul. Operelor nu li se mai cere o perfecţiune închisă, completitudinea cumulardă nu mai este un criteriu legitim şi exclusivist.
În acest sens, preferinţele creatorilor se exprimă nu doar prin producţii artistice mai relaxate, ci şi oarecum programatic. Un volum intitulat Opere imperfecte este edificator în această privinţă, iar faptul că el se deschide cu un poem-lecţie dovedeşte o intenţie făţişă de a prezenta măcar o schiţă de program:
“Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Lecţia despre cub, aşa se cheamă poemul, persiflează perfecţiunea ca ideal estetic, deodată cu eforturile excesive ale creatorului (tehnicile insolite preconizate sînt însă, metaforic, extrem de sugestive). Idolatrizarea perfecţiunii este confirmată de sărutările unanime, dar gestul final, iconoclast, este acela de a leza cubul. Şi de a-l aduce la acelaşi nivel cu tot ce este vulnerabil. Opera nu e nicicum perfectă, ea este doar un instrument care ne îndreaptă aspiraţiile către perfecţiune.
*
Într-un sonet blagian este istorisită soarta legendară a Columnei lui Memnon.Lucrurile se întîmplă invers decît în lecţia lui Nichita. “Columna, rănită cu spada de-un rege” este reparată de alt rege (nu ştim dacă vreunul dintre ei este Memnon). Intenţia celui de al doilea este aceea de a face “ca-n veci să se-aprindă, la ora ei certă, cîntarea”, darul pe care-l dobîndise piatra rănită de a cînta “atinsă de-ntîiele raze solare”. Rezultatul este dezastruos şi nu necesită comentarii:
“În clipa aceea se stinse minunea.
Căci are un suflet şi piatra inertă
cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.
Dar fără de-o rană făptura e moartă.”
*
Raportul dintre opera de artă, recunoscută ca imperfectă, şi cel care o receptează, o gustă, o savurează se schimbă într-o mentalitate lipsită de prejudecata genialităţii incontestabile. Creatorul nu mai este cel care ştie şi face totul, opera nu mai e închisă şi perfectă. Creaţia devine, în limbajul actual, o chestiune interactivă. Opera se deschide către cititor în sensul că are nevoie de cooperarea lui competentă şi laborioasă pentru a-şi mărturisi sensurile, structura, mesajul.
Cititorul resimte şi el că opera izvorîtă din mentalitatea perfecţionismului este una care îi amputeazăpremeditat nu doar libertatea, impunîndu-se printr-o autoritate abuzivă, ci şi iniţiativa şi spiritul de explorare. Opera imperfectă, în schimb, seamănă cu viaţa, totdeauna incompletă, plutind mereu în vag şi în incertitudine. Dar cel mai mult este atras către spiritul ludic prezent în ea, spirit care îl provoacă să intre în dialog cu opera ce trebuie completată prin adaosul experienţei sale existenţiale şi estetice. Faţă-n faţă cu opera imperfectă, cititorul îşi poate valorica achiziţiile personale, devenind un partenerul pe care autorul şi-l doreşte.
Astăzi vă invităm să participaţi la al 31-lea concurs RK, concursul lunii OCTOMBRIE 2009. Concursul este organizat de ROMANIAN KUKAI, site unde găsiţi şi Regulamentul în detaliu, precum şi multe alte informaţii despre poezia niponă. Dacă participaţi pentru prima oară, este bine să citiţi în prealabil regulamentul concursului.
Luna aceasta, trebuie să trimiteţi un poem care să includă cuvîntul CASTANĂ (sau altele din familia lui) în oricare din formele lor gramaticale. Cuvîntul fiind kigo de toamnă, poemul vostru trebuie să se încadreze în atmosfera acestui anotimp.
Fiecare participant va trimite un singur haiku, respectînd în compunerea lui tematica anunţată, numai pe adresa concursului – soimana@yahoo.com. Deoarece se votează poeme anonime, este indicat să nu trimiteţi poeme care au fost afişate sau publicate sub numele vostru anterior, oriunde în altă parte. Şi nici să nu-l postaţi în altă parte pînă la sfîrşitul etapei de concurs.
Noi le vom trimite pentru a fi apreciate de toţi cei care vor să participe la concursul GHICI CARE SÎNT CELE MAI BUNE POEME identificate doar prin numărul pe care îl vor avea în lista tuturor celor primite.
Termenele concursului sînt:
·primirea poemelor pînă la 14 octombrie ora 24 (a României),
·votarea pînă la 21 octombrie aceeaşi oră,
·anunţarea rezultatelor pînă la 27 octombrie.
Singura adresă la care trebuie să trimiteţi corespondenţa pentru concurs este:
Tot ce trimiteţi la alte adrese nu e luat în consideraţie pentru concurs.
Pentru ca textul dv. să nu fie alterat datorită modului diferit de a vedea diacriticele la destinaţie, e bine să-l trimiteţi în ataşament, aşa cum trimitem şi noi această invitaţie. Poemele odată trimise nu mai pot fi corectate.
Nu uitaţi să semnaţi sub poem şi vot cu numele pe care îl doriţi afişat (care poate fi altul decît cel afişat de email). Numele votantului trebuie confruntat cu al participantului pentru că nu vă puteţi vota propriul poem.
Vă rugăm să încercaţi să vă ortografiaţi poemele în acord cu obişnuinţa deja încetăţenită de a evita pe cît se poate alte semne de punctuaţie decît linioara de despărţire care marchează kireji-ul, precum şi majusculele (în afară de începutul poemului şi de substantivele proprii cuprinse în el).
Poemele fără semnătură sub ele (şi nu în adresa email sau oriunde în altă parte) vă vor fi înapoiate pentru a le corecta.
