„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 22 aprilie 2008

INTERVIU CU LIVIA CIUPAV, COMPONENTĂ A NOULUI VAL


Continuăm seria interviurilor prin care încercăm să facem cunoscute gîndurile celor din mica noastră comunitate. Livia Ciupav face parte din ultima generaţie care s-a apropiat de haiku. Şi a făcut-o, avînd în vedere vîrsta şi profesia, evident, prin intermediul internetului. A încercat şi altfel, dar în Arad, unde locuieşte, nu există alţi iubitori de haiku (sau, cel puţin, nu ştiu unii de alţii), iar bibliotecile din oraş nu prea au auzit de aşa ceva.

În prima parte, o relatare savuroasă a încercării Liviei de a merge pe urmele, destul de inconsistente, ale haiku-ului prin bibliotecile oraşului de baştină şi apoi răspunsuri la cîteva întrebări.

*

despre cum am intalnit haiku-ul sau cat de important e secolul in care te nasti…












De la străbunici la părinţi, toţi au boala cititului în familia mea. Copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut între apartamentul tapetat cu volume al părinţilor şi cutiile cu cărţi vechi din podul bunicilor. Şi cu toate acestea, dacă nu s-ar fi inventat Internetul (norocul meu că m-am născut în secolul potrivit!), nu aş fi ajuns niciodată să citesc haiku. Pentru că în toată imensitatea bibliotecii personale nu am nicio carte de haiku. M-am întâlnit cu haiku-ul de-abia pe agonia.ro. Aşa a fost să fie. Şi am simţit imediat că mi se potriveşte. Mi-am dat seama că scriam haiku (bineînţeles fără a respecta numărul de versuri, respectiv de silabe) şi înainte să ştiu de existenţa lui, doar că nu îl numeam aşa. Dar spiritul lui îmi era deja familiar.

M-am hotărât să aflu mai multe despre această formă de poezie. Mai mult decât puteam descoperi navigând pe Internet. Singura idee ce mi-a trecut prin minte a fost să deschid uşa bibliotecii publice. Zis şi făcut. Spre stupoarea mea, angajata de la secţia împrumut pentru adulţi, habar nu avea ce e acela un haiku. Am încercat să îi explic câte ceva din puţinul pe care îl cunoşteam, dar mi-a tăiat urgent elanul:

- Autorul!

M-am blocat. Nu ştiam numele niciunui scriitor de haiku.

- Dacă nu ştii autorul, nu am ce să-ţi împrumut, s-a spălat ea pe mâini, transferându-şi atenţia spre următoarea victimă.

M-am reîntors la Internet şi Google. Am întocmit o listă: Matsuo Basho, Kobayashi Issa, Şerban Codrin, Vasile Moldovan …..Apoi am luat din nou direcţia bibliotecii. Aceeaşi doamnă. La fel de amabilă:

- Nu avem, mi-a replicat sec, după ce mi-a făcut onoarea de a-şi apleca (o fracţiune de secundă) privirea asupra hârtiei pe care i-o arătam.

Am revenit în altă zi, la altă oră, cu o altă listă. O altă doamnă. Auzise de haiku şi mi-a împrumutat un volum scris de un arădean. Mi-a plăcut. După un timp, căutând de una singură printre rafturile bibliotecii, am dat peste o veche antologie de lirică japoneză. Se regăseau în ea, printre alţii, Matsuo Basho şi Kobayashi Issa, aceiaşi despre care mi se spusese că nu există.

*

Ion Untaru, mi-a trimis un volum cu titlul Ne-am întîlnit pe internet (care din păcate aşteaptă încă să-l citesc). Despre asemenea întîlniri, multe terminate cu iubiri şi căsătorii, avem destule relatări la tv. Întîlnirea ta cu haiku-ul aspiră la un asemenea final apotetic?

Nu va fi o căsătorie, nu mă voi dedica doar haiku-ului (încă mai sper că voi scrie şi un roman cândva), dar iubire în mod sigur este. Şi poate într-o bună zi se va termina cu un volum, de ce nu?

Povestirea ta despre căutarea acului în carul cu fîn nu este doar nostimă, ci şi exemplară pentru realitatea de la noi: nu s-au scris decît un număr infim de cărţi de haiku care ar putea fi găsite în biblioteci, dar bibliotecarii habar n-au de ele, celelalte, în tiraje intime, nu ajung nici în librării, nici în biblioteci. Crezi că ROMANIAN KUKAI reuşeşte să facă un început în recuperarea acestei stări de fapte? Crezi că, în cazul unei comunităţi atît de mici ca cea a iubitorilor de haiku, internetul poate fi mai eficace decît piaţa cărţii?

Romanian Kukai e un început. Unul cu dreptul. Reuşeşte să ne adune, să ne pună la dispoziţie materiale pe care cu greu le-am putea găsi în altă parte, să ne îndrume (un exemplu care îmi vine în minte ar fi colecţia de lecţii de haiku, foarte utilă începătorilor şi nu numai). Da, în cazul iubitorilor de haiku, Internetul poate facilita accesul la informaţie, ceea ce piaţa cărţii (aproape inexistentă în cazul liricii nipone) nu reuşeşte. Acesta a fost de altfel şi cazul meu.

Cum ţi se pare că e tratată poezia niponă pe site-urile cu profil literar larg, gen agonia?

Marginalizată, ignorată chiar, în favoarea altor genuri, la fel ca în viaţa reală. Haiku-ul e un fel de răţuşcă cea urâtă. Puţini sunt cei ce recunosc în el o lebădă.

Spui că în momentul în care ai aflat ce e haiku-ul spiritul lui îţi era deja familiar. Şi eu cred că există o anume înclinare care ne predispune la a gusta haiku-ul şi, eventual, a-l şi scrie. Poţi să spui cu cuvintele tale, fără să abuzezi de cunoştinţele dobîndite ulterior, care ar fi trăsăturile acelui spirit şi cum s-a împletit el cu ceea ce ai aflat abia ulterior?

Haiku-ul m-a impresionat prin descoperirea unor emoţii pe care nu m-am crezut capabilă a le trăi la o simplă lectură a 3 versuri. Atât de mult exprimat în atât de puţin. Mai apoi am aflat că a scrie haiku nu înseamnă doar a decupa instantanee din realitate, a le reda într-o formă cât mai simplă şi mai concisă, fără a abuza de cuvinte şocante, ci mult mai mult. A scrie haiku înseamnă a surprinde atât clipa cât şi ceea ce se ascunde îndărătul ei, un asemenea ţel merită tot efortul.

Poemele tale au constant o maturitate a scriiturii manifestată prin echilibru. Sînt delicate, uneori subtile şi rămîn totuşi sobre. Ştii să laşi tîlcul nedezghiocat din imagine. Scrii greu, revii, cizelezi? Scrii mult şi alegi puţin?

Scriu rar, tai mult, e cam trist. Probabil şi din cauza lipsei timpului. Am o slujbă, o familie, pentru scris rămâne restul, ceea ce e destul de puţin.

Studiile şi pregătirea ta profesională – fizică, informatică, analist programator – sînt la polul opus activităţii literare. Cum se tolerează ele reciproc? Există vreo interferenţă? Sau doar un paralelism respectuos?

Nu se exclud. Atâta timp cât nu pot trăi din scris, sunt obligată să am o slujbă. Care e aceasta, cred că e total lipsit de importanţă. M-am întrebat şi eu dacă m-ar fi ajutat absolvirea unei facultăţi de filologie, dacă mi-ar fi uşurat calea, dar n-am reuşit să ajung la o concluzie afirmativă. La urma urmei, cred că acesta e farmecul unui scriitor, de oriunde provine (din fabrică sau de la catedră, din medicină, jurnalistică sau informatică), el îşi găseşte drumul spre literatură şi cumva îşi integrează trecutul în ea.

Ştiu că înclinarea pentru citit şi literatură vine din faptul că ai bîntuit printre cărţile din casă. Pentru pasiunea ta a fost de ajuns asta sau ai avut şi contacte cu persoane care te-au stimulat şi îndrumat?

Cărţile au avut un rol hotărâtor. Dar acum sunt pe cont propriu. Doar eu şi pasiunea mea.

Din 2005, an de an, ai obţinut premii la concursuri de poezie şi proză, iar în decembrie 2007 ai publicat, tot în urma unui concurs de debut, primul volum de poezie, Obsesii, la Ed. Lumen din Iaşi. Ce au reprezentat pentru tine concursurile şi, desigur, premiile respective?

La momentul respectiv, mai multă încredere în mine şi în scrisul meu. Acum, doar o simplă notă în biografie.

Concursul nostru seamănă cu ele? Sau este cu totul diferit? Crezi că este un reviriment pentru cei ce scriau haiku răzniţi unii de alţii?

Cu totul diferit. Văd o reacţie imediată la ceea ce scriu şi nu doar din partea veteranilor în ale haiku-ului ci şi a celor mai noi. Sunt şi concurent şi jurat în acelaşi timp, ceea ce mă obligă să citesc cu atenţie creaţiile celorlalţi, să judec, să înţeleg, să fac o comparaţie între haiku-urile lor şi ale mele. Mă stimulează să scriu mai bine, să evoluez mai repede. E un câştig de experienţă şi de timp totodată. De una singură mi-aş fi descoperit mult mai târziu stângăciile unor versuri.

Cum se integrează haiku-ul între celelalte genuri literare pe care le abordezi?

De ce abordez genuri diferite: poezie, proză, teatru? De multe ori se întâmplă să simt nevoia unei schimbări şi alternându-le evit să mă plictisesc. Într-un astfel de moment a apărut şi haiku-ul. Oricum, indiferent de genul literar abordat am nevoie de aceleaşi lucruri: inspiraţie şi linişt


Un comentariu:

Maria Tirenescu spunea...

De câteva zile, internetul se joacă cu nervii mei. Sper să-şi fi revenit...

Eu am avut noroc. Din prima încercare de a citi o carte de haiku, despre haiku, o prietenă mi-a dăruit "Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku".

De acolo, trecând prin bibliografie, am încercat în biblioteca şcolii. Am găsit "Antologia de poezie clasică japoneză", alcătuită de Ion Acsan şi Dan Constantinescu. Pe atunci, nu ştiam ce e internetul...

Cu prietenie, Maria