„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 5 ianuarie 2015

Din nou despre ortografierea haiku-ului

          În revista online pe care o semnalează Maria Tirenescu, Vancouver Cherry Blossom Festival, Michael Dylan Welch semnează articolul:  Notes on Haiku Capitalization and Punctuation în care încearcă să discute cîteva chestiuni legate de ortografierea haiku-ului. În maniera aparent permisivă a argumentării americane, susține că alegerea modului de a ortografia ar fi opțiunea fiecărui autor și i-ar da acestuia amprenta stilistică.

         Totuși consideră că, avînd în vedere că un haiku surprinde o clipă din fluxul temporal, a începe poemul cu literă mică (lowercase letter) și a-l sfîrși fără a pune un punct (period) la finalul său sugerează tocmai acest context al extensiei temporale din care a fost desprins doar întîmplător un moment și faptul că sensul poemului este mai curînd unul deschis decît unul închis. Această opțiune de ortografiere are însă și alt rost: ea subliniază formal că textul prezentat cititorului nu este unul discursiv, ale cărui componente sînt proproziții (sau fraze) începînd cu literă mare și sfîrșind cu punct, ci unul a cărui unitate fundamentală este sintagma, îmbinarea de cuvinte, grupul substantival sau verbal care refuză sentențiozitatea – fragmentul verbal. Majusculele rămîne să fie folosite în haiku doar atunci cînd sînt inițialele unor substantive proprii și nu la începutul poemului sau al fiecărui vers.

         Merită remarcat faptul că motivarea acestei opțiuni nu este una care să invoce chestiuni obscure de conformare la vreo tradiție, ci una care se revendică de la o stilistică a eficienței. Ortografierea, la fel ca și textul și limbajul aparte al haiku-ului au rațiuni sugestive, fac să se nască în mintea cititorului gînduri, asociații, simțiri. Îl inspiră în tentativa lui de a înțelege poemul.

         În ce privește cratima, linia de despărțire a părților juxtapuse în poem, spre deosebire de engleză, limba română folosește două feluri de liniuțe. Linioara de unire (hyphen  în engleză), mai scurtă tipografic, se scrie lipită de ultima litera a primului cuvînt și de prima a celui de-al doilea, așa cum am scris-o acum în „de-al”. Linioara de despărțire (em dash în engleză) marchează o pauză între elementele textului și trebuie scrisă cu un spațiu înainte și unul după (ca și cum ar reprezenta un cuvînt separat de cel anterior și de cel posterior). La unele fonturi, dacă a fost scrisă așa, își mărește automat dimensiunea. Nu are niciun rost să copiați ortografia folosită de cei care scriu în engleză marcînd cezura prin două sau trei cratime (hyphen). E o maimuțăreală puerilă și slugarnică.

         Cu privire la abuzul de semne ortografice în haiku, Michael Dylan Welch amintește anecdota cu degetul care arată luna și dă de înțeles că semnele ortografice suplimentare ar putea fi asemănătoare unor inele de tinichea care ar putea abate privirea de la obiectul pe care-l vizează degetul. 

Un comentariu:

Nelu spunea...

Sunt de acord 100%

Gârda