Despre imitație

Mihai Mateiciuc, participant la concursurile ROMANIAN KUKAI și HAIKU CLUB, mi-a trimis mesajul de mai jos cu rugămintea de a-l folosi pentru amorsarea unei discuții despre imitație la care vă provoacă atît pe cei care participați la concursul HC, cît și pe cei care participați doar la RK sau RH. Vă puteți spune părerea în comentarii la această postare. Nu vă impacientați dacă textul comentariului nu apare imediat, comentariile sînt moderate și trebuie să le validez, ceea ce poate lua ceva timp.

*

 „Tema va fi imitaţia poemului de mai jos pe cât e posibil”.

Cu acest îndemn duios - de regulă - debutează invitaţia dv. către membrii concursului Haiku Club. Însă, observ de o vreme că verbul a imita are de suferit mult, prin maniera în care este înţeles şi folosit în contextul acestui concurs ce se adresează, tocmai, unor practicanţi avansaţi. Nu cred că sunt singurul care crede în fidelitatea esenţială a unei bune reuşite poetice, potrivit regulei concursului. Asta rămâne ţinta.

Acest adevăr e departe de a fi atât de lesnicios pe cât pare. Nu "echivalenţele" [şi acelea aproximative, subiective] ar trebui - părea mea - avute în vedere, ci supunerea simpateică [nu totală ca-n cazul unei veritabile traduceri] faţă de mesajul estetic integral al poemului-model propus. În primul rând supunerea la sens; sensul poetic nu este semnificaţia cuvântului izolat ci, mai ales, rezultanta dintre spectrul său conotativ şi înţelesul [original] contextual: percepţia simultană a întregii reţele de relaţii ce leagă [elementul] de întreg.

Ei bine, pentru ca "naturalizarea" unui haiku străin să fie organică, atât faţă de valoarea intrinsecă creatoare a acestuia, cât şi faţă de literatură în cadrul căreia încercăm să-i cucerim o "cetăţenie"  proprie, trebuie să decidem - şi-aici dv. veţi decide - câteva reguli de respectat. E regretabil că unii "încetăţenesc", sub propria lor semnătură, un vers şi - uneori ceva peste - din cuvintele de dicţionar ale modelului de imitat. Imitaţia astfel înţeleasă [de unii] frizează facilul. O studiere retroactivă poate scoate în evidenţă această tendinţă, care, măcar de-ar fi soră geamănă cu fidelitatea unei intenţii de a "traduce", ar mai avea nevoie, pe lângă [şi poate chiar înainte de] talent, de o penetrabilă conştiinţă critică.

În concluzie, concursul HC este, fără doar şi poate, unul de TALENT, chiar şi pentru cazul când, lună de lună, ni se propune să mânuim un instrument lingvistic care este şi nu este numai al nostru, dacă e să ne raportăm la "arta imitaţiei".

Rog ca acest amendament, nemaliţios, să fie adus la cunoştinţă într-o rubrică pusă la dispoziţia membrilor celor două grupări de membri partipanţi la concursurile noastre.

Dan Norea spunea...

Domnule Mateiciuc, intervenția dvs este cât se poate de oportună. La etapa precedentă a concursului Haiku Club, 5 poeme au reluat versul "sporind liniștea", alte câteva poeme "sporind" și ele câte ceva. Cum poemele de pe locurile I și II se încadrează în acest tipic, există pericolul ca, în goana după puncte, această tendință să se generalizeze și concursul Haiku Club să devină unul de pastișe.

Nu vreau să intru într-o polemică de tipul plagiat-similitudine-hokandori, dar cred că interesul nostru, al tuturora, este să creem poeme originale, nu să câștigăm puncte cu orice preț.

calota.rodica spunea...

Cred ca viteza de adaptare a implantului este cea care determina productia de variatiuni pe aceeasi tema.Intocmai cum balegarul are nevoie de timp, in care diversitatea factorilor externi il transforma in mranita, sau in acel pamant de flori atat de cautat, tot astfel, acest gen de poezie are nevoie de distilare: haiku-ul este singurul gen care nu poate fi scris cand esti irascibil, nici cand esti suspicios, razvratit sau egoist, este genul care cere trairi aristocratice; mai rar veti gasi aici buni epigramisti sau pamfletari, pentru ca acestia din urma au nevoie de o epiderma mai groasa, pentru a rezista la stresul criticilor, pentru a lansa atacuri si a fi atacat. Haijinul are o piele fina, translucida, agitatia epigramistica pprodusa de cafea este inlocuita cu meditatia produsa de un ceai din plante aromate. Eu inca mai cochetez cu epigrama si cu epifenomenele cafelei, dar tot mai sper sa-mi decantez pornirile gregare si sa devin "cel mai rafinat haijin"(daca nu cumva este tautologica formularea!)

Ana spunea...

Mie mi se pare ca oricum sunt altfel haiku-urile si daca repeta acelasi vers - sensul vine din imbinarea tuturor versurilor.

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Imitația care ne interesează aici este soră geamănă cu acel mimetism inexplicabil și miraculos pe care-l realizează unele specii pentru a se identifica cu mediul. Hai să zicem, felul în care aripile deschise ale unui fluture ajung să semene la perfecție cu ochii unei bufnițe. Important aici este faptul că mecanismele prin care se realizează aceste lucruri sînt involuntare și par de-a dreptul magice.

Se întîmplă însă un lucru asemănător și în ce privește comportamentul uman în grupuri. Se copiază un pattern, un model, un tipar de a fi care face ca membrii grupului să semene între ei. E vorba de asemănări fizionomice, de gesturi, mimică și chiar de accent al vorbirii. Și lucrurile nu se întîmplă decît parțial voluntar. Există o mimare involuntară care seamănă pur și simplu cu molipsirea. Un exemplu este aici foarte bun. Copil fiind, stăteam trei luni, în vacanța de vară, la bunici la țară. Altfel eram bucureștean. Cînd mă-ntorceam de-acolo vorbeam cu accent (local) și colegii rîdeau de se prăpădeau de mine. Evident nu aveam nicio intenție să dobîndesc accentul respectiv. Se lipea însă de mine fără să-mi dau seama cum. Și nu scăpam de el decît după cîteva săptămîni. Redobîndindu-l pe cel vechi în anturajul reluat.

Există ceea ce se numește a face școală. Înțelesul fiind că o personalitate științifică sau spirituală înrîurește pe cei care-i stau în preajmă, indiferent dacă are sau nu vreo intenție pedagogică. Școala aceasta este mult mai temeinică și mai ales mai subtilă decît a instituțiilor unde învățătura se face sistematic. O carte a lui George Gamow, fizician rus, emigrat în SUA, autor al multor cărți de popularizare despre fizica nucleară, povestește despre miracolul de a face școală pe lîngă Niels Bohr. Nu cu, ci pe lîngă. În preajma, în grupul pe care-l coagula fizicianul în jurul său. Prin contaminare.

Cam asta aș vrea să înțeleg cînd propun imitarea unor haiku-uri bune. În preajma lor, încercînd să le imiți, se poate învăța mai mult decît pe alte căi. Printr-un efect de cîmp. Care te pătrunde și te iradiază. Mai ales dacă acest exercițiu îl face într-un grup afin care încearcă același lucru.

*

         Există evident mai multe înțelesuri ale lui a imita. Pentru ceea ce ne interesează la imitarea propusă în concursul HC, sensul ar fi: a lua ca model un haiku bun. Desigur nu poate fi vorba de o reproducere, de o copie servilă a poemului dat. Și nici de una facilă. Produsul trebuie să fie, pe cît posibil, un alt poem original. Dacă se poate spune așa, este vorba de o imitație originală.

         În cazul cel mai bun e vorba de ceea ce remarcă Mihai Mateiciuc: „supunerea simpatetică faţă de mesajul estetic integral al poemului-model propus […], (la) rezultanta dintre spectrul său conotativ şi înţelesul contextual: percepţia simultană a întregii reţele de relaţii ce leagă […] întregul”. Cred că o conștientizare limpede a ceea ce se spune mai sus, pentru a găsi cum să faci lucrul respectiv, este aproape imposibilă. Tocmai de aceea, a-ți propune să imiți ceva este realmente o chestiune de talent histrionic. Ceva care se face din surse și resurse pe care nu le cunoști și nu le poți dirija așa cum ai vrea. Dar, deși nu știi prea bine cum și ce faci, între maimuțăreală și reușită norocoasă, îți iese.

         Ca la toate concursurile-școală (asta este orice kukai, unde clasamentul se face prin votul participanților), important este jocul, întrecerea, nu ierarhia, care oricum se schimbă de la etapă la etapă. Faptul că prin concurs găsim o stimulare a contactului dintre cei care iubesc haiku-ul și un mod de a ne cultiva gustul și a progresa în scrierea lui.  

         Înțeleg că supărarea a venit de la repetarea unui vers – sporind liniștea. Eu nu cred că asta micșorează calitatea poemelor care au procedat astfel. Sigur că pare mai comod și că o exigență sporită însemna să folosești calapodul și să lucrezi cu alt material verbal. Dar riscul era să nu reușești totuși să faci un lucru de calitate.

         Chiar dacă n-au folosit sporind liniștea, 11 din cele 19 poeme au recurs la sporind, cuvîntul care realiza transfigurarea, alte două înlocuindu-l cu cuvinte cam cu aceeași valoare stilistică – adîncind și răspîndind.

         M-aș bucura dacă, în virtutea opțiunii pentru o înțelegere mai exigentă a imitației, a-ți menționa poemele care vi s-a părut că au făcut acest lucru cu brio (sau cu talent) și care vi se pare că au ratat pentru că au uzat de o imitație facilă. Discutăm altfel la concret. Eu mi-am spus părerea în comentariul etapei. Dar pot reveni în discuție.

Maria Doina Leonte spunea...

Ce-am înțeles eu din verbul „a imita” în contextul concursurilor HC este a împrumuta, pentru început, parfumul trandafirului, nu petalele, frunzele sau spinii. Stând lângă un trandafir, „fiind în școala lui”, ne umplem de parfum, apoi descoperim care îi sunt o parte din secretele producerii acelui parfum, ce sevă are, cu structură interioară, ce îmbinare a elementelor... În acest joc ne vom descoperi propriul parfum, propria formă, propria culoare ce îi vor face pe alții să ridice sprânceana a mirare și să arcuiască un zâmbet complice.

Eu, în temele care propun imitarea unui poem, încerc să imit forța din spatele lui, cea care îl face irezistibil. Doar că, uneori, mi se pare că forța aceea nu se poate desprinde de un cuvânt (cum a fost cazul verbului „sporind”), iar aceasta o consider, în ceea ce mă privește, o neputință. Am căutat altceva... am fost ispitită să înlocuiesc cu un sinonim, dar mi se părea că nu e fair play. Poate că am fost influențați de comentariul în care se arăta valoarea extraordinară a verbului „sporind”... Poate!. Comentariul atașat poemului care trebuie imitat este deosebit de util fiindcă ne arată clar valențele artistice și modul de realizare a acestora, însă, uneori poate constitui un fel de glob de cristal în care intrăm și nu mai putem ieși. Ce-ar fi să alternăm „resursele”: într-o lună să avem comentariu atașat poemului de imitat, iar în următoarea lună nu. Să fim puși în situația de a-i descoperi singuri strălucirile și umbrele. E doar o părere.
Profit de ocazie și mulțumesc public „școlii” domnului Cornel Traian Atanasiu și tuturor colegilor de concursuri :)