Pentru cei care s-au obişnuit cu internetul, nu mai este un secret că aici pot găsi rapid, comod, ieftin informaţia de care au nevoie pentru cele mai diverse preocupări. Şi, de multe ori, această informaţie este şi una de calitate. Dar asta depinde de competenţa, buna intenţie şi organizare a celor ce asigură resursele.
ROMANIAN KUKAI şi-a propus, printre altele, şi să pună la dispoziţia celor interesaţi cît mai multă informaţie legată de lirica niponă. După o primă perioadă în care informaţia a fost prezentă doar pe site-ul cu care am pornit, am demarat o acţiune de diversificare şi multiplicare a site-urilor existente. Astfel, am făcut cîteva site-uri care au fost puse la dispoziţia unora dintre cei care am considerat că, deşi aveau nevoie de spaţiu virtual, nu ştiau încă să şi-l creeze, să-l utilizeze şi administreze. Astfel au apărut Crizantema, MANUELA MIGA - HAIKUDO, ORION REDIVIVUS şi seria celor şase numere MICUL ORION. De asemenea, am găsit posibilitatea de găzduire online a unor fişiere tip carte pe un site generos – calaméo – unde am înfiinţat BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI. Actualmente, biblioteca pune la dispoziţia doritorilor 6 antologii, 10 plachete de autor şi alte materiale utile comunităţii celor ce iubesc lirica niponă.
Site-ul de faţă este dedicat prezentării celei de a XV-a ediţii a Colocviului Naţional de Lirică Niponă. El vrea însă să deschidă şi un drum al cărui început să fie acest eveniment. Cum am spus, în afara comunicărilor expuse la colocviu, spaţiul rămîne deschis tuturor celor care, ulterior, vor să aduge contribuţiile lor la cunoaşterea şi înţelegerea haibunului, la comentarea şi ghidarea celor ce vor să-l abordeze. Şi, în mod firesc, va deveni şi un loc unde periodic vor fi publicate haibunuri selectate de un editor competent.
Deschid seria contribuţiilor extra-colocviu cu această prezentare a volumului PALATUL FERMECAT – antologia poemului românesc în proză, antologie îngrijită şi prefaţată de Mihai Zamfir.
*
Titlul volumului este acela al unuia din poemele în proză scrise de Alexandru Macedonski, poate cel mai important reprezentant al genului la noi.
Prefaţa lui Mihai Zamfir poate părea, prin stilul său academic, greoaie şi dificilă celor neobişnuiţi cu limbajul tehnic al filologilor. Totuşi, ea reuşeşte să facă, în mod tranşant şi limpede, dinstincţiile necesare între proza curentă şi cea poetică, precum şi între poezie şi poemul în proză, care reprezintă, pentru autor, nu un gen ambiguu şi lipsit de personalitate, ci un concentrat al aspiraţiilor lirice ale unuia din registrele prozei dintotdeauna.
Pentru Mihai Zamfir, evoluţia prozei poetice către poemul în proză reprezintă o veritabilă aventură spirituală, iar specia literară rezultată la finalul ei, în pofida unor clişee de gîndire şi clişee critice care ţin să-l bagatelizeze, se dovedeşte una legitimă şi viabilă. Iar pentru literatura română, „din specie colaterală şi din curiozitate experimentală, (atunci, la apariţia sa, n.m.) poemul în proză devine în cîţiva ani o specie pilot, un simptom al europenizării.”
Demontînd locurile comune care denigrează poemul în proză şi-l consideră doar un accident tranzitoriu, o frondă sau un capriciu de moment al boemei saturate de versificaţia perfectă deja depăşită, ca şi de trenarea peste limite a romantismului epuizat, dar şi pe acelea care îl consideră o poezie eşuată, care, din incapacitatea de a realiza exigenţele poeziei se refugiază în proză, fiind doar un simptom al disoluţiei literare care produce excrescenţe bizare, Mihai Zamfir consideră că, poemul în proză apare într-un moment de criză al literaturii europene, marcînd însă un „punct de cotitură” într-o evoluţie imprevizibilă.
Poemul în proză, departe de a fi doar un hibrid accidental al coliziunii dintre proză şi poezie, este rodul final al evoluţiei unuia dintre registrele prozei dintotdeauna. Şi anume, al aceluia „înalt, destinat exprimării monumentale (în terminologia lui Zumthor), registru apt pentru subiectele sublime şi excepţionale”. Registrul „curent este destinat să exprime realităţile diurne, faptice şi tranzitorii”, fiind acela al narativului, descriptivului, epicului, în timp ce genul înalt al prozei este preocupat, cel puţin la început, mai mult de ritm şi cadenţă, de armonia şi ornarea frazei, de o proză artistică. În cele din urmă, poemul în proză „nu reprezintă decît concentrarea – în rigorile unei specii literare bine determinate – a pornirii universale spre găsirea unui registru înalt. Prin urmare, nu un contact accidental dintre poezie şi proză, ci rezultat ultim al unei evoluţii milenare.”
Aspiraţia către o proză înaltă, artistică include treptat nu doar preocupări pentru cuvîntul în sine, pentru stil şi ornare (proza înflorită şi cadenţa oratorică), ci şi pentru o infuzie masivă de lirism a frazei, a temelor, a subiectelor. Astfel încît, cînd pe la 1800, proza poetică se impune ca un deziderat major în proza vremii, „Madame de Staël declara ritos că les plus grand poètes ont ètè des prosateurs.”
Momentul care marchează naşterea poemului în proză ca o nouă specie literară este apariţia, în 1862, a volumului lui Baudelaire Petits poèmes en prose (retipărit drept Spleen de Paris). În prefaţa volumului, printr-o întrebare retorică, poetul dă şi o primă definiţie a poemului în proză: „Care dintre noi n-a visat, în zilele sale de ambiţie, miracolul unei proze muzicale, fără ritm şi rimă, îndeajuns de suplă şi de sacadată pentru a se adapta mişcărilor lirice ale inimii?”
Poemul în proză, deşi de mici dimensiuni, este o construcţie închisă, rotundă, care nu este dependentă, asemenea fragmentului de proză poetică, de restul textului în care se regăseşte. Subiectul său nu este naraţiunea, prezentarea, chiar şi numai verosimilă, a faptelor, ci aplecarea asupra unei alte dimensiuni a lumii prin intermediul unei construcţii simbolice.
Lexicul poemului în proză nu este subordonat unui referent pe care încearcă să-l descrie, cuvintele nu sînt doar vehiculele unui sens pe care îl construiesc. Din contra, ele se emancipează şi îşi expun aura, frumuseţa, pitorescul – reverberează întru gloria lor şi nu a vreunei realităţi pe care s-ar strădui să o redea. În plus, „efectul pur poetic al poemului provine în primul rînd din utilizarea intenţionat ambiguă a cuvintelor cheie”. Prin aceasta, universul discursului nu mai poate fi localizat în spaţiu şi timp şi tinde spre universalul liric, solicitînd cititorului să participe efectiv la construcţia acestuia.
Scriitura pe care o preferă poemul în proză nu este una a istorisirii unor fapte, a devenirii. Ceea ce se întîmplă nu ţine de scurgerea timpului, ci de un fel de prezent etern al adevărurilor generale. Astfel, în structura sa nu verbul este categoria gramaticală importantă şi dominantă, ci substantivul şi construcţiile nominale, care fixează atenţia cititorului asupra cuvîntului în sine.
Structura frazei este discontinuă, ea creşte mai mult prin aglomerare, prin juxtapunere. Neexistînd un principiu narativ-logic care să ghideze secvenţial construcţia, textul îşi permite să fie dispersat, discontinuu, urmărind pitorescul detaliilor. Chiar atunci cînd poemul mimează „descrierea obiectivă” a unui referent existent, aceasta este doar simbolică, urmărind detaliile într-o ordine poetică şi nu logică. Logica observaţiei este astfel substituită de una a „visului care compune un spaţiu oniric: insule izolate în fluxul separat de intervale goale”.
Ritmul poemului în proză nu este unul fonetic caracteristic versurilor, ci acela al unei armonii elevate care ţine mai degrabă de ritmarea sintactică şi semantică. Repetiţia unor structuri de frază similare, a unor sintagme sau termeni face ca texul să pulseze într-un mod specific. Este un ritm organic, viu şi nu unul mecanic.
Poemul în proză foloseşte abundent toate figurile de stil, predominînd metafora. De fapt, el este în întregime doar o construcţie metaforică şi o metaforă extinsă pentru ceva ce nu poate fi numit sau invocat legitim alfel.
