„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 23 februarie 2016

cu sau fără kigo


Un poem al nostalgiei sugerate discret. Alt Dragobete notează succesiunea stearpă a anilor în care calendarul aduce aminte, mai degrabă dureros, de ceea ce a fost și rămîne irepetabil. Mănușile (ei) fără pereche este doar un detaliu expresiv a ceea ce a fost și nu va mai fi. Expresiv, pentru că trimite simbolic la vremuri de mult apuse. Și nu e vorba de o mănușă, relicvă fără pereche, ci de incomparabilul, de unicitatea unei iubiri și a unei epoci. De perechea fără de pereche.

Alt Dragobete poate fi citit însă și în sensul de excepționalitate, de alt fel de. Cel despre care e vorba nu este numai diferit. De fapt, nu este un oarecare, ci este cu totul și cu totul deosebit. E de factura celor pe care ni le amintim pios și cu regret ca fiind din altă lume, cum ar zice, tandru și ușor ironic, Sorescu despre acele vremuri: altfel era viaţa, mai tacticoasă…

*

         Poemul de față este, sper, un poem prea bun ca să nu i se ierte unele licențe. Dacă nu te apuci să-i numeri scrupulos silabele, nici nu observi că ar încălca regula sacrosanctă a celor 5-7-5, fiind în număr de 5-8-8. Dar această abatere de la canon nu este singura. Cine aplică fără milă grila rigorilor va observa și că recuzita este doar vag naturistă prin menționarea Dragobetelui, mănușile de dantelă fiind un accesoriu al doamnelor de la oraș. Recuzita umană și seriozitatea tonalității îl situează, conform tabelului de mai jos, în afara speciilor ortodoxe, haiku și senryu, fiind doar un hibrid, o varietate care sfidează taxonomia acceptată oficial.

recuzită

tonalitate
recuzită
naturală
recuzită
umană
tonalitate
serioasă
I.haiku
II.și, și
sau
nici, nici
tonalitate
ironică
III.și, și
sau
nici, nici
IV.senryu

         Mi se pare interesant de discutat și dacă poemul are sau nu kigo. E adevărat că Dragobetele este o sărbătoare care, calendaristic, pică spre sfîrșitul iernii, dar, în poem, nu pare să aibă aderențe în niciun fel la anotimpul respectiv și aluzia care însuflețește poemul este aceea a iubirii, simbolul sărbătorii negrevat unui anume anotimp. Mai precis, oricît ai dori să crezi că el ar fi un kigo, poemul nu reverberează nicicum la ecourile iernii ci la acelea ale unui sentiment uman.

         Ceea ce dă consistență poemului este tensiunea aluzivă și felul în care, cu discreție, indiciile creează o rețea cvasi-magnetică prin care  părțile sale se atrag și tîlcul se încheagă.


         M-aș bucura să știu cum vedeți și voi aceste lucruri. Vă puteți spune părerile în comentariile de la subsolul acestei postări.

Niciun comentariu: