„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 31 martie 2008

Însemnări despre haibun

Cine a scris haibun, poate trimite pînă pe 25 aprilie texte cu traducere în engleză, pentru o antologie îngrijită de Societatea de Haiku din Constanţa, Magdalenei Dale şi Anei Ruse pe adresele email: aniaruse@yahoo.com , dale_magda@yahoo.com .

Cine nu a scris încă şi vrea să afle ce este haibunul poate să afle primele noţiuni din însemnările pe care, împreună cu alte texte la fel de valoroase, ni le-a oferit cu generozitate Manuela Miga.

*

Însemnări despre haibun

Manuela Miga

Încă din a doua antologie europeană a literaturii japoneze semnată de Michel Revon în 1910, haibun-ul este tratat – surpriză! - la capitolul poeziei uşoare, haikai, existenţa acesteia marcând triumful sistemului poetic naţional, precum şi al conciziei. Deoarece, în accepţia comună, haibun-ul este cunoscut ca fiind proză în stil haiku, am putea presupune că Revon se înşeală, ceea ce ar fi o opinie superficială şi, se va vedea, eronată.

Cuvântul haibun este menţionat pentru prima dată de Bashō, în 1690, ca definind un nou gen literar prezentându-se sub forma unui tradiţional jurnal de călătorie japonez care împrumută modele din proza poetică chineză. Kyoriku, în prefaţa la „Colecţie de proză japoneză” din 1706 (ce însumează lucrări semnate de Bashō şi de cinci discipoli ai săi, considerată prima şi, totodată, cea mai bună antologie de haibun care a influenţat autorii ulteriori de haibun, precum şi proza secolului XVIII) afirmă că Bashō a creat proza haikai şi a pus viaţă şi eleganţă în ea. În aceste noi haibun-uri – căci o antologie de „vechi” haibun-uri a fost şi „Takaragura”, apărută în 1675, dar stilul acestora era al prozei clasice – umorul, considerat specific haikai-ului joacă un rol important. Antologia numără 21 de specii de haibun derivate din tradiţionala colecţie chineză „Wen Hsuan”, printre care: elegia, proza rimată, amintirea, eseul, lamentaţia, povaţa, biografia, tratatul, inscripţia etc.

În opinia lui Kyorai, în contrast cu haibun-urile lui Saikaku, banale şi vulgare, noua proză haikai a lui Bashō este graţioasă şi nobilă, aducând cu sine cuvinte şi ritmuri din limba vernaculară japoneză şi chineză. Ca maestru de renga, Saikaku minimaliza rolul schimbării (tonului, atmosferei, subiectului, personajelor etc.) de la o strofă la alta, practicând legături puternice şi tinzând către un fel de ficţiune în proză.

Bashō a evoluat în sens invers. Ca maestru de renga, el este autorul unui sistem de legături slabe, numit nioi-zuke, legătură-mireasmă, favorizând schimbarea, iar în anii săi maturi, şlefuind şi condensând proza, a înnobilat-o cu ritmul şi cadenţa poeziei. Bashō este autorul a circa 70 de haibun-uri independente (cel mai scurt având cam 100 de cuvinte, iar cel mai lung 500) şi 5 jurnale de călătorie. Ultimul şi cel mai valoros jurnal, şi, în acelaşi timp, haibun al său, „Îngustul drum către interior”, scris şi rescris din 1690 până în 1694, cu câteva luni înaintea morţii sale, este considerat un lung poem în proză de către prestigiosul critic Haruo Shirane în lucrarea sa „Traces of Dream”, publicată în 1998. Chiar titlul acestuia este o figură de stil folosită în waka – uta-makura, cuvânt-pernă – în acest caz adjectiv ce exprimă un adevăr esenţial despre un spaţiu geografic evocat în vechile poeme, dar făcând aluzie şi la „interiorul” autorului însuşi. De altfel, în jurnal, cuvintele-pernă sunt destul de frecvent folosite.

Şi Hiroaki Sato, în una din cele mai recente traduceri ale jurnalului (1996), îl defineşte ca proză poetică.

Ritmul după care sunt orchestrate cele 50 de haibun-uri ce alcătuiesc acest jurnal tinde să fie cel al unui poem renga (lent, variat, rapid, respectiv - yo, ha, kyu - introducere, dezvoltare, final,). Makoto Ueda compara relaţia dintre haibun-uri şi jurnal cu cea dintre haiku-uri şi renga.

Conştient sau inconştient, afirmă, la rândul său, Donald Keene în „World Within Wals”, Bashō a urmat principiile „legăturii neutre” din renga pentru a separa părţile cu înalt conţinut emoţional. Într-o ordine ce implică paralelismul, complementaritatea şi contrastul (tehnici împrumutate din proza poetică chineză), haibun-ul cuprinde descrieri ale unor „locuri poetice”, evenimente şi aluzii mitice, istorice, literare, precum şi poeme haiku şi tanka.

Haiku-urile, după cum remarcă Cor van den Heuvel în prefaţa la traducerea lui Hiroaki Sato, trec de la un subiect la altul în mod disjunctiv, ca secvenţele de renga. De la mugurele ascuns, la castană, la visele războinicilor din ierburile verii, ajungem la perna poetului lângă care, prea aproape, sunt picioarele unui cal cu ocupaţii prozaice. Continuăm, într-un registru mai înalt, cu ploaia pe râul Mogami, luna pe muntele Haguro, Calea Laptelui deasupra oceanului Pacific.

Ca şi cei doi fraţi ai săi întru haikai - haiku-ul şi haikai no renga -, haibun-ul se caracterizează prin stilul său laconic, eliptic, detaşat (fără sentimentalism), aluziv, mizând pe sugestie. Makoto Ueda, în lucrarea sa „Matsuo Bashō”, vorbeşte despre omiterea frecventă a unor cuvinte care ar fi necesare în sintaxa normală, utilizarea deliberată a ambiguităţii unor particule şi forme verbale pentru a induce cititorului sentimentul de incomplet. Cuvintele conceptuale, abstracte, generale sunt ocolite, favorizând supremaţia imaginilor concrete, vizuale de preferinţă. Tonul general al haibun-urilor este cel confesiv. Considerând că rusticul, chiar şi vulgarul pot conţine valenţe poetice, Bashō construieşte haibun-ul utilizând limbajul cotidian, în opoziţie cu wabun-ul, proză elegantă scrisă în japoneza clasică.

O nuanţă specială a stilului eliptic ar putea fi numită delicata pudoare. De exemplu, în haibun-ul 39 din „Îngustul drum... este descrisă întâlnirea la han, seara, apoi dimineaţa, cu două curtezane. Iată haiku-ul final, în traducerea lui Blyth:

Sleeping under the same roof
With courtezans:
Lespedeza flower and the moon

Acest „dormind cu fiicele plăcerii” este o discretă sugestie despre care proza nu dă nici un indiciu şi este singurul (eventual) semiton erotic al jurnalului.

Pudoarea împinsă la extrem, de această dată faţă de frumuseţea excesivă a naturii la Matsushima, duce la impotenţă poetică. După descrierea peisajului, Bashō „întins pe jos fără a compune nici un poem” nu poate să doarmă. În jurnalul „Vizită la Templul Kashima”, contemplând secera lunii şi ascultând sunetul ploii, îşi simte mintea copleşită de frumuseţe şi nu poate scoate o vorbă. „Ce rău mi-a părut că, după ce am făcut un drum atât de lung ca să văd luna, n-am fost în stare să scriu cuvenitul poem!” Se impune concluzia că frumuseţea supremă nu poate fi descrisă, ea manifestându-se în cel mai înalt grad în starea de serenitate a minţii. Rafinatul simţ estetic japonez pretinde ca frumuseţea să nu fie expusă: cel mai celebru haiku despre Fuji este acela în care muntele nu se vede, fiind acoperit de ceaţă.

La Bashō, haibun-urile fără haiku nu sunt o raritate.

Dacă am zăbovit îndeajuns asupra esenţei poetice a haibun-ului, dându-i dreptate lui Revon, se cuvine să amintim şi de kyōbun, proză nebună, pandantul poemului kyōka (tanka comică), mai puţin rafinat decât haibun-ul şi cu o pronunţată înclinare către umorul visceral.

Să abandonăm structura poetică a haibun-ului şi să ne întoarcem la forma de jurnal. Cea mai simplă formă a jurnalului de călătorie este poemul de călătorie - kiryo, însoţit de note şi aranjat în ordine cronologică; ryokoki descrie mai amplu evenimentele unei călătorii al cărui izolat moment poetic este marcat de un haiku. Primul adevărat jurnal literar de călătorie apare în jurul anului 935 şi este datorat lui Ki no Tsurayuki. Genul continuă să înflorească în special în era Muromachi (1336 –1573) când maeştrii de renga călătoreau intens de la un „sponsor” la altul. Chiar numele sesiunii de renga - kogyo - sugerează ideea de afacere; maeştrii şi „judecătorii” (cei care stabileau punctajul) erau plătiţi şi pentru evaluarea altor renga sau hokku, sau chiar pentru sfaturi. Multe din haibun-urile lui Bashō au fost iniţial dialoguri servind ca mulţumiri gazdei, sau memorii de călătorie trimise primei gazde. Textele, apreciate uneori mai mult ca mostre de caligrafie, erau însoţite adesea de picturi sau desene, reprezentând, în acest caz, o semnificativă sursă de venit, sau un dar foarte apreciat. Rescrise şi recontextualizate, ele puteau deveni o parte dintr-un vast jurnal de călătorie.

Hiroaki Sato citează dintr-o scrisoare adresată în 1692 de către Bashō samuraiului Suganuma Kyokusui un pasaj foarte instructiv în care practicanţii haikai (fūga no michi) sunt grupaţi în trei categorii: „cei care dau târcoale încercând zi şi noapte să câştige puncte, rivalizând, luptând pentru a învinge, fără să încerce să vadă Calea. Ei pot fi numiţi confuzi făcători de zgomot în poezie ..., dar fiindcă umplu burţile soţiilor şi copiilor judecătorilor, ceea ce fac e mai curând bine decât rău. ... alţii compun 2-3 secvenţe pentru punctele câştigătoare, dar nu se fudulesc când câştigă şi nu devin furioşi când pierd ... încearcă să vină cu idei inteligente ... aduc hrană şi vin pentru judecători ...[şi astfel] contribuie la stabilirea Căii. ... sunt alţii care muncesc din greu pentru ţelul adevăratei poezii şi îşi liniştesc inima făcând astfel. Ei nu se reped să-i critice pe alţii, ci cred că a scrie poezie este un alt mijloc de a intra pe Calea adevărată [buddhismul]...”.

Bashō, în ultima perioadă a vieţii sale, evita să ceară plată pentru intervenţiile sale pedagogice, alegând să trăiască din donaţii, deoarece realiza că recompensele pecuniare distonează cu căutarea „adevărului poetic”, cu scopul spiritual al călătoriei.

Cei care sunt „complet neataşaţi şi urmăresc Calea” vor să înţeleagă, să studieze, „să simtă adevărul vechilor poeme”, după cum mărturisea Bashō într-o scrisoare către Kikaku. Aceasta însemna – în mod concret – să confrunte listele de uta-makura cu ceea ce vede, cu ceea ce simte călătorind pe urmele vechilor poeţi. Poate cel mai emoţionant pasaj din „Îngustul drum către interior” este acela în care, pe când vizita ruinele castelului Taga, a descoperit un vechi monument pe care era o inscripţie. A fost şi un prilej de a polemiza cu Tu Fu, care susţinea că imperiile pier, în timp ce munţii şi râurile rezistă efectului funest al timpului.

„ Multe sunt locurile ale căror nume au fost păstrate pentru noi în poezia vechilor timpuri, dar munţii se fărâmă şi râurile dispar, noi drumuri le înlocuiesc pe cele vechi, stânci sunt îngropate şi dispar sub pământ, copacii devin bătrâni şi fac loc noilor vlăstare. Timpul trece şi lumea se schimbă. Resturile trecutului sunt învăluite în incertitudine. Şi totuşi, aici, în faţa ochilor mei, a fost un monument despre care nimeni nu ar fi negat că s-a pierdut de o sută de ani. Am simţit ca şi cum aş fi privit în mintea celor de demult. ... Am uitat de oboseala călătoriei şi am fost mişcat până la lacrimi.”

Iată, ne spune Bashō, nu numai regatele pier, ci şi munţii şi râurile şi locurile ale căror nume au fost păstrate în vechile poeme. Doar poemele rămân. Şi haibun-urile. Cele vechi, deoarece în prezent, în Japonia, haibun-ul pare mai curând un gen abandonat.

În ultimul deceniu, neo-zeelandezul Richard von Sturmer, croatul Vladimir Devide, precum şi câţiva români (autori de haiku) şi-au încercat, printre alţii, peniţa. Adoptând în mod hotărât haiku-ul, studiindu-l în şcoli, colegii, facultăţi, americanii, la sfârşitul anilor `50, au vârât linguriţa şi în haibun. Rezultatul a fost ceva ce semăna formal cu haibunul. Datorită faptului că, în ultimele decenii, revistele specializate în haiku publică mai frecvent haibun-uri, Jim Kacian şi Bruce Ross au editat în 1999 primul volum al antologiei haibunului american „Up against theWindow” (în 2002 a apărut al treilea volum „Summer Dreams”). Cartea cuprinde, de asemenea, o antologie de haiga. Lucrarea îşi propune să realizeze o scurtă istorie a genului prin texte diferite din punct de vedere stilistic, începând cu cele publicate timpuriu şi sfârşind cu texte contemporane. Cele mai condensate (cele contemporane, desigur) se situează chiar sub limita de 100 de cuvinte şi plasează, în general, un unic haiku în final. Cel mai lung este un text de peste 3000 de cuvinte, înglobând 14 haiku-uri şi o tanka. Le-am putea defini ca proză scurtă cu tentă autobiografică, registrul cel mai frecvent fiind cel descriptiv, natura şi introspecţia definind principalele ţinte. Sunt folosite şi dialogurile, există şi un portret realizat prin reproducerea monologului unei terţe persoane, un haibun este scris ca – de altfel, intitulat chiar – o piesă într-un act. Nu puţine au ca pretext o călătorie în Japonia, sau aiurea, ori o călătorie în trecut. Autorii par să fie interesaţi în explorarea unui nou gen literar delimitat cu generozitate şi, spre bucuria creatorilor, toate „uneltele” sunt îngăduite, dovadă că haibun-ul este perceput ca un gen literar viabil.

În timp, s-ar putea spera ca noile rădăcini să migreze, precum un pod suspendat, către surse. Prin legături.

INVITAŢIE LA VOT - AL DOILEA CONCURS DE SENRYU


APRILIE 2008 – ETAPA VOTĂRII

Pot vota numai cei care au trimis poeme în concurs.

Toate poemele pe care ni le-aţi trimis sînt listate mai jos fără numele autorilor, putînd fi identificate după număr. Ele vă stau la dispoziţie pentru vot. Această Invitaţie la vot va fi postată şi pe ROMANIAN KUKAI.

INDICAŢII PENTRU VOTARE

Dacă aţi trimis unul sau mai multe poeme, aveţi dreptul să votaţi exprimîndu-vă preferinţele faţă de poemele trimise.

Nu aveţi dreptul să vă votaţi propriile poeme.

Termenul limită pentru trimiterea voturilor este

7 APRILIE ora 24.

Exprimarea votului se face astfel:

acordaţi fiecărui poem pe care îl preferaţi un număr de puncte între 1 şi 3. Aveţi la dispoziţie 6 puncte pe care le puteţi distribui cum doriţi.

E preferabil să folosiţi pentru mailul vostru următoarea formulă de vot:

TO: kukaisenryu@yahoo.com
Subiectul: vot kukai

Conţinutul mesajului:

Nr. 10 - 2 pts.

Nr. 18 - 2 pts.

Nr. 36 - 2 pts.

Icsulescu Igrec

Indiferent cum distribuiţi punctele, numiţi poemul ales cu numărul lui din lista poemelor primite pe care o găsiţi mai jos.

Nu uitaţi să semnaţi votul cu aceeaşi semnătură cu care aţi trimis poemele.

Lista poemelor în ordinea rezultatelor, cu indicarea autorilor va fi postată cel mai tîrziu pe 14 APRILIE. Ea va fi trimisă tuturor participanţilor.



Lista poemelor primite:

1.

Glumeţ simpatic
reîntors în satul lui
Păcală plânge

2.

Te caut de ieri
pe acelaşi bulevard
iar m-ai păcălit

3.

ascunsa sub pod
o tiganca desculta
de soarele cu dinti

4.

Betivul in bar
Purtand conversatie-
Tac scaunele.

5.

Ciocanitoarea
Cotrobaind prin scorburi-
De ea-i doar coada.

6.

Vantul dezbraca
Degeaba sperietoarea -
Spectatori nu sunt

7.

Vecinul burlac -
O vaduva dornica
Sare parleazul

8.

De pe mal strigă
nemuritoarea broască :
“ Mulţumesc Basho ! “

9.

Aş vrea să schiez -
dar mi-e greu să mă aplec
să-mi leg bocancii

10.

Sună soneria
deschid uşa, mă uit –
doar un cîine

11.

O scrisoare –
pe plic scrisul iubitului
înăuntru nimic

12.

Azi, ca poet sunt
terminat - nevasta mi-a
păruit muza

13.

Iubita mă ia
întruna peste picior –
ciudat, îmi place !

14.

Faruri în noapte
lungind picioarele
tipesei din colţ

15.

Astăzi, zi de marţi
Cică vine iar soacra -
Ce păcăleală!

16.

Porumbei, lauri,
Semne de victorie -
Azi, ziua soacrei!

17.

PÃ trage pe CÃ,
LEA pe LÃ-pe terasã

berea e gratis.

18.

fir bicolor la
potcoavă - în şanţ calul
trage să moară.

19.

E primãvarã-
am început curãţenia
cu extracţii

20.

Te-astept spre seara
in jos, pe ulicioara -
E balul de crini !

21.

Sub clar de luna
prinde in fuga umbra -
lampa-i aprinsa.

22.

În ajun de Paști
Mă împărtă
șesc, Doamne –
Dau sticla pe gât

23.

arbori pe rod -
cuiburi de ciori
în loc de frunze

24.

pungi de celofan
pe crengile pomului –
Mileniul Nou

25.

mariaj homo –
barza aduce-n plisc un
bebe gonflabil

26.

în loc de apă
ţuică în paharul meu -
voi mai bea unul

27.

daţi un dolar
pentru a-i înarma
pe cei fara casă

28.

Ce râs pe bătrână:
moşul şi-a pus iarăşi
chiloţii pe dos.

29.
Deja sunt la vârsta
când regret mult
c-am greşit puţin.

30.

obraji de jună -
sub stratul de pudră
tot ea cea veche…

31.

bătrânul senil
contul gras şi maşina -

livrări la pachet...

32.

sfârşitul verii—
copilul viseazã la

hapuri de
-nvãţat

33.

Liceenii rock’n’roll
privind cu drag afişul

ea trage-un fum

34.

alergand dupa
tramvai, vecinei i-a zburat
vantul peruca

35.

cocos ragusit
stranind hazul tuturor
gainilor

36.

Joc de copii
Pe aripa luminii –
De-a primăvara.

37-

Trup de femeie
Şi sunet de vioară –
Arlechino plânge.

38.

Din marul Evei
doar marul a ramas -
Sa-i insamantam ?

39.

Cununa de flori
pe crestetul iubitei -
Pe-al meu...chelie.

40.

Întâi de Prier-
Azi pot scrie senryul,
E dezlegare.

41.

Un altfel de cer-
Noaptea, in divinul Kvint
Deşarte stele.

42.

Sandale de lac
Îngheţând în zăpadă
E aprilie

43.

Pisica doarme
Pe terasă vrăbii
Cântă vesele

44.

Vorbe de clacã
cu iz de p
ãcãlealã –
lava din muguri.

45.

Poanta din bancuri –
efluvii de spirite

sub parapantã.

46.

Din zori spre noapte,
tot mai glumeţ pe munte –
cu leac de plante.

47.

Urzici şi-un dangãt –
speranţe-n aşteptare,
cu cânt şi lacrimi.

48.

Lacomul uită,
moartea n-o poţi păcăli,
n-o alungi cu bani.

49.

Greu de păcălit
omul erudit
şi rar îl duci cu preşul.

50.

Pe cortex şanţuri
cu summitul din NATO-
păcăleli în lanţ.

51.

Prima zi Prier
ninsă de petale roz-
secunde-n tâmplă.

52.

crengile-ascunse
în manşoane de flori -
zăpada mieilor




joi, 27 martie 2008

Însemnări despre spaţiul haiku

Încet, încet, adunăm o mică bibliografie pentru toţi cei care vor să ştie ce este cu adevărat haiku-ul. Textele Manuelei Miga sînt în această privinţă dintre cele mai avizate, pornind mereu de la o bibliografie de calitate. În cel de mai jos, publicat în suplimentul (număr unic), Semn, al revistei Asahi, din iunie 1996, îngrijit de David Alexandru şi rezervat poeziei nipone; autoarea discută fără prejudecăţi despre structura şi ritmul poeziei nipone de ieri şi de azi.

*

Însemnări despre spaţiul haiku

Manuela Miga

În zborul ei înalt, fiinţa luminoasă a haiku-ului umbreşte câteva capete aplecate asupra unei foi de hârtie, fie pentru a lăsa o urmă a trecerii ei, fie pentru a descifra această urmă. E o îndeletnicire pasionantă căreia, pe meleagurile noastre, din ce în ce mai mulţi iubitori de poezie îi cad pradă. Şi cum „tot românul e născut poet”, întâmplarea se înscrie în firescul existenţei estetice. Ce poate părea mai simplu de scris decât un scurt poem de forma – 5-7-5 silabe – cu o pauză, kireji, la un moment dat, păstrând în minte că haiku-ul sugerează, doar plasează câţiva ţăruşi, urzeşte numai, nu ţese.

Şi totuşi aceste exigenţe ale fiinţei haiku, exterioare şi minime, sunt departe de a-i defini coordonatele.

Materialele teoretice de referinţă semnate de niponologi sunt, la noi, mult prea rare, iar accesul la ele, în funcţie de locul de baştină al amatorilor de haiku, destul de dificil.

Un început convenţional şi mai puţin brusc ar cere câteva pagini introductive de istoriei a poeziei japoneze, în special a formei de poezie în lanţ practicată de Basho – haikai no renga. Mă mulţumesc doar să precizeze că Basho, sfântul haiku-ului, nu a scris nici un haiku, textele numite astfel de posteritate fiind pur şi simplu strofe extrase din haikai no renga sau hokku-uri din jurnalele de călătorie. Acesta este un adevăr cunoscut de elevii japonezi şi nu numai. Participanţii la Festivalul Internaţional de Haiku de la Constanţa, 16-18 septembrie 1994, l-au auzit răspicat de doamna Kunuko Jambor, profesoară de limba şi cultura japoneză la Marist Brothers International School din Kobe, consilier al Asociaţiei Internaţionale de Haiku din Tokyo. E de reţinut, deocamdată, că haiku-ul a devenit un poem independent în perioada Meiji, datorită poetului Masaoka Shiki, mai precis după 1891. Preluând definiţia termenului de haiku după Japanese linked poetry de Earl Miner, Princeton University, 1979, să considerăm că el provine din „haikai no ku” (strofă de haikai). Haikai-ul este considerat un hokku (prima strofă a unui poem în lanţ) fără dezvoltare secvenţială, care s-a răspândit în secolul XIX.

Spaţiul haiku

În general, se spune că împărăţia haiku se întinde în spaţiul a 17 silabe organizate în structura 5-7-5. Dar se trece peste (sub?) amănuntul esenţial: la origini, haiku-ul este scris cu ideograme kanji şi semne fonetice din alfabetul hiragana. Noţiunea de silabă este oarecum eronată, termenul apropiat fiind onji (semnul sunetului) sau, mai nepretenţios, on (sunet); caracterele hiragana notează şi sunete independente. Particularităţile limbii japoneze exclud rima, lipsă ce amplifică rolul ritmului. Metrica japoneză se bazează exclusiv pe versuri de 5 sau 7 onji. De unde obsesia pentru aceste numere impare, adică faste? Răspunsurile, diferite, rătăcesc în ceaţa timpurilor. Oricum, se poate afirma că această formă de bază, definită deja în primele secole ale mileniului anterior, corespunde unor particularităţi alte limbii japoneze, bogată în cuvinte scurte, şi măguleşte simţul japonez al ritmului pentru care un vers scurt de 5 onji se continuă în mod optim cu un vers lung de 7 onji pentru a se armoniza în final cu un vers de 5 sau 7 onji. Keneth Yasuda, în studiul său The Japanese Haiku, consideră că schema de 5-7-5 exprimă în sine simţul armoniei şi al echilibrului, definind-o ca „echilibru”, „simetrie”, „întreg bine unificat”; în modelul 5-5-7 şi în modelul 7-7-5, întâlnit la haiku-urile de început, echilibrul e considerat a fi fost pierdut. Igarashi, în schimb, preferă forma 5-7-5. „Cele patru principale forme poetice/timpurii/ - katauta, sedoka, tanka şi choka – au fost bazate în mod esenţial pe forma 5-7-7, considerată de japonezi ca fiind cea mai frumoasă”. Katauta s-a dezvoltat iniţial sub forma de întrebare şi răspuns (mondo), trecând apoi în forma de trei părţi (care tindeau spre ritmul de 5-7-7 ori 5-7-5, întreg poemul putând să se întindă pe o lungime de 70-90 de onji. Sedoka se limitează la o pereche de 5-7-7 scrise de o singură persoană (nu neapărat sub forma de întrebare – răspuns). Choka mizează pe o succesiune de versuri 5-7, căreia, în final, i se adaugă un vers de 7 onji. Tanka s-a cristalizat în forma 5-7-5-7-7. În toate cazurile putem îngâna, cu sau fără maliţie: un onji în plus, un onji în minus şi să acceptăm resemnaţi noţiunea de silabă în loc de onji.

„Ritmul de 5-7-5 este, desigur, unul dintre cele mai importante elemente ale haiku-ului”, afirmă Shiki, dar haiku-ul nu se limitează în mod obligatoriu la acest ritm. De exemplu, dacă privim vechile haiku-uri, vom găsi versuri de 6 şi 8 silabe... Chiar într-un haiku de 17 silabe ritmul poate fi diferit de 5-7-5... Poezii care se întind de la 14 la 30 de silabe pot fi numite haiku”. Nu numai modernul Shiki, dar şi vechii maeştri erau mai mult decât toleranţi, adică liberi. Liberi, deoarece creaţie în absenţa libertăţii nu există (libertate estetică, nu neputinţă, nu bâlbâială). Otsuji de exemplu: „Când încercăm să exprimăm în mod direct emoţiile noastre, nu putem şti dinainte de câte silabe vom avea nevoie. În plus, fiecare poet are modurile sale proprii de exprimare care-i sunt caracteristice şi el însuşi ar trebuie să fie lăsat să decidă felul în care împarte versurile.” Nici Bashō (în Haikai Ronshu) nu judeca valoarea unei strofe în funcţie de respectarea „calapodului”: „Te rog să examinezi versul cu 3, 4, 5 sau chiar mai mult de 7 silabe ca să vezi dacă sună bine sau nu.” Tot el, citat de Ide: „...să exprimăm un ritm dinamic al impresiilor fără să trebuiască, pentru asta, să ne bazăm pe organizarea silabelor... Faptul semnificativ este că vechea formă a fost ruptă...” O ruptură pe care poeţii niponi ai zilelor noastre se străduiesc să o lărgească. Să-l mai cităm pe Earl Miner: „Dar reala energie a poeziei japoneze de astăzi lucrează mai degrabă în versuri libere decât în vechea formă de 5 şi 7 silabe.” În privinţa haiku-ului, Keneth Yasuda ne asigură că, începând cu secolul XX, s-au făcut încercări de a-i dărui o mai mare lungime, precum şi alte structuri, de exemplu trei versuri de forma 8-8-8. Autorii de limbă engleză preferă un haiku mai scurt.

Să nu scăpăm din vedere faptul că, dacă pentru poeţii de limbă japoneză (ah, să nu fii japonez şi să scrii, să traduci măcar în sau din japoneză, ce provocare!) 5-7 înseamnă „ceva”, în alte limbi acest „ceva” nu există. Improprie suflului poetic de pe alte meridiane şi paralele, această schemă poate fi păstrată ca o matrice oarecare, lipsită de rezonanţă, a unei poezii cu formă fixă. Poate fi o dovadă de virtuozitate a creatorului şi atât. A păstra această metrică în afara limbii japoneze li se pare unor exegeţi sau poeţi japonezi (şi nu numai) inutil şi bizar. O imitaţie lipsită de argumente. În acest sens s-a pronunţat şi domnul Uchida Sonō, haijin şi preşedinte al Societăţii Internaţionale de Haiku, l-am auzit cu urechile mele, acum câţiva ani, la o conferinţă de la Universitatea Populara Dalles. Şi totuşi, în ciuda acestor declaraţii rezonabile, creatorii de haiku de aiurea îşi fac o datorie de onoare, un idol, din strădania de a respecta canonul (un onji în plus, un onji în minus), iar criticii, numărând silabele, jubilează ori incriminează.

În privinţa aspectului grafic, în mod tradiţional un haiku se scria ca un poem într-un vers, pe o coloană verticală. Acum se preferă împărţirea în trei versuri; au existat şi există şi jocurile grafice, mai mult sau mai puţin motivate de conţinut, de modă.

marți, 25 martie 2008

Comentariu... la comentariu


Doina Bogdan Wurm este o persoană de o rară modestie. Mi-a mai scris şi înainte, spunîndu-mi că este prezentă în concurs (deşi asta s-a întîmplat cu o fidelitate absolută, nelipsind la nici una din etapele concursului) doar ca o amatoare, mai mult ca o cititoare şi o "observatoare", fără pretenţia că ar scrie poeme de cine ştie ce calitate. Nici de data asta, deşi poemul ei a fost apreciat, clasîndu-se pe locul II în această lună, nu a avut indrăzneala să lase un comentariu... la comentariul meu.

Un comentariu în care să precizeze amănunte pe care nu le poate intui cine nu cunoaşte adevărata soartă a viţei de vie. Or, Doina ştie bine ce se întîmplă cu viţa în primvăvară, doar a fost o viaţă întreagă agronom. Interpretarea mea, prin aluzia la o anume stare de reverie, este o altă cale posibilă de înţelegere, complementară doar celei reale, de la care a plecat ea.

*

Primăvara – spune Doina –, înainte să-şi inceapă activitatea de pornire, mugurii viţei au o stare de latenţă, de somnolenţă, numindu-se chiar muguri dorminzi. Pentru a putea rodi, primăvara, viţa se taie, se scurtează, din vechile coarde, imediat sub acest mugure dormind.

Imediat după tăiere, sau la câteva zile, mugurele dormind se umflă, semn al trezirii la viaţă, al începerii vegetaţiei, iar din proaspăta tăietură incepe să picure un lichid. Acest fenomen se numeşte plânsul viţei, cad picături, umezind pământul vizibil.

Se observă mai bine însă sub o boltă dacă este peste o alee de beton, aşa cum este la mine acasă.

Deci... din bolta viţei CAD picuri.... poate ei se amestecă cu lacrimile celui/celei care nu doarme...

Dar noaptea-i senină, cerul e înstelat, cu lună plină, care te face să crezi că picăturile ar fi steluţe iar plânsul viei se întrepătrunde cu un altul celest.

Poate că o EA, sub aceeaşi boltă, are lacrimi de tristeţe pentru o pierdere recentă, ca şi viţa care şi-a pierdut lăstarii... sau dimpotrivă, poate de bucurie pentru revenirea naturii la viaţă, pentru rodul ce va veni, chiar dacă a trecut prin trauma tăierii, a unei mari pierderi...

Un nou început al ciclului biologic... aproape spiritual!”

Nesomnul nopţii -
Din bolta de viţă cad
Stele sau lacrimi?

NERVI DE PRIMĂVARĂ (comentarii la concursul lunii martie)

Fiind la rînd să aleagă tema pentru luna martie, Maria mi-a comunicat pe un ton vădit guturăit: astenie de primăvară. Am schimbat un pic propunerea, dînd stării morbide un ton puţin mai liric, în nervi de primăvară, gîndindu-mă că participanţii îşi vor aminti lesne de Bacovia.

Sugestia putea fi percepută în sensul resimţirii nevrozei caracteristice incapacităţii de adaptare a organismelor debilitate de îndelunga hibernare la un anotimp capricios şi plin de nerv, dar şi în acela al fragilităţii, al şovăielii vremii în schimbarea ei indecisă, cu reîntoarceri revanşarde ale puseelor iernatice.

Se pare că tema a descurajat pe unii, iar pe alţii i-a cam debusolat. Cu toate acestea au fost destui care au primit-o ca pe o provocare şi au găsit soluţii pline de ingeniozitate.

Preferatul meu este poemul lui Dumitru Radu:

Anticariat –
printre cărţi în vitrină
flori de liliac

Simplitatea formulării, felul în care ea reuşeşte să estompeze vorbele pentru a ne focaliza privirea pe cele două imagini arată stăpînirea unei tehnici impecabile. Autorul este şi el doar un anonim trecător, privitor întîmplător al acelei vitrine. Imaginile în sine ne stîrnesc capacitatea de a medita, odată cu el, asupra a ceea ce vedem şi de a resimţi diferenţele dintre materia inertă, prăfuită a cărţilor şi culoarea vie, parfumată a florilor de liliac. Împătimitul cărţilor, ca şi vînzătorul, este pe moment descumpănit, sedus de năvalnicul avînt primăvăratic surdinizat în buchetul de flori delicate, dar pline de o insinuantă seducţie.

Vali Iancu ştie să surpindă tocmai acel fior ambiguu care acţionează simultan în om şi-n mugur. Cuvîntul iar, asociat cu neaşteptatul tresăririi, este cel care, centrat pe surpriza repetiţiei, ne lasă să oscilăm între speranţă şi nevroză, între zvîcnire vitală şi palpitaţie maladivă:

Iar primăvară -
Aceeaşi tresărire
în om şi-n mugur.

Şi (altfel doar o simplă juxtapunere) ascunde abil o diferenţă funciară, tresărirea, deşi aceeaşi, este divergent şi decisiv nuanţată în om şi-n mugur.

Loredana-Florentina Dănilă şi Henriette Berge notează empatic soarta vitregă a celor fără de cuvinte. Florinel vede firul de iarbă fraged şi fără apărare strivit de talpa plugarului:

Fără vreo vină
Sub talpa plugarului –
Firul de iarbă

Este aici o crudă fatalitate, căci talpa grea şi hotărîtă a plugarului, pornit să-şi are ogorul n-are cum să ia seama la firul de iarbă. În plan secund însă, gîndul ne duce la solidaritatea tuturor fiinţelor, la fel de fragile, călcate de zilnic de şenila iureşului economic.

Cu o nuanţă evidentă de senryu, poemul Henriettei, prin personificarea vrăbiuţei, face ca universul uman să poată omologa deconcertarea şi zăpăceala păsării cu neliniştea celui ce nu se mai simte acasă în această lume.

După iarna grea
vrăbiuţa nervoasă -
unde e cuibul?

Într-adevăr, unde mai este cuibul nostru? Cu fiecare an şi primăvară, trăim tot mai neajutoraţi într-o lume tot mai străină, de nerecunoscut.

Pe aceeaşi linie, Florică Dan resimte aceeaşi incompatibilitate:

Martie în zori,
În capcana oraşului,
Cais înflorit.

Surpriza trezirii revelatorii în capcana oraşului. Cînd îţi dezmărgineşti spiritul pe măsura firii şi privirea-ţi cade asupra caisului înflorit miraculos, resimţi brusc şi capcana în care te afli laolaltă cu el.

În fine, Doina Bogdan Wurm resimte nevroza şi nervozitate firii ca pe o tensiune, printr-o reală şi acută insomnie. Starea de reverie, evident influenţată de revenirea primăverii, nu este decît un amestec incert de anotimpuri, o aşteptare rămasă într-un august tîrziu cu stele căzătoare ca lacrimi incerte – de întristare sau de recunoştinţă?

Nesomnul nopţii -
Din bolta de viţă cad
Stele sau lacrimi?

Sînt picături siderale alcoolizate de primăverile ce se tot adună, de vremea ce se tot duce.

sâmbătă, 22 martie 2008

REZULTATELE ROMANIAN KUKAI MARTIE 2008


REZULTATELE ROMANIAN KUKAI
MARTIE 2008

Dragi prieteni ai haiku-ului,

Iată rezultatele concursului din luna MARTIE 2008,
pentru care tema propus
ă a fost nervi de primăvară.

Poemele sînt listate în ordinea punctajului acumulat din voturile pe care le-aţi trimis.
Fiecare poem este însoţit de numele autorului şi formula de votare în paranteze.

Exemplu de voturi obţinute: (0,2,7 = 11)

Asta înseamnă: niciun vot de 3 puncte, 2 voturi de 2 puncte, 7 voturi de 1 punct = pentru un total de 11 puncte.

FELICITĂRI CÎŞTIGĂTORILOR:

Loredana-Florentina Dănilă
Vali Iancu

Şi tuturor participanţilor!

*




Locul I – 16 puncte

2.

Fără vreo vină
Sub talpa plugarului –
Firul de iarbă

Loredana-Florentina Dănilă (137 = 16)

20.

Iar primăvară -
Aceeaşi tresărire
în om şi-n mugur.

Vali Iancu
(03 10 = 16)

Locul II – 14 puncte

12.

După iarna grea
vrăbiuţa nervoasă -
unde e cuibul?

Henriette Berge (02 10 = 14)

24.

Nesomnul nopţii-
Din bolta de viţă cad

Stele sau lacrimi?


Doina Bogdan Wurm (038 = 14)

Locul III – 13 puncte

13.

Anticariat –
printre cărţi în vitrină
flori de liliac

Dumitru Radu (118 = 13)

30.

Martie în zori,
În capcana oraşului,
Cais înflorit.

Florică Dan (029 = 14)

Locul IV – 9 puncte

22.

in zori la piata –
un manunchi de toporasi

si aspirine

Maria Tirenescu (017 = 9)

Locul V – 7 puncte

16.

Împrimăvărare -
în parc printre copii
bătrânul nervos

Radu Patrichi (015 = 7)

25.

păsări dispar în
văzduh; ţipăt de tren-prin

noroi: narcise

anisoara iordache
(112 = 7)

Locul VI – 6 puncte

4.

Pe ogoare ---
sub ploaia primaverii
tarani garboviti.

Adina Enăchescu (103 = 6)

27.

Alte tunete –
Grădina va rămâne
Nesemănată.

Livia Ciupav (006 = 6)

32.

Uliul dă iama
printre orătănii-
nervi de primăvară

Vasile Moldovan (022 = 6)

Locul VII – 5 puncte

5.

Poarta livezii
bantuita de fluturi –
E primavara!

Irina Avramescu (013 = 5)

7.

Manuscrise
cafele, astenie
nervi de primavara

Ion Untaru (005 = 5)

28.

Maidanul pustiu -
Martie se imparte
In muguri si caini

Ioan Marinescu-Puiu (103 = 5)

34.

Vulcan pe ramuri
sub stres de primãvarã
copii în scrânciob.

Cristina Pricop (005 = 5)

35.

Romante de dor
renasc in primavara-
tristeti de “baba”.

Pricop Eugenia
(005 = 5)

Locul VIII – 4 puncte

19.

Ploaie acidã-n aluni
muguri omoarã,
nervi de primãvarã.

Livia Radu (101 = 4)

31.

Seva amara
Scrijeleste pe scoarta
Ruga luminii.

Neagu Andreea (004 = 4)


Locul IX – 3 puncte

1.

Stări maladive-
nervii de primăvară
Îşi ascut colţii

Daniel Lăcătuş (003 = 3)

8.

micuţul poem
în vântul primăverii -
dus prea departe

Elia David (003 = 3)

9.

la iarbã verde -
nervi de primavarã
printre ghiocei ;

Mircea Teculescu (003 = 3)

10.

Aruncand din cuib
Ce-i putred, cu nervi barza-
Crengi moi in stiva.

Victoria Chiţoveanu (003 = 3)

15.

1 Martie;
natura intra in calduri-
Noi....astenii.

Dumitru Roşu (003 = 3)

26.

Atinge cerul
Bătrâna magnolie
Şoapte noi pe ram.

Gabriela Marcian (003 = 3)

21.

plansul de copil
si mama ce nu stie unde
incepe cerul

RAFILA RADU (011 = 3)

Locul X – 2 puncte

3.

Sunet de fluier
Turmele caută iar
Primăvara

Tincuţa Horonceanu Bernevic (002 = 2)

6.

ce sumbre priviri!
nu-i soare, nici ploaie si eu
patat de noroi

Monica Trif (002 = 2)

11.

Cerul plin de nori
sosesc din ţări mai calde
nervii de sezon

Dan Norea (002 = 2)

18.

Nervi dintr-o iarna,
sub roua din petale
de violete.

Eugen Mircea Pricop (002 = 2)

Locul XI – 1 punct

17.

moină de Babe –
mugurii scot nasul de sub
şapte cojoace

Soriu Nakata

29.

E iar martie-
cu ghiocei, cu muguri
cu . . . hormoni treziti

Jules Cohn Botea

Niciun punct

14.

Cu muguri in pomi -
si vibrari pe zari, locul
nu il mai gasesc..

Mariana Tănase

23.

Din pamânt işi scoate
verdele spre vânt, spre soare.

Şi se înalţă... şi se-nfloare

d363841

33.

Zbatere în crâng,
O frângere de peşte –
Oglindă apa.

Răzvan Ventura



vineri, 21 martie 2008

Lirica niponă şi spaţiul virtual în România

Ne face plăcere să publicăm articolul pe care ni l-a oferit Marius Chelaru, primul articol din presa literară în care este pomenită şi analizată activitatea ROMANIAN KUKAI. Despre Marius, redactor la revista Poezia din Iaşi şi promotor al poeziei de factură japoneză în România, găsiţi o relatare mai veche în articolul din 25 mai 2007, Haiku-ul în reviste româneşti.

Articolul de faţă a fost publicat în POEZIA, nr. 1 (43)/ 2008.

*

Lirica niponă şi spaţiul virtual în România


În numărul din iarna lui 2006 al revistei Poezia publicam articolul intitulat Călătorie prin Poezie.ro, în care îmi propuneam o trecere în revistă a cărţilor unor autori care au ales, ca alte mii, să îşi publice creaţiile (şi) în spaţiul virtual, dar şi o „discuţie” asupra a ceea ce înseamnă internetul, publicarea pe internet, maniera în care priveşte/ apreciază presa literară acest fenomen, notând că unul din principalele aspecte discutate era legat de grila estetică, raportul cantitate – calitate. Şi, nu în ultimul rând, am trecut în revistă discuţii pe teme ca: suport de hârtie/ revistă/ volum versus site/ calculator/ spaţiu virtual, modul în care putem (re)cunoaşte/ percepe audienţa în reţeaua virtuală, relaţia piaţă – literatură/ cititor/ autor, sentimentele/ emoţiile când scrii la calculator, „critica electronică”, enunţarea pericolului de a converti sentimentele frumoase într-un „protocol”, avantajele computerului în consultarea unui volum mare de informaţii, termeni ca „realismul literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya” (Ahmed Fadl Shabloul), probabilitatea/ posibilitatea de a face literatura mai „interactivă” prin folosirea „instrumentelor” internetului (ca multimedia, intertextul). Conchideam că mulţi din cei care publică (şi) pe internet au talent şi, la urma urmelor, este o problemă de opţiune. Aminteam că există, după ştiinţa mea, şi o reacţie la felul în care cred ei că se comportă redacţiile revistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism, grupuri, interese/ dezinteres etc. – notă: parte din aceste acuze au fost aduse şi celor care iau deciziile pentru/ pe site). Adăugam că internetul poate constitui o cale alternativă care trebuie exploatată/ înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (şi estetice) cât se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile. Viitorul va decide cum vor convieţui internet, cărţi, ziare, radio, televiziune ş.a.
În toamna lui 2007, publicam, tot în Poezia, un articol intitulat Haiku – poezie şi mit. Tradiţie şi modernitate în Orient şi Occident(1), în care îmi propuneam să ilustrez în linii mari procesul devenirii haiku în Japonia şi în lume, discuţia tradiţionalism versus modernism (veche (şi) pentru japonezi, poate acutizată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial(2) şi după), ideea de traducere, de „transplant” a poemului în alte societăţi/ mentalităţi. Menţionam diverse studii care relevau aspecte precum faptul că pot exista diferenţe de abordare, înţelegere, care pot duce la distorsiuni, că uneori, ambiguităţile sintactice nu sunt definitorii, dar relevă şi diferenţele culturale. Aminteam diverse teorii (ca a lui Silverstein(3), care are în vedere pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, aş zice şi prin raportare la bagajul cultural), discuţiile privind relaţia limbă/ interpretare lingvistică – realitate(4), contextualizarea tipologică – influenţa în compararea limbilor(5), limbă – gândire(6)/ cultură ş.a. Apoi am abordat probleme de tehnica haiku, terminologie, mişcări/ concepte actuale, creionând pe scurt istoria acestui poem care a suportat schimbări majore în timp: de pildă în momentul desprinderii ca gen de sine stătător s-a ajuns la schimbarea numelui, elaborarea, în timp, a unui set complex de tehnici, dicţionare de referinţă ş.a. (parte pornite de la baze mai vechi). Spuneam şi că acum problema ţine de ce se petrece în interiorul poemului, şi de înţelesul pe care îl pot avea aceste schimbări într-o limbă sau alta, citându-l pe Henderson (Haiku in English, p 29): „Nu e nici o lege care să ne constrângă să urmăm standardele clasice japoneze pentru haiku. Dar, de asemenea, pare neînţelept să le abandonăm fără să ştim nimic despre ele”. Apoi am ajuns la ce se întâmplă cu haiku în România, pornind şi de la faptul că, atunci când analizăm istoria literaturii japoneze trebuie avut în vedere că evoluţia n-a fost dictată de aceleaşi legi ca în Europa – nu avem de a face cu aceleaşi „curente literare”, aceleaşi teme de dezbateri, deşi sunt şi puncte comune.

Aproape număr de număr, de o vreme, în revista Poezia încerc să trec în revistă presa scrisă „specializată” în haiku (am în vedere reviste româneşti ca Haiku, Albatros, şi de peste hotare, ca Ginyu, Kō, publicaţii ale World Haiku ş.a.).
Există însă şi o remarcabilă activitate pe internet în acest domeniu. Subliniez de la început că sunt diferenţe sensibile de receptare/ abordare/ lucru propriu-zis faţă de publicarea pe internet a „poeziei occidentale”, cum este „catalogată” în discuţiile creatorilor de haiku, şi de modul în care sunt privite site-urile de pe net în presa scrisă. Şi nu mă refer doar la cea „specializată” în lirică niponă.
În primul rând ar fi de remarcat lipsa, aş spune aproape totală, de rezerve a creatorilor de lirică niponă de a publica şi pe net. Autorii cunoscuţi în domeniu, premiaţi peste hotare şi în ţară, care publică în reviste pe suport „clasic” de hârtie, editează cărţi, nu ezită să publice şi pe net. Această atitudine este dictată, cred, de mai mulţi factori: 1. care ţin de numărul creatorilor şi de amploarea fenomenului în România, dar şi de relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă; 2. modul în care s-au organizat asociaţiile şi revistele de haiku la noi; 3. numărul revistelor „specializate” în lirică niponă pe „suport clasic” de hârtie şi dificultăţile prin care trec; 4. ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5. modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6. participarea la concursuri naţionale şi, mai ales, internaţionale; ş.a.

1. Numărul creatorilor de lirică niponă, amploarea fenomenului în România, relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă.
În ce priveşte relaţia între presa scrisă şi creatorii de haiku, spuneam într-un interviu (din care voi relua unele idei), acordat Cristinei Rusu pentru Romanian Kukai, că, poate, înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare. Unele ţineau pur şi simplu de cât de mult se ştia despre asta la noi. Existau posibilităţi relativ reduse de a face cunoştinţă cu lirica niponă, pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci şi de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles”, fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit care a fost viteza de „propagare”/ creştere a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, foarte pe scurt, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, se spune că regele Carol I ar fi primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – tanka şi haiku(7). Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, Al.T. Stamatiad, care a publicat primele poeme haiku în română, Traian Chelariu ş.a. După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la cartea de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Ion Codrescu, Corneliu Antanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are creatori notabili de lirică niponă, ca Eduard Ţară, autor cunoscut, care are la activ mai multe premii internaţionale şi naţionale, Rafila Radu, Cristina Rusu ş.a.
Se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem, cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli; sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de „poezia modernă” ş.a. Oricum, sunt diverse opinii, parte bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, încă, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este pur şi simplu o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti, că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă.
Am auzit întrebarea dacă lirica niponă are răspândirea de azi şi pentru că cititorul român nu e cunoscător al genului, dar nu cred este neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg în matca lor. Nu trebuie uitat şi cum anume s-au schimbat datele în vânzarea de carte, numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au început să circule mult mai bine. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. Astfel, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile făcute la Constanţa de Ion Codrescu sau Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu, care au făcut cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar de exemplu, în Rusia, după ştiinţa mea, e cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la „primul Congres internaţional de haiku” de la noi, în 2007, o doamnă profesor, Irina Kogan, care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Mi-a spus că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele de acest fel pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete/ documente care să certifice acest fapt.
Lirica niponă, în timp, îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens.
Firesc, a apărut „specializarea”; au existat/ există reviste ca: Haiku, Bucureşti, Albatros, Hermitage – Constanţa, Orfeu – (a apărut timp de 5 ani,1998-2003, la Tg. Mureş, condusă de Ioan Găbudean; de numele lui se leagă şi colecţia „Haiku” a Editurii Ambasador, încă activă din câte ştiu, în care au apărut cca. 100 de plachete), Orion (revistă de haiku şi tanka; a publicat şi teorie despre tanrenga şi renga, renku), Micul Orion (exclusiv renku; aici au apărut primele poeme-înlănţuite scrise de români) – Slobozia, Semn (Piatra Neamţ), Jurnal de Haiku (Târgovişte) ş.a. sau cele de pe internet, ca Romanian Kukai, patronată de Corneliu Traian Atanasiu.
2.) Despre cum au apărut/ s-au scindat/ organizat asociaţiile creatorilor de haiku la noi şi despre istoricul „mişcării haiku” în România s-a mai scris (şi pe net). Doar le amintesc: Societatea Română de Haiku, înfiinţată de Florin Vasiliu la 13 martie 1991; a condus-o până în septembrie 2001, preşedinte executiv este azi Vasile Moldovan; Societatea de Haiku din Constanţa, fondată în 1992 de Ion Codrescu; a condus-o până în vara anului 2001; acum este condusă de Laura Văceanu; Şcoala de Tanka, Renku şi Haiku din Slobozia, fondată de Şerban Codrin în 1995; Clubul de Haiku „Bucurii efemere” (2003), fondat de Ioan Găbudean la Târgu-Mureş – despre care, deocamdată, nu am informaţii că şi-ar desfăşura în continuare activitatea.
Revistele încă nu au decât în parte, din motive diverse (probabil cel mai important este cel economic) site-uri care să le reprezinte cât de cât, deşi sunt şi excepţii (ex: Albatros, în parte). Creatorii s-au raliat mai repede la noile condiţii şi au găsit individual căile de a se integra în circuitul naţional şi internaţional. Dar există semne că şi revistele vor găsi o cale pentru a fi mai prezente pe internet – am amintit de Micul Orion, Orion ş.a.. O curiozitate a mea ţine (dincolo de o statistică a publicaţiilor) de cum va arăta tabloul revistelor de gen în viitor, câte vor apărea numai pe hârtie, câte numai pe net, câte vor alege/ vor putea susţine ambele variante.
3.) Când vorbim despre reviste româneşti de lirică niponă/ haiku trebuie să avem în vedere două aspecte distincte: a) reviste care publică numai lirică niponă, texte/ articole/ eseu despre lirica niponă, cărţi, recenzii, b) reviste care au pagini cu/ despre lirica niponă. Pe scurt, în România apar pe „suport clasic” revistele Albatros (bianuală), Haiku (bianuală, Bucureşti), Hermitage, scrisă numai în limba engleză şi axată în special pe haiga, Orfeu (Tg. Mureş), Orion (Slobozia) ş.a – (Orfeu şi Orion şi-au încetat apariţia). Sunt şi reviste ca Dor de dor (lunară, cu pagină de poezie niponă), sau Poezia, în care se publică lirică niponă şi pagini despre. În ce priveşte revistele pe „suport clasic” specializate numai în lirică niponă, problemele sunt poate mai mari decât la mai toate celelalte reviste literare. Motivele ar putea fi: economice (pe alocuri cu efecte comune) – care se răsfrîng în discuţii legate de costuri de producţie, tiraj, distribuţie ş.a., dar poate mai ales publicul cititor care, totuşi, este considerabil mai redus, şi răspândit în ţară sau, după caz, şi peste hotare.
Relativ la internet, să încercăm să „categorisim” spaţiile virtuale pe care se publică lirică niponă: 1. site-uri „cu profil general” – fără a avea spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă (exemple: poezie.ro; hermeneia.com; agonia.ro; Europeea.ro; bocanul-literar.ro); 2. site-uri/ blog-uri specializate – de tipul Romanian Kukai; poeziile fatimei (unde Corneliu Traian Atanasiu a postat până acum toate cele 6 numere apărute din Micul Orion, urmând, după informaţiile pe care le am de la Şerban Codrin, să fie postate şi cele din revista Orion; apoi, se vor edita direct pe suport electronic numere noi, precum şi o antologie a haiku-ului românesc cu, probabil, peste 100 de autori ş.a.) sau, în ce priveşte discuţiile şi comunicarea pe tema liricii nipone, „grupuri” precum Romanian haiku, de pe Yahoo.com; 3. „Reviste” haiku sau care publică şi haiku/ lirică niponă, care apar numai pe net – exemplu: Arcada, fondată în 2006 de Petre Flueraşu, creator de lirică niponă, eseist. Sunt şi revistele pe „suport clasic”, de hârtie care au şi site – cum este Poezia; 4. am putea adăuga şi blog/ site-urile personale ale creatorilor de lirică niponă, şi în contextul în care s-a încetăţenit obiceiul de a publica şi link-uri ale „site/ blog-urilor prietene”, creaţii ale „prietenilor creatorului”/ link-uri ale „site/ blog-urilor prietenilor creatorului” ş.a.. Între blog/ site-urile iniţiate de către creatori aş aminti iniţiative precum blog-urile sezonale ale Mariei Tirenescu – Primăvară târzie, O vară de neuitat, Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte şi Iarnă în România ş.a. 5. Tangenţial, cred că trebuie măcar amintite şi spaţii virtuale care au legătură, într-un fel, cu lirica niponă (deşi nu găzduiesc poeme) – de pildă blog-uri precum Casa ceaiurilor (la care corespondează şi creatori de lirică niponă); sau cu civilizaţia/ mentalitatea aferentă – poate ar putea fi amintite şi site-uri ale unor asociaţii de arte marţiale, precum cel al Fundaţiei Sakura Karate-do, din Iaşi, pentru propensiunea şi spre atmosfera niponă. La acest capitol lista este mai extinsă, dar nu am dorit decît să subliniez ideea/ tangenţa.
În ceea ce priveşte site/ blog-urile „cu profil general” reiterez: nu este vorba despre crearea unor spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă. Creatorii publică pe site creaţii originale (haiku, tanka, renku ş.a.) sau articole/ eseuri despre lirica niponă, recenzii, semnalări ş.a.
În ce priveşte spaţiile virtuale „specializate” am să mă opresc asupra unui blog, Romanian Kukai; administratorul lui notifică că e „locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai”. Corneliu Traian Atanasiu specifică: „acest site este unul personal, un blog, pe care eu îl folosesc pentru a organiza acest concurs, dar şi pentru a stimula activitatea celor ce iubesc haiku-ul prin alte acţiuni, în special traduceri din literatura de limbă engleză. Am considerat necesar să-mi fac o mică echipă şi, pentru că blogul îmi oferă această facilitate, am invitat 3 persoane să mi se alăture.” Astfel, acum autori ai blog-ului sunt: C. T. Atanasiu, Magdalena Dale, Maria Tirenescu (nume consacrate în creaţia de gen). Ei au în vedere organizarea unor concursuri de lirică niponă (haiku, mai nou senryu), dar şi prezentarea unei game bogate de informaţii: popularizarea unor site/ blog-uri naţionale şi internaţionale, informaţii despre reviste, cărţi (antologii sau volume de autor) publicate în ţară şi peste hotare, interviuri, publicarea unor creaţii ale autorilor români premiate în ţară şi peste hotare, imagini, date despre aniversări, comentarii variate ş.a.. Şi aici pot fi diverse discuţii dar, una peste alta, cred că acest blog este de notat nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet, ci mai ales modului în care a fost conceput. Cred că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet şi în acest caz, trebuie avută în vedere – cum am subliniat şi în interviul amintit, acordat chiar pentru acest blog –, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă dar şi atenţie la cum se stabilesc criteriile de votare/ dezbatere şi cine anume participă la procesul decizional de administrare al blog-ului, de votare a creaţiilor înscrise în concursuri ş.a.. Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, cu administratori ai unor blog/ site-uri, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, există riscul (deşi, deocamdată, aici lucrurile pare că merg bine) ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează/ administrează un astfel de blog/ site să fie supus unei „eroziuni” cu efecte greu de cuantificat. Nu ştiu dacă la creatorii de haiku/ lirică niponă se poate vorbi, totuşi, despre o asemenea abundenţă ca la site-urile „nespecializate” pe astfel de creaţii. Azi mai mult nu. Dar e bine, cred, să fie avută în vedere o organizare care vizează şi amplificarea volumului de informaţii cu care se lucrează.
Acum, de pildă, pe blog se organizează concursuri lunare tematice de haiku. Spicuim, pentru edificare, din criteriile/ notele organizatorilor: „concursul nostru nu are ambiţia de a stabili ierarhii definitive”; „oferă posibilitatea unui exerciţiu şi unui antrenament constant tuturor participanţilor”. Invitaţia de participare la concurs este trimisă lunar tuturor celor care au participat la cele anterioare, dar participarea „este deschisă oricui”. S-a subliniat că „invitaţia de participare la concurs nu este o invitaţie de a fi membru al site-ului Romanian kukai”. Votul – pot vota numai cei care au poeme în concurs, autorii nu-şi pot vota propriile creaţii; votul e semnat cu aceeaşi semnătură cu care autorul/ votantul şi-a autentificat poemele. În regulamentul de concurs e stipulat: „Participanţii au dreptul, nu şi obligaţia, să voteze. În cazul în care însă vor repeta absenţa de la vot, vor fi atenţionaţi şi, eventual, nu vor mai putea participa la concursurile viitoare”. Autorii Romanian Kukai notează: „clasamentul din fiecare lună arată doar felul în care abilitatea celor ce scriu se adaptează la o temă dată şi reuşesc să o etaleze în haiku-ul lor într-un timp scurt, cu dispoziţia mai mult sau mai puţin adecvată pe care o au în acea perioadă”, adăugând că „rostul concursului este de a menţine o stare de emulaţie şi de activitate constantă în grup şi de a-i ajuta pe participanţi să-şi formeze un gust tot mai rafinat pentru haiku atît prin producerea, cît şi prin judecarea lui.” La începutul acestui an a fost publicată pe site o statistică şi câteva consideraţii legate de concurs, sub titlul „Retrospectiva 2007”
De menţionat şi apariţia unui blog numit Crizantema, pe care este prezentată revista cercului de haiku al gimnaziului George Coşbuc din Târgu Mureş. Tot acolo am aflat că apare, pe suport de hârtie, probabil prima revistă de haiga din ţară, Imagini frumoase, după informaţiile mele, sub îndrumarea a doi profesori, Ioan Găbudean şi Eugenia Szabo.
4). Ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5). modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6). participarea la concursuri; ş.a.
Schimbul de informaţii pe internet este astăzi (cu toate lipsurile pe care încă le mai are – legate şi de posibilitatea verificării seriozităţii/ documentării/ pertinenţei informaţiilor în anumite cazuri) greu de cuantificat, dar cu certitudine a atins o amplitudine ameţitoare. Fără a mai discuta motivele (care ţin de factori economici, sociali, distanţă ş.a.), şi creatorii/ asociaţiile/ grupurile de haiku au pătruns în forţă pe internet. Nu e de mirare că putem găsi pe net site-uri ca, de pildă, The Shiki Internet Salon, cu informaţii utile, concursuri ş.a.
În mişcarea haiku internaţională internetul a fost perceput, în linii mari, ca o cale prin care se pot propaga/ populariza cel mai lesne informaţii de ultimă oră, creaţii, poeme. Dovadă stă şi faptul că mai multe asociaţii/ grupări cu poziţii/ roluri semnificative în domeniul haiku/ liricii nipone din Japonia şi din lume (World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association, Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au ales să aibă site. Unele au şi diverse publicaţii pe internet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H. Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentru moment site-uri. Creatorii de haiku de la noi fie au blog/ site-uri personale, fie publică în spaţii virtuale precum cele amintite anterior, fie ele specializate sau nu.
Nu e nici un dubiu că pe calea netului autorii români, care au şi creaţii de certă calitate, s-au putut face cunoscuţi în ţară, şi mai ales peste hotare, au putut participa la concursuri (unde au fost şi sunt mereu răsplătiţi cu distincţii; câteva nume: ieşeanul Eduard Ţară, Vasile Moldovan, Magdalena Dale, Maria Tirenescu, Clelia Ifrim, Şerban Codrin, Dan Florică, Radu Patrichi, Ion Codrescu, Valentin Nicoliţov, Sonia Cristina Coman, Jules Cohn-Botea, Laura Văceanu, Ion Untaru, Cornelia Atanasiu, Adina Enăchescu, şi lista poate continua pe câteva pagini).
Este evident că netul joacă un rol tot mai mare în schimbul de informaţii şi publicarea de creaţii originale, eseuri, texte din domeniul liricii nipone. Autorii, de la noi şi din alte părţi, putem spune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şi controverse, folosesc din plin această alternativă. Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelor tehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot mai sofisticate va duce şi la creşterea spectaculoasă a posibilităţilor.


Note

1. Apărut apoi, în versiunea engleză, în revista austriacă Chrysantemum.

2. Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.

3.Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology, în Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society, 2, p. 193-247, 1979; Ideologiile lingvistice: „any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193.

4. Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London, Croom Helm, 1987.

5. Whorf, B.L. 1956 a (1939), The relation of habitual thought and behavior to language; 1956 b. (1940), Science and linguistics; în: ed. Carroll, J.B., Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MIT Press, 1956, p. 134.59, p. 207.

6. Levinson, S.C., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation, ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului faţă de cele ale gândirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) ş.a.

7. Încă nu am o „confirmare” pe bază de documente.