Au fost
remarcate și folosite în poemele primite următoarele trăsături sau efecte ale
prezenței licuricilor: făptura măruntă, luminozitatea, fascinația, efemeritatea,
licărirea, intermitența, sclipirea, veghea, straja.
Mult mai
bogată este lista entităților cu care licuricul a fost pus în relație: stelele,
luna, Calea Lactee, Perseidele, Cei Șapte Asceți, seara, asfințitul, noaptea,
bezna, zorii, vara, sfîrșitul de august, sufletul verii, satul, vechea cetate,
zăvoiul, grădina, casa bunicilor, căpițele, tufa cu zmeură, iarba, balta,
regina nopții, roua, troița, porumbul copt, praznicul, nunta, focul iubirii, focul
de tabără, crucile, candela, feștila stinsă, lampioanele, scînteile, dansul
stelelor, nimburile șterse, pustnicul în rugă, ruga sfinților, neliniștea,
calea, visul, mînuța întinsă, ochii bunului, ochii de copil, balustrada, tolba
tatei, neonul ars, borcanul, bastonul.
eroi neștiuți -
printre cruci fără nume
s-aprind licurici
Genovel-Florentin Frățilă
Sugestia
primei părți ar fi că ne aflăm într-un cimitir al eroilor. De ce neștiuți?
Pentru că lăcașul nu mai este de mult întreținut și numele lor s-au șters de pe
cruci. Singurul omagiu li-l mai aduc sfios, doar noaptea, licuricii. Gîndul
ștergerii fără urme a oricărui nume nu poate să nu-l înfioare pe cel ce
contemplă imaginea sau pe cititorul poemului. Ca și emoția care va trena o
vreme în sufletul său.
noapte
adâncă –
lumina
toată-i strânsă
într-un
licurici
Mihail Buraga
Poemul este
epurat de orice prezență umană și de orice aluzie la vreo relație explicită cu
omul a celor două imagini. Noaptea adîncă,
expresie sugestivă, accentuează nu doar profunzimea ci și suveranitatea
absolută a beznei. Licărirea abia perceptibilă a luminii are forța de colaps a
unei stele prăbușite. Dar și speranța că este sămînța luminii ce va să revină.
Ceva parcă invocă totuși nevoia de ocrotire.
candelă vie -
un licurici
prin rouă
sub crucea
mamei
Vasilica Grigoraș
Și acest
poem are o simplitate de invidiat. Candela
vie, realitate și metaforă simultan, își găsește în rouă oglindirea cea mai
delicată și discretă. Ce-ar putea fi mai potrivit pentru a focaliza gîndul pios
al urmașilor.
hoinar în noapte -
împărţind cerul liber
cu licuricii
Dan Iulian
Poemul este unul care instituie democrație rătăcirii. Nimeni
nu confiscă pentru sine statutul hoinarului.
Nici prima parte a poemului, nici a doua nu sînt personalizate. Ambele
mărturisesc o condiție care poate fi asumată de oricine simte că un asemenea
destin este, cu toată umilitatea lui, unul privilegiat. Nu-i de ici de colo să
fii și tu printre licurici doar un sîmbure de lumină în noaptea întunecată. Și
doar așa să te pătrunzi de toată taina cerului
liber.
noapte de vară
–
doar licuricii
veghind
troiţa veche
Daniela Lăcrămioara Capotă
Dacă într-unul din poemele anterioare licuriciul se
pripășise, personalizînd oarecum fapta sa, sub crucea mamei, aici prestația sa
devine una obiectivă. În ritualul repetat al nopților de vară, ei sînt cei ce
oficiază vecerniile la troița cea veche. Poate că oamenii au dispărut sau doar
s-au bejenit spre alte zări, dar licuricii vor rămîne statornici să perpetueze
taina credinței.
ploaie de stele –
în mânuţa întinsă
doar licuricii
Vasile
Conioşi-Mesteşanu
Cum poate fi îmbinat subtil și organic straniul cu firescul
poate spune doar un haiku. Și stelele, și licuricii sînt, în oceanul de
întunecime al nopții, întruchipări neverosimile ale luminii. Licăriri care
răzbesc prin beznă ca niște chemări ciudate și ispititoare.
Fără să reflectăm sau să chibzuim, putem sta muți și
fascinați în fața lor, uitînd de noi și contemplîndu-le, pătrunși doar de-un
fior celest și de mulțimea unor aspirații nedeslușite și de nerostit. Sînt ele
oare daruri potențiale pe care cerul și pămîntul, strălucirea lumii ni le-ar
putea oferi? Și dacă, într-o clipă de candoare, la orice vîrstă am fi, ne-am
mai putea copilări întratît încît, seduși de atîta dărnicie, să facem gestul care
se cuvine, singurul plin de o încredere fără limite, n-am întinde oare mîna cu
o nemăsurată bucurie ca să primim ploaia
de stele?
Și n-ar fi oare licuricii,
singurii pe care-i putem atinge și-i putem ocroti în palme fără să ne mistuie
ființa, chiar stelele căzute, harul
pogorît din Înalt și modulat pe putința făpturii noastre neajutorate?
Și dacă, în ciuda inocenței ilustrate atît de simplu, poemul
ar fi și o viziune care privește cu îngăduință această iluzorie pornire a
omului, n-ar fi totuși vorba de un mit sublim insinuat în chiar structura
ființei noastre? Nu merită oare stelele și licuricii să fie canonizați în
sufletul nostru doar pentru valențele lor plăsmuitoare de mituri?
vechiul
paraclis -
pe nimburile
șterse
câte-un
licurici
Cezar Florin Ciobîcă
Tot în intenția unei obiectivări în urma ruinării înjghebărilor umane,
licuricii devin un substitut luminos pentru nimburile
șterse ale sfinților din paraclis. Se pare că natura întreagă a fost
convertită la credința abandonată de om.
licurici în
zbor –
cu câteva mai
multe
perseidele
Ildiko Juverdeanu
Un poem pe
cît de simplu pe atît de ingenios. Amestecul de licăriri, între stelele
căzătoare și licuricii în zbor, pare nu doar să înmulțească perseidele, ci,
într-o manieră originală, să asigure o ascensiune compensatorie pentru stelele
care deja se vor stinge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu