„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 2 august 2015

INTERVIURI RO KU (XIX) CFC cu RODICA P. CALOTĂ



(fotografie executată în oglindă, anul trecut, în timpul derulării unui proiect Comenius, în Italia: ”Europe, my story”, reprezentativă pentru mine graţie fundalului şi unei nostalgii greu de colportat...)

RODICA P. CALOTĂ
Bio: Născută în 1964, în comuna Mătăsari, Jud. Gorj. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, de la Universitatea Bucureşti, secţia franceză-română, în 1991. În 2010 am terminat masteratul  în S.A.R.I. la U.C.B.-Tg-Jiu . Din octombrie 2006 predau limba franceză la Colegiul Naţional »Tudor Vladimirescu » din Tg-Jiu.
                     Am devenit interesată de haiku şi am început să învăţ să scriu haiku din 2008. De atunci particip la concursurile internaţionale de haiku, în limba franceza, mai puţin în engleză, iar la  concursul săptămânal de haiku organizat de grupul Romanian Haiku şi la cel lunar, abia din acest an. Am publicat haiku în revistele Cirrus, în urma unui e-mail trimis de doamna Maria Tirenescu şi pe site-uri: Mainichi şi Haikouest, am participat la concursul de poezie cu formă fixă din Servon sur Vilaine, Franţa, unde am obţinut o medalie de argint si două de aur pentru haiku şi tanka, premiul francofoniei şi diploma de onoare pentru contribuţia adusă în cultivarea altor genuri literare :scenariu,epigramă, fabulă, nuvelă, eseu.


1. Cum te-ai apropiat de acest gen de poezie? De câtă vreme scrii haiku?

Am început să citesc despre haiku, şi apoi să şi scriu abia prin 2008-2009, când, de-a dreptul oripilată de cantităţile enorme de hârtie pe care ni le deversăm în propria existenţă ( nu cred ca există cineva fără câteva sute de diplome, cu precădere internaţionale, chiar dacă nu au relevanţă !) , ca şi de substanţa sonoră  inadecvată  retoric a emisiunilor care cultivă « jargonul de birt şi emotivitatea de stadion », cum bine remarca A. Pleşu, am căutat un gen succint care să exprime suficient de mult, într-un stil elegant, adică să încerc promovarea unui stil care nu va degenera în patologic. Am dorit să încep transformarea cu mine, un soi de restrângere terapeutică, asemeni sărăciei cântate de Rilke, una voită, spirituală, ascetică. Acest contact cu divinitatea « ascunsă la vedere » în fiecare lucru se produce doar dacă zgomotele lumii din afară care « vâjâie în simţuri », după o explicaţie dată acestui fenomen de Meister Eckhart, se prelucrează în facultăţi superioare încât să fie reduse la tăcerea desăvârşită :
« Şi cum în mine însumi mă aplec/Dumnezeul meu e neguros şi ca o-mpletitură/de mii de rădăcini ce sorb tăcut./Ştiu doar că din căldura lor mă-nalţ,/mai mult nu ştiu, căci ramurile mele/zac în afund şi numa-n vânt se clatin. ». Această psihologie religioasă ne învaţă că nimeni şi nimic nu-l mai poate despărţi pe împătimit de pasiunea lui, întocmai cum nu-l poţi despărţi pe credincios de Dumnezeu : « Stinge-mi lumina ochilor : te pot vedea,/ urechile surzeşte-mi : te pot auzi,/ şi fără de picioare vin la tine/ şi fără gură te pot invoca./ Sfărâmă-mi braţele : ca într-o mână/ în inimă te-oi strânge./ Opreşte-mi inima : în creier va zvâcni,/ şi creierul în jar de-l vei scruma,/ pe val de sânge-n mine te-oi purta ! ».


2 Cine/ce te-a ajutat să-i înţelegi mai bine esenţa?

-M-a atras perspectiva apartenenţei la acest grup, pe care îl consider consolidat, graţie strădaniilor câtorva haijini autentici, fără intenţia de a vă flata, deoarece cred în viitorul acestui gen şi în finalitatea acestui program  euro-asiatic (doar m-am « masterat » pe Relaţii Internaţionale !). M-a ajutat să-mi fortific încrederea în practicarea haiku-ului domnul Corneliu Traian Atanasiu,prin comentarea pertinentă a unor poeme în două antologii pe care mi le-a trimis, una, ca premiu pentru un poem trimis la concursul din luna iunie,  iar alta, pentru o sponsorizare.


3.Ai urmat nişte modele care ţi s-au părut demne de luat în seama? Te-a ghidat cineva?

 - Plecând de la un poem câştigător al lui Eduard Ţară, şi studiind, pentru început, poemele maeştrilor în acest gen (arhicunoscutul poem al lui Basho, cu broasca), dar şi multe altele date ca exemple  pe site-urile unor reviste online,  precum Cirrus, în limba franceză, trimis de doamna Maria Tirenescu,  am ajuns căutând, şi la alte  reuşite poeme româneşti, la cele publicate pe site-ul Romanian Kukai, semnalând prezenţe româneşti  remarcabile.

4.Ce alt gen de poezie mai abordezi? Ce părere ai despre lirica japoneză comparativ cu cea occidentală?

-Am mai scris proză şi  poezie umoristică, juriul Concursului Naţional de Creaţie Literară « Vasile Voiculescu » de la Buzău, conferindu-mi Marele Premiu pentru miniromanul « Murmuzaccia », în 2006, iar cel din Târgu-Jiu, organizat întru cinstirea  memoriei lui Ion Cănăvoiu, premiul pentru proză scurtă, în 2013. Am mai obţinut locul II la un concurs organizat de Institutul Cultural Român, pe tema « Povestiri despre ie », CU POVESTIREA « Ia biodegradabilă », numeroase locuri I cu diverse creaţii în proză, în versuri la concursurile organizate de Asociaţia « Vasile Pogor » din Iaşi, ca şi cu scenariul « Domnul Tudor », în cinstea împlinirii a 125 de ani de existenţă a instituţiei la care predau şi care poartă numele acestei personalităţi : Colegiul Naţional « Tudor Vladimirescu » ; locul I la concursurile de francofonie cu cele 10 cuvinte ilustrate si premiul profesorului acordat anul acesta de Chanson sans frontières şi Asociaţia Profesorilor de Limba Franceză .
Cred că mă situez « la mijloc de rău şi bun », ca să folosesc sintagma barbiliană, nu cred că voi putea egala vreodată, stilistic, un creator japonez, care beneficiază de o pletoră de termeni pentru mulţimea de manifestări ale sufletului naturii, ceea ce îi conferă nu doar frăgezimea, fragranţa momentului, ci şi osatura, infrastructura unui fenomen lingvistic, dacă mi-ar fi îngăduit să mă exprim astfel.




5. Ai obţinut un contract de editare pentru colecţia ilustrată plurilingvă « Cent haїkus pour la paix », cu poemul :

la guerre a pris fin
le reste du prunier
est fleuri

s-a terminat războiul-
jumătatea de prun
a înflorit

Ne poţi spune ce/cine anume te-a inspirat, cum ai reuşit să scrii acest haiku ?

Acest poem  a fost conceput având în minte imaginea unui prun “ciumpăvit de ăia când au trecut cu tancurile”, după spusele bunicii mele. Paradoxal, acest prun a găsit resurse să înflorească în primăvară, să facă fructe şi să-i hrănească pe copiii celor căzuţi în război, deoarece avea crengile foarte aproape de pământ şi ajungeau toţi la fructele lui. Iată cum, din nou, elementului vegetal fragil îi revenea responsabilitatea să îndrepte, prin forţe proprii, calamităţi săvârşite de atotputernicia celor lipsiţi de raţiune(« Somnul raţiunii naşte monştri »). Traducerea nu este chiar fidelă, s-ar fi interpretat că prunul ar fi înflorit doar la jumătatea capacităţii lui de înflorire, aşa că am folosit « le reste », care reprezintă întreaga lui strădanie, şi nu « moitié », cum ar fi trebuit să traduc.
Analogic, am compus şi poemul care a obţinut premiul al III-lea la concursul de haiku din luna mai, pe tema « meri în floare » :

străinătate-
acasă meri în floare
şi-un plic pe prispă

Şi aici se duce un război, diferit de cel din poemul amintit, dar mult mai dureros. Am reflectat la această sintagmă şi la ceea ce înseamnă pentru mine  imaginea pomilor înfloriţi, dar m-am transpus şi în postura emigrantului, la părinţii neajutoraţi, căci lor le trimiţi scrisori, ei nu au abilităţi TIC şi nici net sau mobil, care ar fi aproape inutil într-un  mediu  indigent , poate şi la copiii lăsaţi în grija lor, la frumuseţea edenică a peisajului de-acasă şi la cruzimea ruperii de meleagurile natale, la amintirea cărora  nu poţi să nu vibrezi de dor, de nostalgie, posibil de regrete. Plicul are ceva mesianic în el, nu e încă desfăcut, ar fi fost scrisoare, nu plic, sau, poate desfăcut şi scrisoarea pusă la loc, în ambalajul ei protector, pe prispă, acolo unde, la ţară, famillile stau de vorbă, îşi planifică viitorul sau îşi deapănă amintirile. Odată plecat stâlpul familiei, acest plic aşezat la vedere, ascunde speranţe nebănuite, nimic rău nu se poate întâmpla pe vremea merilor în floare, aceşti pomi fructiferi  iluminaţi, care anunţă, prin florile lor, roade abundente. 


6. Ce valoare au pentru tine premiile obţinute în acest domeniu?

Un premiu reprezintă o garanţie că ai reuşit să te  faci înţeles de cei care au avut sarcina de a  evalua anumite creaţii-cele trimise, în anumite momente, iar bucuria de a fi apreciat pentru calitatea poemelor constituie temelia edificiului pe care dorim să îl construim


7. Ce înseamnă pentru tine participarea la concursurile de haiku de pe RO KU

Înseamnă că doresc să fac parte dintr-un grup cu aceleaşi preocupări pentru cultivarea celui mai concis poem, dar care, presupune, în acelaşi timp, « prezenţa ascunsă » a unui caracter, a unei mari forţe de in-stilare şi de căutare a « pietrei filosofale ».


8. Ce rol joacă în ceea ce scrii viaţa ta personală şi activitatea profesională? Te ajută sau te încurcă?

-Pe mine m-a încurcat întotdeauna viaţa. Nu am reuşit să învăţ să exprim la centimă ceea ce simt, uneori creând adevărate dezastre între aşteptări şi rezultate. Nu am atacat niciodată persoane, ci mi-am declinat opiniile faţă de anumite pasiuni ale lor; când nu au fost pozitive, a fost iadul pe pământ. Cât  de sărac sufleteşte trebuie să fii, cât de lipsit de apreciere din partea celor de la care o aştepţi, să devii epileptic atunci când cineva te contrazice ! Era suficient să mi se spună, cu voce potrivită, că acolo există investiţii, fie ele şi disproporţionate, poate cu atât mai mult justificabile, de pasiune şi timp, şi aş fi înţeles din primele silabe că nu am dreptul să mă ating de opul respectiv, mi-aş fi cerut iertare şi i-aş fi rugat pe distinşii investitori spirituali atât de vestiţi şi de investiţi într-ale dumnealor, să mă călăuzească şi pe mine « pe mişcătoarele valuri » ale vieţii profesionale. Defectul meu este că eu nu ştiu să respect persoanele pe care nu reuşesc să le iubesc-creştineşte vorbind-, nu a dat nimeni o definiţie pertinentă a respectului, iar dacă a dat-o, ea nu este deloc funcţională, din cauza orgoliului, bineînţeles funciar, dar când iese din matca lui, devine castrator pentru « puietul » care vrea să crească. Aşa că mi-am restrâns cercul în jurul meu, adică în propriul meu jur(iu), gândind că nu toţi solitarii lumii s-au înşelat asupra adevărului, chiar dacă publicul nu le-a dat dreptate(cel mai invocat fiind, în acest sens, exemplul marelui exclus din Pritaneu, Socrate). Asta nu înseamnă că voi renunţa să spun, sau mai degrabă să scriu, ceea ce cred (pentru că am promis, în acel moment, că mă retrag în agorafobia mea, din vorbe în cuvânt, şi aşa am şi făcut : m-am « ţinut de cuvânt » !), ci doar că trebuie să găsesc o cale mai puţin dureroasă pentru cei nedeprinşi cu mijloacele de corecţie pe care mi le aplic mie însămi. Nu pentru că aş avea porniri masochiste(deşi acestea sunt o formă de violenţă  inofensivă îndreptată asupra unui singur individ-posesorul), ci pentru că atunci când te autopedepseşti(cred că mă caracterizează poemul lui Ch. Baudelaire-HEAUTONTIMOROUMENOS ), loviturile celorlalţi, care vor veni cu siguranţă, vor fi second-hand, deci nu vor mai avea niciodată forţa primară. De altfel, eu mă îndeletnicesc cu transformarea eşecurilor, nu ştiu dacă neapărat în victorii, dar în altceva. Încerc să fac aceste transformări şi în viaţa altora, dar rezultatul nu e imediat, şi nu lipsit de riposte, cum e şi firesc.  Pe undeva stilul asiatic este o recompensă, o decantare a drojdiilor iluziei că vei reuşi să faci tot ce ţi-ai propus în viaţă, ci să-ţi extragi mulţumirea din cea ce ai reuşit să faci. Aici încerc şi o împăcare cu profesia mea, care este una din ce în ce mai pretenţioasă şi subversivă : niciodată nu vor pricepe legiutorii vreunui sistem, vorbesc de toţi, nu doar de cei din ţara noastră, că ruinarea minţii şi a inimii se produce prin cantităţile pantagruelice de cerinţe habotnice, de documentaţii ubueşti, iar ei nu pot înţelege că, oricât ai « cafti » un vultur, el nu va putea face niciodată sute de ouă de găină, pentru simplul fapt că nu e scris în codul lui genetic să facă ouă de găină. De aceea am îmbrăţişat haiku-ul : pentru că doar dimensiunile reduse (mă refer la numărul redus de exemplare) dau amplitudine şi semnificaţie zborului. De aceea mă simt atrasă de altitudine, de modelele de viaţă şi de moarte pe care ni le predau speciile vegetale în coexistenţa lor cu mineralul, suportând cu seninătate, aproape complicitar, influenţa dureros-şlefuitoare a forţelor naturii. În acest spirit am scris poemul săptămânal

comunicare-
brazii îşi predau
unul altuia vântul

La o primă abordare, poemul este banal, nu pot pretinde nimănui să-l remarce, dar, practicând starea de haiku, n-am făcut altceva decât să ascult de îndemnul unui haijin autentic : priveşte copacul şi nu-l comenta ! Asta am şi făcut : este vizibil faptul că brazii au crengile ca nişte mâini de sacerdoţi sau de yoghini în meditaţie, gata să dăruiască din energia primită prin acest exerciţiu, jgheaburi contextuale de transmitere a suflului divin(cu-vântul). De aceea am folosit verbul conotativ a preda , pentru că a transmite presupune o egalitate pe orizontală, poate acelaşi canal, acelaşi cod, pe când, la copaci, în cazul de faţă,brazii, ca şi la oameni, există şi pui care trebuie ajutaţi să înţeleagă că orice efort, orice gest este justificat prin altruism sau măcar prin reciprocitate. Aceasta este legătura cu termenul amplasat înainte de kireji. Deşi acest tip de comunicare se produce între toate soiurile de plante, de la trestii la baobabi, presupun, am ales bradul, fiindcă este copacul altitudinii, nu numai fizice, el vieţuind pe creste, ci şi morală, prin ţinută, produsul sau produsele sale, printre care şi răşina, ne conectează cu apostolii, care tot pe munte s-au coagulat ca grup, chiar dacă era , de această dată, al măslinilor, iar comunicarea se făcea prin parabole. Găsesc chiar o asemănare între haiku şi parabolă, finalitatea amândurora fiind aceea de a revela naşterea sau renaşterea sensului-acea parousia a logosului. Îmi vin în minte frânturi dintr-un comentariu al lui Andrei Pleşu, la un citat din Marcu(I,12) : « Suntem cu toţii aruncaţi , ne-am aruncat singuri sau am fost aruncaţi într-o lume pe care n-o mai putem percepe decât aşa cum o exterioritate percepe o altă exterioritate. Şi, câtă vreme nu vom regăsi criteriile interiorităţii, vom fi condamnaţi să ne petrecem eternitatea în întunericul cel mai dinafară ». Ca şi parabola, haiku-ul este un « dispozitiv de aruncare înăuntru ». Asemeni discursului hristic, care nu aspiră la instalare, la permanentizare, ci la o « inevidenţă protectoare », mijlocul de transport, ca şi substanţa comunicării este cu-vântul. Şi, Doamne, câtă hermeneutică se poate face pe seama acestei epifanii, dar eu am intrat sub pielea acelei familii sau bisericuţe de brazi şi recompensa mea inegalabilă şi inconturnabilă a fost că brazii m-au înţeles şi ei pe mine. Sper să mai existe brazi din care să-mi fie cioplit sicriul, ar trebui să mă grăbesc puţin, n-aş suporta ideea închiderii trupului, chiar şi inert,  în structuri de plastic sau alte derivate sintetice. Incinerarea ar fi o variantă, dar poluează, până la atingerea scopului : cenuşa, presupune şi costuri pe care nu voi fi în stare să le acopăr ; ce păcat, sau ce bucurie pentru igiena planetei, că nu ne putem transforma toţi în stane de piatră (statui !). Despre criogenie, nici pomeneală !
Până la urmă, piedicile s-au transformat în trambuline, dar eu prefer escaladării, urcuşul lent, pentru că numai aşa te poţi bucura de minunile care te înconjoară, iar dacă tot trebuie să cazi, căderea  nu e letală, ci normală. În concluzie, le mulţumesc celor care m-au ajutat să cad, întrucât eu percep această cădere din lume ca pe o ascensiune în sacrul camuflat, doar iniţiaţii simt, sub orice pas, muşchii lui încordându-se sub pielea  scrijelită, de palimsest, a realului.

  
9.Poţi numi trei poeme haiku de-ale autorilor români şi/sau străini care îţi plac în mod deosebit şi pe care ai fi vrut să le scrii tu însuţi?

Deşi toţi apreciem poemele haijinilor consacraţi, şi le urmăm cu sfială, cu spaimă, să nu cădem în deriziune sau în agasante imitaţii, eu consider că, pentru noi, sunt reprezentative cele româneşti . Mi-au plăcut foarte multe, dar s-au transformat în fibră câteva :

În urma broaştei
un plescăit în noapte-
şi luna-ţăndări/ Eduard Ţară
(ca dovadă de ce poţi crea cu o conjuncţie care preia greutatea epică şi cu o interjecţie predicativă substantivizată !) ;

crengi  încărcate-
tăcerea divizată-n
mii şi mii de fulgi/ Corneliu Traian Atanasiu
(pentru potenţarea, cu ajutorul superlativului, hiperbolizarea tăcerii, un imn al infinitezimalului vămuit de veşnicie) ;

fără CV...
pe crucea haijinului
o efemeridă/ Cezar Ciobîcă
(o ars poetica fără drept de apel !)


10.Ai publicat vreo carte de haiku? Ce proiecte ai pe viitor?


Până acum am publicat doar în revistele online care mi-au trimis propuneri de publicare, cu ajutorul acordat de colegii mai experimentaţi, pe site-uri, însă nu exclud posibilitatea publicării unui volum de haiku, pe care cred că l-aş redacta manual, în puţine exemplare, cu poemele cele mai reuşite, maxim 12, ilustrate. Între timp, deşi acest spaţiu interstiţial îmi lipseşte cu desăvârşire, mă străduiesc să învăţ limba engleză care flirtează demult cu mine şi să asimilez mai multe informaţii despre literatura şi cultura japoneză. Mi-e aminte, ca să valorific retorica bunicului meu prin această sintagmă, să studiez tema epifaniei joyciene, care mă preocupă de câţiva ani, şi care nu-i e deloc străină haiku-ului. Ia citiţi şi decideţi :
 « Uite şi sicriul.Mort, mort, dar a ajuns înaintea noastră.Şi calul, împopoţonat cum e, se întoarce să se uite la el...Ştiu ele oare, animalele-astea, ce-aduc aici în fiecare zi ? Vreo douăzeci-treizeci pe zi cară pe puţin. Ş-apoi mai e şi cimitirul Mount Jerome pentru protestanţi. Ce de mai înmormântări în toată lumea asta mare pe fiece minut.Mii pe ceas. Prea mulţi pe lume.
                     Două fiinţe îndoliate intrară pe poartă : o femeie şi-o fetiţă. Scorpie cu faţă suptă, a dracului femeie la tocmeală, cu baticu’ strâmb pe cap. Faţa fetiţei-i mânjită de noroi şi lacrimi, o ţine de mână pe mă-sa, uitându-se-n tavan, sus...pândeşte semn când să-nceapă să plângă. Faţă de peşte, ce lividă, fără sânge ! » (J.Joyce, Ulise)
Acesta este un model de epifanie realizată prin monologul interior al lui Leopold Bloom, care asistă împreună cu Simon Dedalus, tatăl lui Stephen-motiv recurent şi în Stephen Hero-la înmormântarea prietenului lor Paddy Dignam.
Cred că acesta este adevărat cernoziom pentru haiku-urile ce vor urca panta ”fugarnicului” timp.


Niciun comentariu: