„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 8 aprilie 2015

Elemente de recuzită ale haiku-ului (2)

Propoziții dar nu sentințe

         Haiku-ul, prin textul său, evocă obiecte (lucruri, entități existente) care pot fi percepute senzorial ca imagini. Invocă totodată aura lor de spiritualitate (imaginală) prezentă simultan cu ființa lor materială. Le convoacă pe ambele pentru a provoca în mintea și sufletul cititorului o țesătură de sugestii și aluzii. Obiectele pot fi evocate doar ca (simple) prezențe sau prin manifestările lor. Ca existențe sau prin fapte, prin manifestări.  

Merită să repet că voi considera manifestările drept obiecte în înțelesul de elemente de recuzită utilizate în compunerea haiku-ului. Ceea ce le face să poată fi asimilate obiectelor este faptul că pot fi percepute senzorial, că sînt, într-un anume fel, actele unui agent, că emană deci de la un obiect (ființă sau persoană) sau se prezintă ca și cum ar exista un factor responsabil de ceea ce, de fapt, poate doar (li) se întîmplă pur și simplu. Această accepție ține de un fundament structural al înțelegerii noastre, acela pe care este grefată și limba. Chiar dacă are un substrat animist care vede totul ca și cum ar fi însuflețit. Există o presupoziție (metaforică) subînțeleasă a limbii care admite tacit o confuzie: frunza nu cade așa cum zboară o pasăre, coaja oului nu plesnește așa cum germinează cartoful etc. Și frunzei și cojii de ou li se întîmplă ceva și nu ele fac ceea ce se petrece totuși cu ele. Dar vorbirea nu diferențiază explicit, formal aceste două modalități de manifestare și vorbește despre aceste pățanii ale lucrurilor ca și cum ar fi faptele lor.

Manifestările în toată diversitatea lor, de la fenomene și procese la acte și acțiuni, de la întîmplări la fapte, sînt numite de obicei prin verbe și sînt constatate în propoziții. Chiar și în haiku, prezența propozițiilor, în ciuda tendinței de evitare a unor formulări atît de lungi și de discursive, are o pondere destul de mare. În volumele pe care le-am ales în acest studiu pentru ilustrare, proporția prezenței verbelor la indicativ (ca verbe predicative deci) este de 32%. Totuși, propozițiile din textele haiku-urilor evită formulările sentențioase, acelea în care se exprimă opinii voluntare, subiective, verdicte.

Propoziții constatative

Cea mai patentă îmbinare de cuvinte prin intermediul căreia sînt evocate manifestările este aceea a propozițiilor constatative și, în marea lor majoritate, ele sînt prezente în partea mai lungă a poemului, aceea de 12 silabe. Asta pentru că, bineînțeles, gramatical, cele mai potrivite cuvinte pentru a evoca manifestările sînt verbele și, de obicei, ele sînt predicative. Spun propoziții constatative deoarece, ca să se păstreze în spiritul haiku-ului, nu interpretează, nu comentează, ci doar remarcă, identifică și consemnează un fapt. Îl înregistrează și-l promovează. Îl indică, îl reliefează și ni-l recomandă.

         Primul caz de astfel de propoziții este unul mai rar în peisajul haiku-ului, acela al unei propoziții mai scurte aflată în partea de 5 silabe a poemului. O propoziție aproape simplă – predicat și subiect:

cad flori de cireş - / (în parc bătrâna doamnă / deschide-umbrela)[1]

Și în ea, și în cele care urmează, există mereu un agent (real sau presupus) care execută, efectuează, comite ceea ce se petrece: florile, fluturele, stolul, trandafirul, coaja, floarea-soarelui, nuanțele, frunzele, fibra, buruienile, cartoful, barza.

(stele absente -) / cu fală intră-n oraş / un fluture alb
(pete în soare -) / deodată stolul / de grauri se ridică
(după spectacol -) / un trandafir din jerbă / se scutură alb
(fulger în noapte -) / încă o coajă de ou / plesneşte în cuib
(noapte de aur -) / se-ntoarce după lună / floarea-soarelui
vibrează pe-un ram / zece mii de nuanţe - / (galben în brumar)
(aproape seară –) / pe un brad curg frunzele / altui arbore
(pustiu de toamnă –) / în chitară plesneşte / încă o fibră
(liniştea nopţii –) / se răstoarnă în brumă / Calea Lactee
(prima chiciură –) / până în zori înfloresc / buruienile
printre vechituri / germinează un cartof – (noapte de iarnă)
(după furtună –) / barza repară lovind / luna cu ciocul

Grupajul conține doar propoziții cuminți, în care acțiunile agenților sînt pe măsura lor și a firescului (contextual). Poate doar fibra care plesnește să aibă și un sens mai figurat, dar asta doar întîlnind pustiul toamnei. Spun cuminți, în ideea că tonul propozițiilor, chiar dacă ele afirmă sau neagă ceva, nu este unul vehement, polemic, elogios sau denigrator. Intonația și informația vehiculată rămîn neutre, albe, fără relief. Verbul nu deraiază spre metaforă. Poate doar un pic la buruienile-nflorite de chiciură.  

Propoziții abia vibrate

         Propozițiile constatative pot glisa însă ușor, ușor spre a surprinde moduri de a percepe totalmente reale, dar care includ și iluziile expresive ale observatorului (în fond, reale și ele). Modalitatea de a vedea (simți) poate interfera la un moment dat cu realul - cînd ridici brusc privirea, cînd ești transportat de țîrîitul greierilor sau cînd lumina indecisă a crepusculului te fascinează - și-l poate deruta, îi poate induce o ușoară vibrație.

 (ridicând ochii –) / de lună se loveşte / cârdul de cocori
(abia ţârâind –) / se zimţează-orizontul / în munţi cu piscuri
(soare-n scăzământ –) / din larice curg frunze  / ori ace de ceas?

Trepidație sau tremur care, ca în ultimul poem, pare chiar să se mire de indecizia în sine a unei realități (cam) șovăitoare. Cel puțin într-un anume moment. Poate chiar în momentul haiku.

Propoziții transfigurate

Un pas mai departe, transfigurarea (figură de stil specifică haiku-ului) devine dominantă. Iluzia preia controlul și impune viziunea ca un fapt mai presus de banalitatea reală.

(stea în crepuscul –) / pe pajişte se aprind / păpădiile
(sat părăginit –) / prin geamuri luminează / măceşi în floare
(stinge lumina –) / sub fereastră bujorul / tocmai se-aprinde
(zborul de noapte –) / fulgeră în alb pieptul / rândunelelor
îi luminează / un răzor de rapiţă - / (drumeţii noaptea)

Păpădiile și măceșii, bujorul înflorit, rîndunelele și rapița fac lucruri mai presus de ceea ce le stă în fire. Ele nu mai sînt doar ceea ce erau și îndeplinesc un fel de aspirație neștiută pînă acum, devenind ceea ce meritau să fie. Își depășesc oarecum, chiar în acest moment, menirea altfel prea modestă și fadă.

Propoziții extatice

         Și transfigurarea poate fi însă depășită. Viziunea dă frîu liber unei realități fără frontiere. Faptele sînt acum aproape de fiorul și elanul din pînzele expresioniste. Limita dintre regnuri dispare, dimensiunile sînt înfrînte, o năzuință unanimă de depășire de sine pare să se instituie în lume. Dar asta fără a pierde contactul cu concretul, cu realitatea unei lumi, e adevărat, în stare de exaltare. Cititorul consimte simultan și la reverie, și la modestia realului care o declanșează. Iar ironia îi asigură echilibrul. Exaltarea, resimțirea paradoxului, este strunită de acea conștiință, mereu trează, a lui ca și cum.

până şi lemnul / din gard înmugureşte – / (seară în verde)
deseori nimeni / ori ceaţa împing poarta - / (drum spre nicăieri)
(odihnă-n iarbă –) / încă frige puşca / de vânătoare
(căzând frunzele –) / în salcie numărul / stelelor creşte
spicele cântă / din Johann Sebastian - / (soare de-amiază)
(cerul deasupra –) / a fost odată un ciob / cu albăstrele
(stingând veioza –) / numărul ţânţarilor / creşte-n cameră
(citind un roman –) / de fapt nourii serii / trec peste mirişti

Propoziții cu simbolism mai marcat

         Am lăsat deoparte acțiunile umane. Pentru că sînt intenționate și codificate social, ele au un simbolism mai bogat și, de cele mai multe ori, saturat de subînțelesuri afective și spirituale. Un prim grupaj adună împreună un buchet de gesturi semnificative prin ele însele.

 nimeni pe stradă / nu-şi încheie hainele - / (ploaie cu soare)
(cad flori de cireş –) / în parc bătrâna doamnă / deschide-umbrela
(burniţa nopţii –) / cu-amândouă mâinile / strâng haina la piept

Semnificația gesturilor este înțeleasă chiar fără să fie ajutată de convergența cu cealaltă parte a poemului: bucuria estivală, sclifoseala fostei, frigul greu de suportat. Asemenea înregistrări listate ar putea constitui un repertoriu pentru un aspirant la arta actoricească.

         Un al doilea grupaj nu etalează doar gesturi, ci omagiază ritualuri. Obiceiuri care, chiar dacă și-au uitat tîlcul și taina, sînt aureolate de patina vechimii și de o consimțire tacită care nu mai are nevoie de nicio motivare.

(Moşii de vară –) / cu oale pentru nimeni / umblă babele
(foame de-amiază –) / îngenunchează în cerc / culegătorii
(dându-mi gutuia –) / întâi o înveleşte / în ziarul Timpul

         Actele de mai jos nu mai sînt susținute de semnificații deja codificate în mentalitatea colectivă. Autorul a lăsat în seama cititorului efortul și bucuria de a da un înțeles sugestiilor prezente în verbele folosite. Poate că maestrul este chiar viforul, grădinarul zorit anticipează și ține să fie în avangarda invaziei verdelui, mireasa se pregătește gospodărește pentru viața profană, baba este roaba veacului de trudă subumană care nu se mai sfîrșește.

(viforul de-acum –) / la fereastră maestrul / pictează cu alb
(spărgând poleiul –) / grădinarul vopseşte / un ciot cu verde
(cea dintâi noapte –) / mireasa izgoneşte / crinii din casă
(un veac în amurg –) / ară colina vaca / şi baba la jug

         Iată și două poeme în care verbul, la persoana I plural, asociază autorul, cu autoritatea lui subiectiv-persuasivă, la ceea ce se petrece. În primul, gestul este pus discret pe seamna umbrelei. Defecțiunea este însă evident doar mimată, cei doi îndrăgostiți refuză umbrela, într-un elan euforic, pentru a se bucura de ploaia de vară.

numai umbrela / noastră nu se deschide – / (ploaie de vară)

În al doilea, pluralul este unul aforistic și ne solidarizează pe noi, cititori și oameni, la a percepe efectiv că umilitatea fără apăsarea nevoii este încă prea frivolă. Nu spusa este aici convingătoare, ci faptul în sine, imaginea îngenuncherii de voie, de nevoie.

(oricât de umili –) /  doar la cules cartofii / cădem în genunchi

Propoziții la limita subiectivului

         În acest ultim subcapitol sînt adunate propoziții în care, contrar obișnuinței, exigența eliminării autorului este încălcată. În primul grupaj, apariția autorului nu atentează la obiectivitatea constatativă a propozițiilor. Deși sînt aluzii mai nuanțate, vecinătatea, albirea, ruptura și gestul înfrigurat nu sînt distorsionate de faptul că autorul este cel în cauză.

(întâiul îngheţ –) /  preajma sobei o împart / cu păianjenul
(vifor în stepă –) / mi-albeşte peste noapte / părul de spaimă
îmbrăcând haina / dau numai de ruptură - / (furtuni de iarnă)
(burniţa nopţii –) / cu-amândouă mâinile / strâng haina la piept

         În alte propoziții răzbate însă o nevoie (aproape disperată):

bat la singura / casă cu lumini stinse - / (viscol în amurg)

concentrarea extremă:

(seară în tihnă –) / aud căzând polenul / pe floarea cepei

divulgarea unei preferințe, e adevărat, oarecum exemplare:

 (fără iluzii –) / dintre cireşe aleg / pe cele-amare

și o mărturisire alegorică referitoare la lecturile precoce care fecundează și vor fructifica mai tîrziu:

 (lectură în zori –) / de pe carte cu palma / adun polenul

         Alte propoziții par să fie răspunsul la o anume provocare: schimbarea modului de a căuta, întreruperea lucrului, nevoia de a împărtăși bucuria, taina germinării, sfiala în preajma unei ființe neajutorate.      

sting felinarul - / cu degetele caut / constelația
(proptit în sapă –) / de dimineaţă număr / ciocârliile
(e seară, copii –) / într-un snop de rapiţă / vă aduc luna
ascund în pământ / ce n-aţi văzut vreodată - / (un pumn de boabe)
(la ţârâitul / în soba îngheţată –) / cum să-aprind focul

         Ca o încheiere, este de observat că în aproape o treime dintre haiku-uri există propoziții. Evitarea nu echivalează cu eliminarea. Prezența lor trebuie însă să fie discretă, să nu dea curs discursivității subiective, ci să promoveze evocarea cît mai neutră a faptului pe care propoziția îl menționează.



[1] Toate haiku-urile citate în acest studiu, dacă nu se precizează în mod expres alt autor,  sînt din volumul Marea tăcere al lui Șerban Codrin.  Cuvîntul important pentru exemplificare va fi marcat cu italice, partea poemului mai puțin semnificativă pentru moment va fi izolată în paranteze.

Niciun comentariu: