Culorile viselor

Maria este profesoară de matematică, o înclinare care, se ştie, cel puţin din cazul lui Dan Barbillian, are legături secrete dar extrem de fructuoase cu poezia. Pînă să afle de poezia niponă - lucru întîmplat după mărturisirea sa aproape miraculos în 1992, de Naşterea Maicii Domnului, cînd, după ce a ascultat o emisiune radiofonică, o prietenă i-a dăruit tocmai cartea referitoare la haiku despre care se vorbea la radio - a scris, doar cu obşteasca pornirea a românului, poezie. După acest moment de revelaţie, după spusele ei, s-a îmbolnăvit de spiritul haiku-ului.

A publicat în numeroase reviste de la contribuţii de specialitate la poezie şi enigmistică şi activează pe mai multe site-uri literare. Este laureată a mai multor concursuri de poezie, dar cele mai valoroase distincţii sînt locurile I la concursurile de haiku din 2006 ale revistei SRH şi AD VISUM.

În volum, a figurat în mai multe apariţii colective şi antologii de haiku, ultima fiind Flori de tei, apărută la Constanţa. În 2005, i s-a tipărit în colecţia Orfeu de la Tîrgul Mureş prima plachetă de haiku intitulată Risipa de parfum.

Astăzi, Maria ne oferă al doilea volum personal, Culorile viselor, în carea a grupat în prima parte poeme de factură europeană şi în a doua haiku-uri în formă liberă. Poemele din prima parte manifestă deja gustul, mărturisit făţiş, canonic şi programatic în cea finală, pentru scriitura simplă, lipsită de podoabe inutile şi parazitare.

Maria se surprinde în rezonanţă şi în consonanţă cu lumea celor care nu cuvîntă, gîndurile ei sînt aidoma înfloririi unei tufe de crizanteme, asemenea vîntului toamnei care se strecoară alinător printre regrete. Interlocutorii ei sînt bobocul de trandafir, frunza de salcîm, ramura de brad. Erosul care-i străbate versurile, surdinizat şi transfigurat, este unul care, pe drumul către partener, se topeşte în natură. Nutrindu-se din nopţi cu brumă, din linişti şi din stele, el se mulţumeşte cu mireasma florilor şi susurul izvoarelor.

Acest exerciţiu liric vital transpune comunicarea erotică într-un registru al resimţirii şi împletirii cu vibraţia cosmică: totul se spune de fapt necontenit şi este adresat mereu fiinţei dragi. Gestul de a-i scrie celui drag devine astfel aproape superfluu: „Cum să-ţi scriu cînd prin ochii / mei / trec nori după nori / şi plouă uneori?”. Scrisoarea de dragoste e evident redundantă. Cînd „ramura de cireş, / grea de floare, / se leagănă / la adierea / vîntului” şi „simfonia albinelor / pornite în căutarea / nectarului / îmi mîngîie / timpanele”, e suficientă o simplă chemare, o chemare imperioasă însă la ordinea firească a lucrurilor:

„Iau stiloul şi scriu:
Vino să vezi
spectacolul
primăverii!

Şi semnez.”

Erosul a sublimat de mult în „steaua / pe care o priveam amîndoi” şi prin urmare e mai mult decît firesc că orice imagine „răscoleşte / aceleaşi amintiri”. Veştile vin pe fereastră, scrise pe frunze tremurătoare de cireş, şi se imprimă singure pe filele jurnalului. Toată natura e plină de mesaje şi semne. Şi ele trec lesne prin vămile visului aidoma mărului mare şi galben, primit în vis, în grădina tatălui, şi preschimbat la trezire în lună. Dar nu cumva toată viaţa e doar o perpetuă trezire dintr-un vis în mereu altul?

Pare firesc ca atmosfera să se păstreze glisînd pe nebăgate de seamă înspre poemul de factură niponă. Orice minuscul eveniment este o ciudată şi delicată conexiune cu cel de departe, o ipostază brusc revelată a dorului ca împlinire: „Pe geam, luna îmi scrie / o poezie. / Tu i-ai dictat-o?” Şi, aşa cum „vîntul piaptănă / pletele cîmpiei”, poate repeta alinător şi cuvintele lui. „Mîngîie-mă, vîntule!” – cum faci de veacuri cu lanurile de grîu.

Privirea empatică, plină de nostalgie, este mereu în preajma efemerului vibrînd lalolaltă cu virtualitatea petalelor fragile: „Mîine va ninge. / Nu te grăbi să înfloreşti / caisule!” Dar şi cu jocul neaşteptat şi sprinţar al întîmplării pe care-l celebrează cu o spontană bucurie: „Caldă aversă. / De-a valma, din jgheaburi sar / sîmburi de cireş.”

Aproape stihial, „Pe cîmpul pustiu, / un suspin rătăceşte / plimbat de vînt.” Lucrurile, vremea în sine au ceva de spovedit, o poezie intrinsecă pe care Maria o ajută discret să se mărturisească:

„Zdrenţele zilei
tîrîndu-se după soare.
Seară de toamnă.”