(fotografie executată în
oglindă, anul trecut, în
timpul derulării unui proiect Comenius, în
Italia: ”Europe, my story”, reprezentativă pentru mine graţie fundalului şi unei
nostalgii greu de colportat...)
RODICA P. CALOTĂ
Bio: Născută în 1964, în comuna Mătăsari, Jud. Gorj. Am terminat Facultatea de Limbi şi
Literaturi Străine, de la Universitatea Bucureşti, secţia franceză-română, în
1991. În 2010 am terminat masteratul
în
S.A.R.I. la U.C.B.-Tg-Jiu . Din
octombrie 2006 predau limba franceză la Colegiul Naţional »Tudor Vladimirescu » din
Tg-Jiu.
Am devenit
interesată de haiku şi am început să învăţ să scriu haiku din 2008. De atunci particip la concursurile internaţionale de haiku, în limba franceza, mai puţin în engleză, iar la concursul săptămânal de haiku organizat de
grupul Romanian Haiku şi la cel lunar, abia din acest an. Am publicat haiku în
revistele Cirrus, în urma unui e-mail trimis de doamna Maria Tirenescu şi pe site-uri:
Mainichi şi Haikouest, am participat la concursul de poezie cu formă fixă din
Servon sur Vilaine, Franţa, unde am obţinut o medalie de argint si două de aur pentru haiku şi tanka, premiul
francofoniei şi diploma de onoare pentru contribuţia adusă în cultivarea altor genuri literare :scenariu,epigramă,
fabulă, nuvelă, eseu.
1. Cum te-ai
apropiat de acest gen de poezie? De câtă vreme scrii haiku?
Am început să
citesc despre haiku, şi apoi să şi scriu abia prin 2008-2009, când, de-a
dreptul oripilată de cantităţile
enorme de hârtie pe care ni le deversăm în propria existenţă ( nu cred ca există cineva fără câteva
sute de diplome, cu precădere internaţionale, chiar dacă nu au relevanţă !) , ca şi de substanţa sonoră inadecvată retoric a emisiunilor care cultivă
« jargonul de birt şi emotivitatea de stadion », cum bine remarca A.
Pleşu, am căutat un gen succint care să exprime suficient de mult, într-un stil elegant, adică să încerc promovarea unui stil care nu va
degenera în
patologic. Am dorit să încep
transformarea cu mine, un soi de restrângere terapeutică, asemeni sărăciei
cântate de Rilke, una voită, spirituală, ascetică. Acest contact cu divinitatea
« ascunsă la vedere » în
fiecare lucru se produce doar dacă zgomotele lumii din afară care « vâjâie
în simţuri », după o explicaţie dată acestui fenomen de Meister
Eckhart, se prelucrează în
facultăţi
superioare încât să
fie reduse la tăcerea desăvârşită :
« Şi cum în mine însumi mă aplec/Dumnezeul meu e neguros şi
ca o-mpletitură/de mii de rădăcini ce sorb tăcut./Ştiu doar că din căldura lor
mă-nalţ,/mai
mult nu ştiu, căci ramurile mele/zac în afund şi numa-n vânt se clatin. ». Această
psihologie religioasă ne învaţă că nimeni şi nimic nu-l mai poate despărţi pe împătimit de pasiunea lui, întocmai cum nu-l poţi despărţi pe
credincios de Dumnezeu : « Stinge-mi lumina ochilor : te
pot vedea,/ urechile surzeşte-mi : te pot auzi,/ şi fără de picioare vin
la tine/ şi fără gură te pot invoca./ Sfărâmă-mi braţele : ca într-o mână/
în inimă te-oi strânge./ Opreşte-mi inima : în creier va zvâcni,/ şi
creierul în jar de-l vei scruma,/ pe val de sânge-n mine te-oi
purta ! ».
2 Cine/ce te-a
ajutat să-i înţelegi mai bine esenţa?
-M-a atras perspectiva
apartenenţei la
acest grup, pe care îl
consider consolidat, graţie
strădaniilor câtorva haijini autentici, fără intenţia de a vă flata, deoarece cred în viitorul acestui gen şi în finalitatea acestui program euro-asiatic (doar m-am « masterat »
pe Relaţii
Internaţionale !).
M-a ajutat să-mi fortific încrederea
în practicarea haiku-ului
domnul Corneliu Traian Atanasiu,prin comentarea pertinentă a unor poeme în două antologii pe care mi le-a trimis,
una, ca premiu pentru un poem trimis la concursul din luna iunie, iar alta, pentru o sponsorizare.
3.Ai urmat
nişte modele care ţi s-au părut demne de luat în seama? Te-a ghidat cineva?
- Plecând de la un poem câştigător al lui
Eduard Ţară, şi studiind, pentru început,
poemele maeştrilor în acest gen (arhicunoscutul poem al lui Basho, cu broasca),
dar şi multe altele date ca exemple pe
site-urile unor reviste online, precum
Cirrus, în
limba franceză, trimis de doamna Maria Tirenescu, am ajuns căutând, şi la alte reuşite poeme româneşti, la cele publicate pe
site-ul Romanian Kukai, semnalând prezenţe româneşti
remarcabile.
4.Ce alt gen
de poezie mai abordezi? Ce părere ai despre lirica japoneză comparativ cu cea
occidentală?
-Am mai scris
proză şi poezie umoristică, juriul Concursului
Naţional de Creaţie Literară « Vasile
Voiculescu » de la Buzău, conferindu-mi Marele Premiu pentru
miniromanul « Murmuzaccia », în 2006, iar cel din Târgu-Jiu, organizat întru cinstirea memoriei lui Ion Cănăvoiu, premiul pentru
proză scurtă, în 2013.
Am mai obţinut
locul II la un concurs organizat de Institutul Cultural Român, pe tema
« Povestiri despre ie », CU POVESTIREA « Ia
biodegradabilă », numeroase locuri I cu diverse creaţii în proză, în versuri la concursurile organizate de Asociaţia « Vasile Pogor » din Iaşi, ca
şi cu scenariul « Domnul Tudor », în cinstea împlinirii a 125 de ani de existenţă a instituţiei la care predau şi care poartă numele
acestei personalităţi :
Colegiul Naţional « Tudor
Vladimirescu » ; locul I la concursurile de francofonie cu cele 10
cuvinte ilustrate si premiul profesorului acordat anul acesta de Chanson sans
frontières şi Asociaţia
Profesorilor de Limba Franceză .
Cred că mă situez
« la mijloc de rău şi bun », ca să folosesc sintagma barbiliană, nu
cred că voi putea egala vreodată, stilistic, un creator japonez, care
beneficiază de o pletoră de termeni pentru mulţimea de manifestări ale sufletului
naturii, ceea ce îi
conferă nu doar frăgezimea, fragranţa momentului, ci şi osatura, infrastructura unui
fenomen lingvistic, dacă mi-ar fi îngăduit
să mă exprim astfel.
5. Ai obţinut
un contract de editare pentru colecţia ilustrată plurilingvă « Cent
haїkus pour la paix », cu poemul :
la guerre a
pris fin
le reste du
prunier
est fleuri
s-a terminat
războiul-
jumătatea de
prun
a înflorit
Ne poţi spune
ce/cine anume te-a inspirat, cum ai reuşit să scrii acest haiku ?
Acest poem a fost conceput având în minte imaginea unui prun “ciumpăvit de
ăia când au trecut cu tancurile”, după spusele bunicii mele. Paradoxal, acest
prun a găsit resurse să înflorească în primăvară, să facă fructe şi să-i hrănească pe copiii celor căzuţi în război, deoarece avea crengile foarte
aproape de pământ şi ajungeau toţi la fructele lui. Iată cum, din nou, elementului
vegetal fragil îi revenea responsabilitatea să îndrepte, prin forţe proprii, calamităţi săvârşite de atotputernicia celor lipsiţi de raţiune(« Somnul raţiunii naşte monştri »). Traducerea nu
este chiar fidelă, s-ar fi interpretat că prunul ar fi înflorit doar la jumătatea capacităţii lui de înflorire, aşa că am folosit « le
reste », care reprezintă întreaga lui strădanie, şi nu « moitié »,
cum ar fi trebuit să traduc.
Analogic, am
compus şi poemul care a obţinut premiul al III-lea la concursul de haiku din luna mai, pe
tema « meri în floare » :
străinătate-
acasă meri în floare
şi-un plic pe
prispă
Şi aici se
duce un război, diferit de cel din poemul amintit, dar mult mai dureros. Am
reflectat la această sintagmă şi la ceea ce înseamnă pentru mine imaginea pomilor înfloriţi, dar m-am transpus şi în postura emigrantului, la părinţii neajutoraţi, căci lor le trimiţi scrisori, ei nu au abilităţi TIC şi nici net sau mobil, care ar fi
aproape inutil într-un mediu indigent , poate şi la copiii lăsaţi în grija lor, la frumuseţea edenică a peisajului de-acasă şi la
cruzimea ruperii de meleagurile natale, la amintirea cărora nu poţi să nu vibrezi de dor, de nostalgie,
posibil de regrete. Plicul are ceva mesianic în el, nu e încă desfăcut, ar fi fost scrisoare, nu
plic, sau, poate desfăcut şi scrisoarea pusă la loc, în ambalajul ei protector, pe prispă, acolo
unde, la ţară, famillile stau de vorbă, îşi planifică viitorul sau îşi deapănă amintirile. Odată plecat
stâlpul familiei, acest plic aşezat la vedere, ascunde speranţe nebănuite, nimic rău nu se poate întâmpla pe vremea merilor în floare, aceşti pomi fructiferi iluminaţi, care anunţă, prin florile lor, roade abundente.
6. Ce valoare
au pentru tine premiile obţinute în acest domeniu?
Un premiu
reprezintă o garanţie că
ai reuşit să te faci înţeles de cei care au avut sarcina de a evalua anumite creaţii-cele trimise, în anumite momente, iar bucuria de a fi
apreciat pentru calitatea poemelor constituie temelia edificiului pe care dorim
să îl construim
7. Ce înseamnă
pentru tine participarea la concursurile de haiku de pe RO KU
Înseamnă
că doresc să fac parte dintr-un grup cu aceleaşi preocupări pentru cultivarea
celui mai concis poem, dar care, presupune, în acelaşi timp, « prezenţa ascunsă » a unui caracter, a unei
mari forţe de
in-stilare şi de căutare a « pietrei filosofale ».
8. Ce rol
joacă în ceea ce scrii viaţa ta personală şi activitatea profesională? Te ajută
sau te încurcă?
-Pe mine m-a încurcat întotdeauna viaţa. Nu am reuşit să învăţ să exprim la centimă ceea ce simt, uneori
creând adevărate dezastre între aşteptări şi rezultate. Nu am atacat niciodată persoane, ci mi-am
declinat opiniile faţă de anumite pasiuni ale lor; când nu au fost pozitive, a fost iadul pe pământ.
Cât de sărac sufleteşte trebuie să fii,
cât de lipsit de apreciere din partea celor de la care o aştepţi, să devii epileptic atunci când cineva
te contrazice ! Era suficient să mi se spună, cu voce potrivită, că acolo
există investiţii, fie ele şi disproporţionate, poate cu atât mai mult justificabile, de
pasiune şi timp, şi aş fi înţeles din primele silabe că nu am dreptul să mă ating de opul respectiv,
mi-aş fi cerut iertare şi i-aş fi rugat pe distinşii investitori spirituali
atât de vestiţi şi de investiţi într-ale dumnealor, să mă călăuzească şi pe mine « pe mişcătoarele
valuri » ale vieţii profesionale. Defectul meu este că eu nu ştiu să respect persoanele pe
care nu reuşesc să le iubesc-creştineşte vorbind-, nu a dat nimeni o definiţie pertinentă a respectului, iar dacă a
dat-o, ea nu este deloc funcţională, din cauza orgoliului, bineînţeles funciar, dar când iese din matca lui,
devine castrator pentru « puietul » care vrea să crească. Aşa că
mi-am restrâns cercul în jurul meu, adică în propriul meu jur(iu), gândind că nu toţi solitarii lumii s-au înşelat asupra adevărului, chiar dacă
publicul nu le-a dat dreptate(cel mai invocat fiind, în acest sens, exemplul marelui exclus din
Pritaneu, Socrate). Asta nu înseamnă că voi renunţa să spun, sau mai degrabă să scriu, ceea
ce cred (pentru că am promis, în acel moment, că mă retrag în agorafobia mea, din vorbe în cuvânt, şi aşa am şi făcut : m-am
« ţinut de cuvânt » !), ci doar că trebuie să găsesc o cale mai puţin dureroasă pentru cei nedeprinşi cu
mijloacele de corecţie pe care mi le aplic mie însămi. Nu pentru că aş avea porniri
masochiste(deşi acestea sunt o formă de violenţă inofensivă îndreptată asupra unui singur
individ-posesorul), ci pentru că atunci când te autopedepseşti(cred că mă
caracterizează poemul lui Ch. Baudelaire-HEAUTONTIMOROUMENOS ), loviturile
celorlalţi, care vor veni cu siguranţă, vor fi second-hand, deci nu vor mai avea niciodată
forţa primară. De altfel, eu mă îndeletnicesc cu transformarea eşecurilor, nu ştiu
dacă neapărat în victorii, dar în altceva. Încerc să fac aceste transformări şi în viaţa altora, dar rezultatul nu e imediat, şi
nu lipsit de riposte, cum e şi firesc. Pe
undeva stilul asiatic este o recompensă, o decantare a drojdiilor iluziei că
vei reuşi să faci tot ce ţi-ai propus în viaţă, ci să-ţi extragi mulţumirea din cea ce ai reuşit să faci. Aici încerc şi o împăcare cu profesia mea, care este una din
ce în ce mai pretenţioasă şi subversivă : niciodată nu vor pricepe legiutorii vreunui
sistem, vorbesc de toţi, nu doar de cei din ţara noastră, că ruinarea minţii şi a inimii se produce prin cantităţile pantagruelice de cerinţe habotnice, de documentaţii ubueşti, iar ei nu pot înţelege că, oricât ai « cafti » un
vultur, el nu va putea face niciodată sute de ouă de găină, pentru simplul fapt
că nu e scris în codul lui genetic să facă ouă de găină. De aceea am îmbrăţişat haiku-ul : pentru că doar
dimensiunile reduse (mă refer la numărul redus de exemplare) dau amplitudine şi
semnificaţie zborului. De aceea mă simt atrasă de altitudine, de modelele de viaţă şi de moarte pe care ni le predau
speciile vegetale în coexistenţa lor cu mineralul, suportând cu seninătate, aproape complicitar, influenţa dureros-şlefuitoare a forţelor naturii. În acest spirit am scris poemul săptămânal
comunicare-
brazii îşi predau
unul altuia
vântul
La o primă abordare, poemul este banal, nu pot pretinde nimănui să-l remarce, dar, practicând
starea de haiku, n-am făcut altceva decât să ascult de îndemnul unui haijin autentic :
priveşte copacul şi nu-l comenta ! Asta am şi făcut : este vizibil
faptul că brazii au crengile ca nişte mâini de sacerdoţi sau de yoghini în meditaţie, gata să dăruiască din energia primită
prin acest exerciţiu, jgheaburi contextuale de transmitere a suflului divin(cu-vântul). De
aceea am folosit verbul conotativ a
preda , pentru că a transmite
presupune o egalitate pe orizontală, poate acelaşi canal, acelaşi cod, pe când,
la copaci, în cazul de faţă,brazii, ca şi la oameni, există şi pui care trebuie ajutaţi să înţeleagă că orice efort, orice gest este
justificat prin altruism sau măcar prin reciprocitate. Aceasta este legătura cu
termenul amplasat înainte de kireji. Deşi acest tip de comunicare se produce între toate soiurile de plante, de la
trestii la baobabi, presupun, am ales bradul, fiindcă este copacul altitudinii,
nu numai fizice, el vieţuind pe creste, ci şi morală, prin ţinută, produsul sau produsele sale,
printre care şi răşina, ne conectează cu apostolii, care tot pe munte s-au
coagulat ca grup, chiar dacă era , de această dată, al măslinilor, iar
comunicarea se făcea prin parabole. Găsesc chiar o asemănare între haiku şi parabolă, finalitatea amândurora
fiind aceea de a revela naşterea sau renaşterea sensului-acea parousia a logosului. Îmi vin în minte frânturi dintr-un comentariu al
lui Andrei Pleşu, la un citat din Marcu(I,12) : « Suntem cu toţii aruncaţi , ne-am aruncat singuri sau am fost aruncaţi într-o lume pe care n-o mai putem percepe
decât aşa cum o exterioritate percepe o altă exterioritate. Şi, câtă vreme nu
vom regăsi criteriile interiorităţii, vom fi condamnaţi să ne petrecem eternitatea în întunericul cel mai dinafară ». Ca
şi parabola, haiku-ul este un « dispozitiv de aruncare înăuntru ». Asemeni discursului
hristic, care nu aspiră la instalare, la permanentizare, ci la
o « inevidenţă protectoare », mijlocul de transport, ca şi substanţa comunicării este cu-vântul. Şi, Doamne,
câtă hermeneutică se poate face pe seama acestei epifanii, dar eu am intrat sub
pielea acelei familii sau bisericuţe de brazi şi recompensa mea inegalabilă şi
inconturnabilă a fost că brazii m-au înţeles şi ei pe mine. Sper să mai existe
brazi din care să-mi fie cioplit sicriul, ar trebui să mă grăbesc puţin, n-aş suporta ideea închiderii trupului, chiar şi inert, în structuri de plastic sau alte derivate
sintetice. Incinerarea ar fi o variantă, dar poluează, până la atingerea scopului :
cenuşa, presupune şi costuri pe care nu voi fi în stare să le acopăr ; ce
păcat, sau ce bucurie pentru igiena planetei, că nu ne putem transforma toţi în
stane de piatră (statui !). Despre criogenie, nici pomeneală !
Până la urmă, piedicile s-au transformat în trambuline,
dar eu prefer escaladării, urcuşul lent, pentru că numai aşa te poţi bucura de
minunile care te înconjoară, iar dacă tot trebuie să cazi, căderea nu e letală, ci normală. În concluzie, le
mulţumesc celor care m-au ajutat să cad, întrucât eu percep această cădere din
lume ca pe o ascensiune în sacrul camuflat, doar iniţiaţii simt, sub orice pas,
muşchii lui încordându-se sub pielea
scrijelită, de palimsest, a realului.
9.Poţi numi
trei poeme haiku de-ale autorilor români şi/sau străini care îţi plac în mod
deosebit şi pe care ai fi vrut să le scrii tu însuţi?
Deşi toţi apreciem poemele haijinilor consacraţi, şi le urmăm cu sfială, cu spaimă, să nu
cădem în
deriziune sau în
agasante imitaţii, eu
consider că, pentru noi, sunt reprezentative cele româneşti . Mi-au plăcut
foarte multe, dar s-au transformat în fibră câteva :
În urma
broaştei
un plescăit în noapte-
şi luna-ţăndări/ Eduard Ţară
(ca dovadă de ce
poţi crea cu o conjuncţie care preia greutatea epică şi cu o
interjecţie
predicativă substantivizată !) ;
crengi încărcate-
tăcerea
divizată-n
mii şi mii de
fulgi/ Corneliu Traian Atanasiu
(pentru potenţarea, cu ajutorul superlativului,
hiperbolizarea tăcerii, un imn al infinitezimalului vămuit de veşnicie) ;
fără CV...
pe crucea
haijinului
o efemeridă/ Cezar Ciobîcă
(o ars poetica fără drept de apel !)
10.Ai publicat
vreo carte de haiku? Ce proiecte ai pe viitor?
Până acum am
publicat doar în revistele online care mi-au trimis propuneri de publicare, cu
ajutorul acordat de colegii mai experimentaţi, pe site-uri, însă nu exclud
posibilitatea publicării unui volum de haiku, pe care cred că l-aş redacta
manual, în puţine exemplare, cu poemele cele mai
reuşite, maxim 12, ilustrate. Între timp, deşi acest spaţiu interstiţial îmi lipseşte cu desăvârşire, mă străduiesc să învăţ limba engleză care flirtează demult cu mine şi să
asimilez mai multe informaţii despre
literatura şi cultura japoneză. Mi-e aminte, ca să valorific retorica bunicului
meu prin această sintagmă, să studiez tema epifaniei joyciene, care mă preocupă
de câţiva ani, şi care nu-i e
deloc străină haiku-ului. Ia citiţi şi
decideţi :
« Uite şi sicriul.Mort, mort, dar a ajuns
înaintea noastră.Şi calul, împopoţonat cum e, se întoarce să se uite la
el...Ştiu ele oare, animalele-astea, ce-aduc aici în fiecare zi ? Vreo
douăzeci-treizeci pe zi cară pe puţin. Ş-apoi mai e şi cimitirul Mount Jerome
pentru protestanţi. Ce de mai înmormântări în toată lumea asta mare pe fiece minut.Mii
pe ceas. Prea mulţi pe lume.
Două fiinţe îndoliate intrară pe poartă : o femeie şi-o fetiţă.
Scorpie cu faţă suptă, a dracului femeie la tocmeală, cu baticu’ strâmb pe cap.
Faţa fetiţei-i mânjită de noroi şi lacrimi, o ţine de mână pe mă-sa,
uitându-se-n tavan, sus...pândeşte semn când să-nceapă să plângă. Faţă de
peşte, ce lividă, fără sânge ! » (J.Joyce, Ulise)
Acesta este un model de epifanie realizată prin monologul
interior al lui Leopold Bloom, care asistă împreună cu Simon Dedalus, tatăl lui
Stephen-motiv recurent şi în Stephen Hero-la
înmormântarea prietenului lor Paddy Dignam.
Cred că
acesta este adevărat cernoziom pentru haiku-urile ce vor urca panta ”fugarnicului”
timp.
