„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 27 martie 2008

Însemnări despre spaţiul haiku

Încet, încet, adunăm o mică bibliografie pentru toţi cei care vor să ştie ce este cu adevărat haiku-ul. Textele Manuelei Miga sînt în această privinţă dintre cele mai avizate, pornind mereu de la o bibliografie de calitate. În cel de mai jos, publicat în suplimentul (număr unic), Semn, al revistei Asahi, din iunie 1996, îngrijit de David Alexandru şi rezervat poeziei nipone; autoarea discută fără prejudecăţi despre structura şi ritmul poeziei nipone de ieri şi de azi.

*

Însemnări despre spaţiul haiku

Manuela Miga

În zborul ei înalt, fiinţa luminoasă a haiku-ului umbreşte câteva capete aplecate asupra unei foi de hârtie, fie pentru a lăsa o urmă a trecerii ei, fie pentru a descifra această urmă. E o îndeletnicire pasionantă căreia, pe meleagurile noastre, din ce în ce mai mulţi iubitori de poezie îi cad pradă. Şi cum „tot românul e născut poet”, întâmplarea se înscrie în firescul existenţei estetice. Ce poate părea mai simplu de scris decât un scurt poem de forma – 5-7-5 silabe – cu o pauză, kireji, la un moment dat, păstrând în minte că haiku-ul sugerează, doar plasează câţiva ţăruşi, urzeşte numai, nu ţese.

Şi totuşi aceste exigenţe ale fiinţei haiku, exterioare şi minime, sunt departe de a-i defini coordonatele.

Materialele teoretice de referinţă semnate de niponologi sunt, la noi, mult prea rare, iar accesul la ele, în funcţie de locul de baştină al amatorilor de haiku, destul de dificil.

Un început convenţional şi mai puţin brusc ar cere câteva pagini introductive de istoriei a poeziei japoneze, în special a formei de poezie în lanţ practicată de Basho – haikai no renga. Mă mulţumesc doar să precizeze că Basho, sfântul haiku-ului, nu a scris nici un haiku, textele numite astfel de posteritate fiind pur şi simplu strofe extrase din haikai no renga sau hokku-uri din jurnalele de călătorie. Acesta este un adevăr cunoscut de elevii japonezi şi nu numai. Participanţii la Festivalul Internaţional de Haiku de la Constanţa, 16-18 septembrie 1994, l-au auzit răspicat de doamna Kunuko Jambor, profesoară de limba şi cultura japoneză la Marist Brothers International School din Kobe, consilier al Asociaţiei Internaţionale de Haiku din Tokyo. E de reţinut, deocamdată, că haiku-ul a devenit un poem independent în perioada Meiji, datorită poetului Masaoka Shiki, mai precis după 1891. Preluând definiţia termenului de haiku după Japanese linked poetry de Earl Miner, Princeton University, 1979, să considerăm că el provine din „haikai no ku” (strofă de haikai). Haikai-ul este considerat un hokku (prima strofă a unui poem în lanţ) fără dezvoltare secvenţială, care s-a răspândit în secolul XIX.

Spaţiul haiku

În general, se spune că împărăţia haiku se întinde în spaţiul a 17 silabe organizate în structura 5-7-5. Dar se trece peste (sub?) amănuntul esenţial: la origini, haiku-ul este scris cu ideograme kanji şi semne fonetice din alfabetul hiragana. Noţiunea de silabă este oarecum eronată, termenul apropiat fiind onji (semnul sunetului) sau, mai nepretenţios, on (sunet); caracterele hiragana notează şi sunete independente. Particularităţile limbii japoneze exclud rima, lipsă ce amplifică rolul ritmului. Metrica japoneză se bazează exclusiv pe versuri de 5 sau 7 onji. De unde obsesia pentru aceste numere impare, adică faste? Răspunsurile, diferite, rătăcesc în ceaţa timpurilor. Oricum, se poate afirma că această formă de bază, definită deja în primele secole ale mileniului anterior, corespunde unor particularităţi alte limbii japoneze, bogată în cuvinte scurte, şi măguleşte simţul japonez al ritmului pentru care un vers scurt de 5 onji se continuă în mod optim cu un vers lung de 7 onji pentru a se armoniza în final cu un vers de 5 sau 7 onji. Keneth Yasuda, în studiul său The Japanese Haiku, consideră că schema de 5-7-5 exprimă în sine simţul armoniei şi al echilibrului, definind-o ca „echilibru”, „simetrie”, „întreg bine unificat”; în modelul 5-5-7 şi în modelul 7-7-5, întâlnit la haiku-urile de început, echilibrul e considerat a fi fost pierdut. Igarashi, în schimb, preferă forma 5-7-5. „Cele patru principale forme poetice/timpurii/ - katauta, sedoka, tanka şi choka – au fost bazate în mod esenţial pe forma 5-7-7, considerată de japonezi ca fiind cea mai frumoasă”. Katauta s-a dezvoltat iniţial sub forma de întrebare şi răspuns (mondo), trecând apoi în forma de trei părţi (care tindeau spre ritmul de 5-7-7 ori 5-7-5, întreg poemul putând să se întindă pe o lungime de 70-90 de onji. Sedoka se limitează la o pereche de 5-7-7 scrise de o singură persoană (nu neapărat sub forma de întrebare – răspuns). Choka mizează pe o succesiune de versuri 5-7, căreia, în final, i se adaugă un vers de 7 onji. Tanka s-a cristalizat în forma 5-7-5-7-7. În toate cazurile putem îngâna, cu sau fără maliţie: un onji în plus, un onji în minus şi să acceptăm resemnaţi noţiunea de silabă în loc de onji.

„Ritmul de 5-7-5 este, desigur, unul dintre cele mai importante elemente ale haiku-ului”, afirmă Shiki, dar haiku-ul nu se limitează în mod obligatoriu la acest ritm. De exemplu, dacă privim vechile haiku-uri, vom găsi versuri de 6 şi 8 silabe... Chiar într-un haiku de 17 silabe ritmul poate fi diferit de 5-7-5... Poezii care se întind de la 14 la 30 de silabe pot fi numite haiku”. Nu numai modernul Shiki, dar şi vechii maeştri erau mai mult decât toleranţi, adică liberi. Liberi, deoarece creaţie în absenţa libertăţii nu există (libertate estetică, nu neputinţă, nu bâlbâială). Otsuji de exemplu: „Când încercăm să exprimăm în mod direct emoţiile noastre, nu putem şti dinainte de câte silabe vom avea nevoie. În plus, fiecare poet are modurile sale proprii de exprimare care-i sunt caracteristice şi el însuşi ar trebuie să fie lăsat să decidă felul în care împarte versurile.” Nici Bashō (în Haikai Ronshu) nu judeca valoarea unei strofe în funcţie de respectarea „calapodului”: „Te rog să examinezi versul cu 3, 4, 5 sau chiar mai mult de 7 silabe ca să vezi dacă sună bine sau nu.” Tot el, citat de Ide: „...să exprimăm un ritm dinamic al impresiilor fără să trebuiască, pentru asta, să ne bazăm pe organizarea silabelor... Faptul semnificativ este că vechea formă a fost ruptă...” O ruptură pe care poeţii niponi ai zilelor noastre se străduiesc să o lărgească. Să-l mai cităm pe Earl Miner: „Dar reala energie a poeziei japoneze de astăzi lucrează mai degrabă în versuri libere decât în vechea formă de 5 şi 7 silabe.” În privinţa haiku-ului, Keneth Yasuda ne asigură că, începând cu secolul XX, s-au făcut încercări de a-i dărui o mai mare lungime, precum şi alte structuri, de exemplu trei versuri de forma 8-8-8. Autorii de limbă engleză preferă un haiku mai scurt.

Să nu scăpăm din vedere faptul că, dacă pentru poeţii de limbă japoneză (ah, să nu fii japonez şi să scrii, să traduci măcar în sau din japoneză, ce provocare!) 5-7 înseamnă „ceva”, în alte limbi acest „ceva” nu există. Improprie suflului poetic de pe alte meridiane şi paralele, această schemă poate fi păstrată ca o matrice oarecare, lipsită de rezonanţă, a unei poezii cu formă fixă. Poate fi o dovadă de virtuozitate a creatorului şi atât. A păstra această metrică în afara limbii japoneze li se pare unor exegeţi sau poeţi japonezi (şi nu numai) inutil şi bizar. O imitaţie lipsită de argumente. În acest sens s-a pronunţat şi domnul Uchida Sonō, haijin şi preşedinte al Societăţii Internaţionale de Haiku, l-am auzit cu urechile mele, acum câţiva ani, la o conferinţă de la Universitatea Populara Dalles. Şi totuşi, în ciuda acestor declaraţii rezonabile, creatorii de haiku de aiurea îşi fac o datorie de onoare, un idol, din strădania de a respecta canonul (un onji în plus, un onji în minus), iar criticii, numărând silabele, jubilează ori incriminează.

În privinţa aspectului grafic, în mod tradiţional un haiku se scria ca un poem într-un vers, pe o coloană verticală. Acum se preferă împărţirea în trei versuri; au existat şi există şi jocurile grafice, mai mult sau mai puţin motivate de conţinut, de modă.

Niciun comentariu: