„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 21 martie 2008

Lirica niponă şi spaţiul virtual în România

Ne face plăcere să publicăm articolul pe care ni l-a oferit Marius Chelaru, primul articol din presa literară în care este pomenită şi analizată activitatea ROMANIAN KUKAI. Despre Marius, redactor la revista Poezia din Iaşi şi promotor al poeziei de factură japoneză în România, găsiţi o relatare mai veche în articolul din 25 mai 2007, Haiku-ul în reviste româneşti.

Articolul de faţă a fost publicat în POEZIA, nr. 1 (43)/ 2008.

*

Lirica niponă şi spaţiul virtual în România


În numărul din iarna lui 2006 al revistei Poezia publicam articolul intitulat Călătorie prin Poezie.ro, în care îmi propuneam o trecere în revistă a cărţilor unor autori care au ales, ca alte mii, să îşi publice creaţiile (şi) în spaţiul virtual, dar şi o „discuţie” asupra a ceea ce înseamnă internetul, publicarea pe internet, maniera în care priveşte/ apreciază presa literară acest fenomen, notând că unul din principalele aspecte discutate era legat de grila estetică, raportul cantitate – calitate. Şi, nu în ultimul rând, am trecut în revistă discuţii pe teme ca: suport de hârtie/ revistă/ volum versus site/ calculator/ spaţiu virtual, modul în care putem (re)cunoaşte/ percepe audienţa în reţeaua virtuală, relaţia piaţă – literatură/ cititor/ autor, sentimentele/ emoţiile când scrii la calculator, „critica electronică”, enunţarea pericolului de a converti sentimentele frumoase într-un „protocol”, avantajele computerului în consultarea unui volum mare de informaţii, termeni ca „realismul literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya” (Ahmed Fadl Shabloul), probabilitatea/ posibilitatea de a face literatura mai „interactivă” prin folosirea „instrumentelor” internetului (ca multimedia, intertextul). Conchideam că mulţi din cei care publică (şi) pe internet au talent şi, la urma urmelor, este o problemă de opţiune. Aminteam că există, după ştiinţa mea, şi o reacţie la felul în care cred ei că se comportă redacţiile revistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism, grupuri, interese/ dezinteres etc. – notă: parte din aceste acuze au fost aduse şi celor care iau deciziile pentru/ pe site). Adăugam că internetul poate constitui o cale alternativă care trebuie exploatată/ înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (şi estetice) cât se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile. Viitorul va decide cum vor convieţui internet, cărţi, ziare, radio, televiziune ş.a.
În toamna lui 2007, publicam, tot în Poezia, un articol intitulat Haiku – poezie şi mit. Tradiţie şi modernitate în Orient şi Occident(1), în care îmi propuneam să ilustrez în linii mari procesul devenirii haiku în Japonia şi în lume, discuţia tradiţionalism versus modernism (veche (şi) pentru japonezi, poate acutizată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial(2) şi după), ideea de traducere, de „transplant” a poemului în alte societăţi/ mentalităţi. Menţionam diverse studii care relevau aspecte precum faptul că pot exista diferenţe de abordare, înţelegere, care pot duce la distorsiuni, că uneori, ambiguităţile sintactice nu sunt definitorii, dar relevă şi diferenţele culturale. Aminteam diverse teorii (ca a lui Silverstein(3), care are în vedere pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, aş zice şi prin raportare la bagajul cultural), discuţiile privind relaţia limbă/ interpretare lingvistică – realitate(4), contextualizarea tipologică – influenţa în compararea limbilor(5), limbă – gândire(6)/ cultură ş.a. Apoi am abordat probleme de tehnica haiku, terminologie, mişcări/ concepte actuale, creionând pe scurt istoria acestui poem care a suportat schimbări majore în timp: de pildă în momentul desprinderii ca gen de sine stătător s-a ajuns la schimbarea numelui, elaborarea, în timp, a unui set complex de tehnici, dicţionare de referinţă ş.a. (parte pornite de la baze mai vechi). Spuneam şi că acum problema ţine de ce se petrece în interiorul poemului, şi de înţelesul pe care îl pot avea aceste schimbări într-o limbă sau alta, citându-l pe Henderson (Haiku in English, p 29): „Nu e nici o lege care să ne constrângă să urmăm standardele clasice japoneze pentru haiku. Dar, de asemenea, pare neînţelept să le abandonăm fără să ştim nimic despre ele”. Apoi am ajuns la ce se întâmplă cu haiku în România, pornind şi de la faptul că, atunci când analizăm istoria literaturii japoneze trebuie avut în vedere că evoluţia n-a fost dictată de aceleaşi legi ca în Europa – nu avem de a face cu aceleaşi „curente literare”, aceleaşi teme de dezbateri, deşi sunt şi puncte comune.

Aproape număr de număr, de o vreme, în revista Poezia încerc să trec în revistă presa scrisă „specializată” în haiku (am în vedere reviste româneşti ca Haiku, Albatros, şi de peste hotare, ca Ginyu, Kō, publicaţii ale World Haiku ş.a.).
Există însă şi o remarcabilă activitate pe internet în acest domeniu. Subliniez de la început că sunt diferenţe sensibile de receptare/ abordare/ lucru propriu-zis faţă de publicarea pe internet a „poeziei occidentale”, cum este „catalogată” în discuţiile creatorilor de haiku, şi de modul în care sunt privite site-urile de pe net în presa scrisă. Şi nu mă refer doar la cea „specializată” în lirică niponă.
În primul rând ar fi de remarcat lipsa, aş spune aproape totală, de rezerve a creatorilor de lirică niponă de a publica şi pe net. Autorii cunoscuţi în domeniu, premiaţi peste hotare şi în ţară, care publică în reviste pe suport „clasic” de hârtie, editează cărţi, nu ezită să publice şi pe net. Această atitudine este dictată, cred, de mai mulţi factori: 1. care ţin de numărul creatorilor şi de amploarea fenomenului în România, dar şi de relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă; 2. modul în care s-au organizat asociaţiile şi revistele de haiku la noi; 3. numărul revistelor „specializate” în lirică niponă pe „suport clasic” de hârtie şi dificultăţile prin care trec; 4. ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5. modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6. participarea la concursuri naţionale şi, mai ales, internaţionale; ş.a.

1. Numărul creatorilor de lirică niponă, amploarea fenomenului în România, relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă.
În ce priveşte relaţia între presa scrisă şi creatorii de haiku, spuneam într-un interviu (din care voi relua unele idei), acordat Cristinei Rusu pentru Romanian Kukai, că, poate, înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare. Unele ţineau pur şi simplu de cât de mult se ştia despre asta la noi. Existau posibilităţi relativ reduse de a face cunoştinţă cu lirica niponă, pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci şi de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles”, fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit care a fost viteza de „propagare”/ creştere a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, foarte pe scurt, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, se spune că regele Carol I ar fi primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – tanka şi haiku(7). Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, Al.T. Stamatiad, care a publicat primele poeme haiku în română, Traian Chelariu ş.a. După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la cartea de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Ion Codrescu, Corneliu Antanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are creatori notabili de lirică niponă, ca Eduard Ţară, autor cunoscut, care are la activ mai multe premii internaţionale şi naţionale, Rafila Radu, Cristina Rusu ş.a.
Se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem, cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli; sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de „poezia modernă” ş.a. Oricum, sunt diverse opinii, parte bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, încă, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este pur şi simplu o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti, că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă.
Am auzit întrebarea dacă lirica niponă are răspândirea de azi şi pentru că cititorul român nu e cunoscător al genului, dar nu cred este neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg în matca lor. Nu trebuie uitat şi cum anume s-au schimbat datele în vânzarea de carte, numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au început să circule mult mai bine. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. Astfel, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile făcute la Constanţa de Ion Codrescu sau Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu, care au făcut cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar de exemplu, în Rusia, după ştiinţa mea, e cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la „primul Congres internaţional de haiku” de la noi, în 2007, o doamnă profesor, Irina Kogan, care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Mi-a spus că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele de acest fel pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete/ documente care să certifice acest fapt.
Lirica niponă, în timp, îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens.
Firesc, a apărut „specializarea”; au existat/ există reviste ca: Haiku, Bucureşti, Albatros, Hermitage – Constanţa, Orfeu – (a apărut timp de 5 ani,1998-2003, la Tg. Mureş, condusă de Ioan Găbudean; de numele lui se leagă şi colecţia „Haiku” a Editurii Ambasador, încă activă din câte ştiu, în care au apărut cca. 100 de plachete), Orion (revistă de haiku şi tanka; a publicat şi teorie despre tanrenga şi renga, renku), Micul Orion (exclusiv renku; aici au apărut primele poeme-înlănţuite scrise de români) – Slobozia, Semn (Piatra Neamţ), Jurnal de Haiku (Târgovişte) ş.a. sau cele de pe internet, ca Romanian Kukai, patronată de Corneliu Traian Atanasiu.
2.) Despre cum au apărut/ s-au scindat/ organizat asociaţiile creatorilor de haiku la noi şi despre istoricul „mişcării haiku” în România s-a mai scris (şi pe net). Doar le amintesc: Societatea Română de Haiku, înfiinţată de Florin Vasiliu la 13 martie 1991; a condus-o până în septembrie 2001, preşedinte executiv este azi Vasile Moldovan; Societatea de Haiku din Constanţa, fondată în 1992 de Ion Codrescu; a condus-o până în vara anului 2001; acum este condusă de Laura Văceanu; Şcoala de Tanka, Renku şi Haiku din Slobozia, fondată de Şerban Codrin în 1995; Clubul de Haiku „Bucurii efemere” (2003), fondat de Ioan Găbudean la Târgu-Mureş – despre care, deocamdată, nu am informaţii că şi-ar desfăşura în continuare activitatea.
Revistele încă nu au decât în parte, din motive diverse (probabil cel mai important este cel economic) site-uri care să le reprezinte cât de cât, deşi sunt şi excepţii (ex: Albatros, în parte). Creatorii s-au raliat mai repede la noile condiţii şi au găsit individual căile de a se integra în circuitul naţional şi internaţional. Dar există semne că şi revistele vor găsi o cale pentru a fi mai prezente pe internet – am amintit de Micul Orion, Orion ş.a.. O curiozitate a mea ţine (dincolo de o statistică a publicaţiilor) de cum va arăta tabloul revistelor de gen în viitor, câte vor apărea numai pe hârtie, câte numai pe net, câte vor alege/ vor putea susţine ambele variante.
3.) Când vorbim despre reviste româneşti de lirică niponă/ haiku trebuie să avem în vedere două aspecte distincte: a) reviste care publică numai lirică niponă, texte/ articole/ eseu despre lirica niponă, cărţi, recenzii, b) reviste care au pagini cu/ despre lirica niponă. Pe scurt, în România apar pe „suport clasic” revistele Albatros (bianuală), Haiku (bianuală, Bucureşti), Hermitage, scrisă numai în limba engleză şi axată în special pe haiga, Orfeu (Tg. Mureş), Orion (Slobozia) ş.a – (Orfeu şi Orion şi-au încetat apariţia). Sunt şi reviste ca Dor de dor (lunară, cu pagină de poezie niponă), sau Poezia, în care se publică lirică niponă şi pagini despre. În ce priveşte revistele pe „suport clasic” specializate numai în lirică niponă, problemele sunt poate mai mari decât la mai toate celelalte reviste literare. Motivele ar putea fi: economice (pe alocuri cu efecte comune) – care se răsfrîng în discuţii legate de costuri de producţie, tiraj, distribuţie ş.a., dar poate mai ales publicul cititor care, totuşi, este considerabil mai redus, şi răspândit în ţară sau, după caz, şi peste hotare.
Relativ la internet, să încercăm să „categorisim” spaţiile virtuale pe care se publică lirică niponă: 1. site-uri „cu profil general” – fără a avea spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă (exemple: poezie.ro; hermeneia.com; agonia.ro; Europeea.ro; bocanul-literar.ro); 2. site-uri/ blog-uri specializate – de tipul Romanian Kukai; poeziile fatimei (unde Corneliu Traian Atanasiu a postat până acum toate cele 6 numere apărute din Micul Orion, urmând, după informaţiile pe care le am de la Şerban Codrin, să fie postate şi cele din revista Orion; apoi, se vor edita direct pe suport electronic numere noi, precum şi o antologie a haiku-ului românesc cu, probabil, peste 100 de autori ş.a.) sau, în ce priveşte discuţiile şi comunicarea pe tema liricii nipone, „grupuri” precum Romanian haiku, de pe Yahoo.com; 3. „Reviste” haiku sau care publică şi haiku/ lirică niponă, care apar numai pe net – exemplu: Arcada, fondată în 2006 de Petre Flueraşu, creator de lirică niponă, eseist. Sunt şi revistele pe „suport clasic”, de hârtie care au şi site – cum este Poezia; 4. am putea adăuga şi blog/ site-urile personale ale creatorilor de lirică niponă, şi în contextul în care s-a încetăţenit obiceiul de a publica şi link-uri ale „site/ blog-urilor prietene”, creaţii ale „prietenilor creatorului”/ link-uri ale „site/ blog-urilor prietenilor creatorului” ş.a.. Între blog/ site-urile iniţiate de către creatori aş aminti iniţiative precum blog-urile sezonale ale Mariei Tirenescu – Primăvară târzie, O vară de neuitat, Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte şi Iarnă în România ş.a. 5. Tangenţial, cred că trebuie măcar amintite şi spaţii virtuale care au legătură, într-un fel, cu lirica niponă (deşi nu găzduiesc poeme) – de pildă blog-uri precum Casa ceaiurilor (la care corespondează şi creatori de lirică niponă); sau cu civilizaţia/ mentalitatea aferentă – poate ar putea fi amintite şi site-uri ale unor asociaţii de arte marţiale, precum cel al Fundaţiei Sakura Karate-do, din Iaşi, pentru propensiunea şi spre atmosfera niponă. La acest capitol lista este mai extinsă, dar nu am dorit decît să subliniez ideea/ tangenţa.
În ceea ce priveşte site/ blog-urile „cu profil general” reiterez: nu este vorba despre crearea unor spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă. Creatorii publică pe site creaţii originale (haiku, tanka, renku ş.a.) sau articole/ eseuri despre lirica niponă, recenzii, semnalări ş.a.
În ce priveşte spaţiile virtuale „specializate” am să mă opresc asupra unui blog, Romanian Kukai; administratorul lui notifică că e „locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai”. Corneliu Traian Atanasiu specifică: „acest site este unul personal, un blog, pe care eu îl folosesc pentru a organiza acest concurs, dar şi pentru a stimula activitatea celor ce iubesc haiku-ul prin alte acţiuni, în special traduceri din literatura de limbă engleză. Am considerat necesar să-mi fac o mică echipă şi, pentru că blogul îmi oferă această facilitate, am invitat 3 persoane să mi se alăture.” Astfel, acum autori ai blog-ului sunt: C. T. Atanasiu, Magdalena Dale, Maria Tirenescu (nume consacrate în creaţia de gen). Ei au în vedere organizarea unor concursuri de lirică niponă (haiku, mai nou senryu), dar şi prezentarea unei game bogate de informaţii: popularizarea unor site/ blog-uri naţionale şi internaţionale, informaţii despre reviste, cărţi (antologii sau volume de autor) publicate în ţară şi peste hotare, interviuri, publicarea unor creaţii ale autorilor români premiate în ţară şi peste hotare, imagini, date despre aniversări, comentarii variate ş.a.. Şi aici pot fi diverse discuţii dar, una peste alta, cred că acest blog este de notat nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet, ci mai ales modului în care a fost conceput. Cred că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet şi în acest caz, trebuie avută în vedere – cum am subliniat şi în interviul amintit, acordat chiar pentru acest blog –, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă dar şi atenţie la cum se stabilesc criteriile de votare/ dezbatere şi cine anume participă la procesul decizional de administrare al blog-ului, de votare a creaţiilor înscrise în concursuri ş.a.. Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, cu administratori ai unor blog/ site-uri, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, există riscul (deşi, deocamdată, aici lucrurile pare că merg bine) ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează/ administrează un astfel de blog/ site să fie supus unei „eroziuni” cu efecte greu de cuantificat. Nu ştiu dacă la creatorii de haiku/ lirică niponă se poate vorbi, totuşi, despre o asemenea abundenţă ca la site-urile „nespecializate” pe astfel de creaţii. Azi mai mult nu. Dar e bine, cred, să fie avută în vedere o organizare care vizează şi amplificarea volumului de informaţii cu care se lucrează.
Acum, de pildă, pe blog se organizează concursuri lunare tematice de haiku. Spicuim, pentru edificare, din criteriile/ notele organizatorilor: „concursul nostru nu are ambiţia de a stabili ierarhii definitive”; „oferă posibilitatea unui exerciţiu şi unui antrenament constant tuturor participanţilor”. Invitaţia de participare la concurs este trimisă lunar tuturor celor care au participat la cele anterioare, dar participarea „este deschisă oricui”. S-a subliniat că „invitaţia de participare la concurs nu este o invitaţie de a fi membru al site-ului Romanian kukai”. Votul – pot vota numai cei care au poeme în concurs, autorii nu-şi pot vota propriile creaţii; votul e semnat cu aceeaşi semnătură cu care autorul/ votantul şi-a autentificat poemele. În regulamentul de concurs e stipulat: „Participanţii au dreptul, nu şi obligaţia, să voteze. În cazul în care însă vor repeta absenţa de la vot, vor fi atenţionaţi şi, eventual, nu vor mai putea participa la concursurile viitoare”. Autorii Romanian Kukai notează: „clasamentul din fiecare lună arată doar felul în care abilitatea celor ce scriu se adaptează la o temă dată şi reuşesc să o etaleze în haiku-ul lor într-un timp scurt, cu dispoziţia mai mult sau mai puţin adecvată pe care o au în acea perioadă”, adăugând că „rostul concursului este de a menţine o stare de emulaţie şi de activitate constantă în grup şi de a-i ajuta pe participanţi să-şi formeze un gust tot mai rafinat pentru haiku atît prin producerea, cît şi prin judecarea lui.” La începutul acestui an a fost publicată pe site o statistică şi câteva consideraţii legate de concurs, sub titlul „Retrospectiva 2007”
De menţionat şi apariţia unui blog numit Crizantema, pe care este prezentată revista cercului de haiku al gimnaziului George Coşbuc din Târgu Mureş. Tot acolo am aflat că apare, pe suport de hârtie, probabil prima revistă de haiga din ţară, Imagini frumoase, după informaţiile mele, sub îndrumarea a doi profesori, Ioan Găbudean şi Eugenia Szabo.
4). Ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5). modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6). participarea la concursuri; ş.a.
Schimbul de informaţii pe internet este astăzi (cu toate lipsurile pe care încă le mai are – legate şi de posibilitatea verificării seriozităţii/ documentării/ pertinenţei informaţiilor în anumite cazuri) greu de cuantificat, dar cu certitudine a atins o amplitudine ameţitoare. Fără a mai discuta motivele (care ţin de factori economici, sociali, distanţă ş.a.), şi creatorii/ asociaţiile/ grupurile de haiku au pătruns în forţă pe internet. Nu e de mirare că putem găsi pe net site-uri ca, de pildă, The Shiki Internet Salon, cu informaţii utile, concursuri ş.a.
În mişcarea haiku internaţională internetul a fost perceput, în linii mari, ca o cale prin care se pot propaga/ populariza cel mai lesne informaţii de ultimă oră, creaţii, poeme. Dovadă stă şi faptul că mai multe asociaţii/ grupări cu poziţii/ roluri semnificative în domeniul haiku/ liricii nipone din Japonia şi din lume (World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association, Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au ales să aibă site. Unele au şi diverse publicaţii pe internet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H. Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentru moment site-uri. Creatorii de haiku de la noi fie au blog/ site-uri personale, fie publică în spaţii virtuale precum cele amintite anterior, fie ele specializate sau nu.
Nu e nici un dubiu că pe calea netului autorii români, care au şi creaţii de certă calitate, s-au putut face cunoscuţi în ţară, şi mai ales peste hotare, au putut participa la concursuri (unde au fost şi sunt mereu răsplătiţi cu distincţii; câteva nume: ieşeanul Eduard Ţară, Vasile Moldovan, Magdalena Dale, Maria Tirenescu, Clelia Ifrim, Şerban Codrin, Dan Florică, Radu Patrichi, Ion Codrescu, Valentin Nicoliţov, Sonia Cristina Coman, Jules Cohn-Botea, Laura Văceanu, Ion Untaru, Cornelia Atanasiu, Adina Enăchescu, şi lista poate continua pe câteva pagini).
Este evident că netul joacă un rol tot mai mare în schimbul de informaţii şi publicarea de creaţii originale, eseuri, texte din domeniul liricii nipone. Autorii, de la noi şi din alte părţi, putem spune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şi controverse, folosesc din plin această alternativă. Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelor tehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot mai sofisticate va duce şi la creşterea spectaculoasă a posibilităţilor.


Note

1. Apărut apoi, în versiunea engleză, în revista austriacă Chrysantemum.

2. Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.

3.Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology, în Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society, 2, p. 193-247, 1979; Ideologiile lingvistice: „any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193.

4. Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London, Croom Helm, 1987.

5. Whorf, B.L. 1956 a (1939), The relation of habitual thought and behavior to language; 1956 b. (1940), Science and linguistics; în: ed. Carroll, J.B., Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MIT Press, 1956, p. 134.59, p. 207.

6. Levinson, S.C., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation, ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului faţă de cele ale gândirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) ş.a.

7. Încă nu am o „confirmare” pe bază de documente.


Niciun comentariu: