„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 12 martie 2008

Haiku-urile poeţilor

Nu prea s-au scris recenzii serioase pentru volumele de poezie de sorginte niponă în revistele de haiku. În mod obişnuit ele sînt mai curînd compuneri de circumstanţă, texte de complezenţă publicate ca o prefaţă a volumului. Semnalări encomiastice ale unor volume mai mult sau mai puţin subţiri ca substanţă poetică, făcute însă de un fel de profesionişti ai precuvîntărilor gonflabile.

Recenzia de faţă a Manuelei Miga este însă una tăioasă şi ironică, chiar dacă se referă la volumul unui poet consacrat. Intenţia ei este aceea de a despărţi apele, de-o parte poezia occidentală, cu recuzita ei metaforică, de cealaltă cea niponă, cu apetitul ei nedezminţit pentru simbolismul imaginii ce îndeamnă la atitudine contemplativă. Ceea ce incriminează ea este superficialitatea scrisului "în stilul haiku", cochetăria cu un gen care-ţi cere firesc să i te dedici şi să-l practici în cunoştinţă de cauză.

*

HAIKU-URILE POEŢILOR

Manuela Miga

Recenzie: Petre Ghelmez, „Umbra cocorului”, Editura Coresi, Bucureşti, 2003. 197 pagini.

Printre puţinii poeţi români contemporani care s-au apropiat de haiku, nu doar cochetând sporadic cu ceea ce au înţeles ca fiind carnea sau/şi spiritul său (aşa precum Nichita Stănescu, ori Marin Sorescu), ci sedus definitiv, Petre Ghelmez poate fi aşezat în apropierea lui Constantin Abăluţă (primul care a publicat, în colaborare cu Valentin Busuioc o încercare de poem în lanţ şi să mai amintim doar rubrica sa din Luceafărul), Mircea Petean (autor al Jocului de-a poezia în care descrie experienţa sa de mentor al unui cenaclu de haiku pentru copii) sau Aurel Rău (care a publicat În inima lui Yamato, jurnal de călătorie şi jurnal haiku, precum şi traducerea jurnalelor lui Bashō, Note de drumeţie, după Journaux de voyage de Rene Sieffert).

Ce gol au fost menite să umple haiku-urile în creaţia acestui poet preocupat să găsească răspunsuri la întrebările fundamentale din toate timpurile, cu rădăcini adânci în cultura română şi în cea occidentală? Într-un interviu acordat în 1987, Petre Ghelmez spune: „Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să scriu haiku-uri. Şi totuşi, unele poezii scurte, vizând metafora concentrată, din primul meu volum de versuri, Germinaţii – 1967, parcă vor să anunţe momentul, precum acest Nufăr, de numai patru versuri: „Din propria-i fiinţă l-a închegat lumina, / Cu steaua deopotrivă, la fel ca ea de rece; / Cleştarul apei pure îi strânge rădăcina, / Ca nu cumva pe boltă, în seri târzii să plece”. Din păcate, metafora este, în mod tradiţional, exclusă din haiku; stilul descriptiv-narativ al poeziei citate se află la polul opus faţă de stilul eliptic, cultivând paradoxul, ce-i este propriu poeziei născute sub influenţa zen-ului; rima este interzisă în haiku; rămâne doar scurtimea... Continui să citez din interviul ce slujeşte drept prefaţă cărţii publicate în 2 martie 2003, ziua de naştere a poetului: „Umbra cocorului – titlul cărţii de poeme în stil haiku la care lucrez acum, vrea să însemne în primul rând că acestea sunt numai palide umbre (ecourile sunt umbrele sunetelor!) ale haiku-urilor născute în Ţara Soarelui Răsare.”

Nu pot decât să încuviinţez, citând:

Numele cărţii
Aproape umbră, / Aproape ţipăt prin cer... / Aproape haiku!

Răsfoind Umbra cocorului, remarc pe coperta mată de c
uloarea nisipului – rafinată şi ambiguă, aşa cum se cuvine să fie o carte de haiku – frumoasa unduire a urmei de pensulă din care au sărit stropi de tuş. Întorc paginile şi mă bucur în continuare de fragmente de caligrame (cinste lui Constantin Baciu pentru copertă şi grafică, lui Petre Ghelmez pentru machetă), apoi mă întorc la primele pagini de pe care mă priveşte un autoportret al poetului cu mari ochi halucinaţi, învecinat cu un autoportret din cuvinte:

Nu-s decât trupul / Argilelor de mâine... / De ce vă temeţi !?

Într-adevăr, n-avem de ce ne teme, cartea începe bine. Şi totuşi...

Ce-o fi fiind „marele stil haiku” în care se declară că sunt scrise haiku-urile? Ştim, să zicem, ce ar fi haiku-ul, diferenţiindu-l de modestul „stil haiku” şi de umilul „terţine”. Mă tem să-l înţeleg ca fiind restrâns la vana glorie a subtitlului: 50+70+50 poeme în marele stil haiku 5-7-5.

Citind mai departe mă poticnesc de nelipsitele titluri ale fiecărui poem, ştiut fiind că haiku-ul nu are titlu. E drept că Bashō a aşezat adesea la începutul haikai-urilor kotobaghaki (headnote), o notă, extinsă, uneori, menţionând locul, data şi împrejurările în care a fost compus poemul (de exemplu, „în timp ce eram în Ōtsu, în vara lui 1694...” , „aflând de moartea călugăriţei Jutei”, „la Festivalul Tanabata”), ori un subiect de meditaţie („vicisitudinile vieţii efemere”), dar acestea au, în mod evident, alt rol decât cel al titlului, alt raport cu versurile – distant, istoric, „documentar”. În cazul unui haiku, titlul care exprimă esenţa poemului, făcând corp comun cu acesta, e o gafă, deoarece haiku-ul ar fi astfel limitat, explicat. În cazul senryū-ului (haiku comic), titlul poate fi acceptat, dar până şi un bun senryū:

Umilă ceapă, / Te voi ucide, iată... / Şi cât voi plânge !

e stricat de un titlu nefericit – Emoţii de primăvară.

Răsfoind mai departe mă împiedic de cuvinte ca „tomnit”, „nouri”, poetice, e drept, dar cuvinte non-haiku, ce culminează cu un smoc de „necuvinte” în Rugă de seară:

Neajunge-mă! / Neîngroapă-mă, noapte! / Nepătrunde-mă!

Sub umbra/pretenţia pânzei ascetice a veşmântului haiku se strecoară dantele colorate, „Lebede negre pe un fluviu alb” (titlul versurilor de la pagina 161 în care poetul se întreabă, ca şi noi, de altfel: din ce izvoare?). Unde sunt cuvintele sezonale (kigo) care, departe de a descrie natura, sunt simboluri însoţite de conotaţii precise care permit o lectură pe mai multe nivele? Riguroşi, japonezii editează şi acum dicţionare de kigo-uri, comentând semnificaţiile acestora în reviste dedicate haiku-ului. Cezura (kireji) îi este cunoscută poetului care o reprezintă prin „ ...” şi prin „ah” (traducerea aproximativă a kireji-ului ya), dar adesea nu e o cezură ce uneşte/desparte două fragmente diferite realizând un colaj cu un sens nou – tehnică proprie haikai-ului (poezie în lanţ) şi urmaşului ei, haiku-ul – ci doar o pauză, urmată de o continuare în acelaşi plan.

Mă consolez cu versuri frumoase, foarte frumose, înduioşătoare:

Peisaj citadin
Dimineaţa, ah, / Bătrîni mutând bastonul, / Încet, spre moarte

Povara vîrstei
Curînd, prea curînd / Papucii mamei fi-vor / Relicve scumpe!

Vai, vai, bursucul... / Cu spicele în gură, / Ce rău m-a privit!

Un autentic autor de haiku scrie din acea zonă a conştiinţei în care dualitatea este depăşită; acolo, privirea bursucului nu poate fi percepută ca fiind rea (opusă subiectului), nici divinitatea nu se poate afla pe un plan distinct, lumina nu se poate întrupa din ego:

Marele testament
Lumina-ntreagă / Se va-ntrupa din mine... / Deasupră-mi, Tatăl!

În concluzie, chiar şi cele mai bune haiku-uri ale lui Petre Ghelmez şi, generalizând, ale poeţilor, sunt, iremediabil, doar poeme, dar, vai!, recognoscibile ca atare numai de către băştinaşii (metisaţi, în curs de dispariţie) acestei zonei indefinibile (aşa cum indefinibil este zen-ul, aşa precum cel care poate fi definit ca Tao nu este Tao). Aşa fiind, zona haiku invită la încălcarea frauduloasă a graniţei. Deoarece este nu doar un gen poetic a cărui tehnică şi estetică (pe care o împarte cu alte arte japoneze, cum ar fi ceremonia ceaiului) diferă întru-totul de suratele poeticii occidentale, deci trebuiesc îndelung studiate şi practicate ca atare, haiku-ul presupune renaşterea într-o altă matrice culturală; conştiinţa lui nu este cea diurnă, iar de toate aceste virtuţi nu-i putem bănui pe majoritatea pelerinilor rătăciţi pe calea haiku, fie ei poeţi sau ne-poeţi.

Şi totuşi, pentru că misterioasă e calea poeziei, în cartea poetului adevărat care este Petre Ghelmez, există cel puţin un adevărat haiku, ceea ce înseamnă mult în măsura proprie haiku-ului; faptul că ceea ce spune el a mai fost rostit cu multe sute de ani înainte într-o celebră tanka, nu-i scade cu nimic meritele.

Reîntoarecerea
Acelaşi cântec,
În mijlocul grădinii...
Doar eu sunt altul



Niciun comentariu: