„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 17 iulie 2014

Pseudo-manual de haiku (partea a treia)


Juxtapunerea patentă

Juxtapunerea veritabilă este aceea în care continuitatea poemului este curmată de faptul că lucrurile despre care se vorbește în cele două părți fac parte din domenii diferite ale experienței. Spusa din prima parte nu se continuă în cea de a doua nu doar pentru că este întreruptă legătura logică și gramaticală dintre părți, ci și pentru că obiectele, faptele, stările evocate sînt din zone distincte, depărtate una de alta, ale realității. Așa cum s-a văzut în capitolul anterior dulceața de fragi și mireasma pădurii în zori sînt entități totalmente diferite, greu de apropiat altfel decît într-un haiku. Iată și un alt exemplu:

Ţurţuri picurând –
bătrânul strânge-n palmă
un ceas ruginit

Eduard Ţară

         Indiscutabil că între țurțurii care picură și gestul bătrînului care strînge în pumn un ceas ruginit e o distanță prea mare ca să nu recunoaștem că cele două imagini sînt realmente distincte. Și că, aparent, n-au nicio legătură alta decît cea pe care va trebui să o descoperim ca cititori care nu ne dăm bătuți în fața unei dificultăți serioase.

         E suficient să simțim ce spun imaginile și să ne lăsăm purtați de gîndurile și emoțiile care se ivesc în mintea și-n sufletul nostru atunci cînd le contemplăm. Țurțurii se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată. Ei măsoară imperturbabili veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Strînsoarea ceasului în palmă este pentru bătrîn și o strîngere de inimă. Timpul său, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps. De unde și crisparea în fața trecerii sale ireversibile prin viață. Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Această distanță, aparent insurmontabilă, între cele două părți face farmecul haiku-ului și creează o tensiune direct proporțională cu mărimea ei, dar și o satisfacție echivalentă dificultății învinse și tîlcului mărturisit. Distanța dintre cele două părți se poate însă, deși nu avem certitudinea unor instrumente de măsură strict etalonate, micșora, în ultimă instanță ele ajungînd să fie tangente, să se intersecteze sau una din părți să o includă pe cealaltă.

Juxtapunerea deturnată

Teoria americană, intitulată phrase and fragment, vede juxtapunerea celor două părți ale poemului ca pe o alăturare de elemente complementare. Partea scurtă de un singur vers, fragment, notează cadrul în care se desfășoară un eveniment, notat în partea mai lungă, de două versuri, phrase. Cîteva exemple ne vor convinge că asemenea compoziții sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de adîncimea unei a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie să lipsească dintr-un haiku autentic.

iaz de vară - / stînjenei galbeni se-apleacă / în umbre

amurg - / un cormoran planează / un pic deasupra apei

amurg - / un pelican plonjează / şi prinde un peşte!

linişte - / zăpada acoperă piatra / sub stelele iernii

ciorile se adună / în mijlocul pinului… / adiere de iarnă

clar de lună în august – / pe o creangă subţire / vrabia îşi freacă ciocul

un crab / apare dintr-o crăpătură… / soare-n miezul nopţii

ce multe scoici / pe plajă-n seara asta... / maree-n reflux

         Se susține că haiku-ul ar fi doar un instantaneu care se petrece într-o atmosferă, într-o ambianţă. Că, într-un fel, este vorba de relaţia macro-micro, că acel detaliu surprins este pur şi simplu înglobat în rama spaţio-temporală (şi emoţională) ca-ntr-un decor căruia, de fapt, îi aparţine. Mai precis, există un fundal macro şi un fapt micro. Pe o scenă anume, mai vastă, se joacă o scenetă. Una este scenografia generală în care se petrece cealaltă: întîmplarea, instantaneul. Nu e vorba deci de o alăturare a unor imagini care nu sînt (în mod normal, realmente) într-o contiguitate firească, ci de imagini care fac parte, evident, din acelaşi întreg: totul şi partea, întregul şi detaliul.

Diferența a două elemente autonome, pe care o vizează juxtapunerea, este redusă astfel la o relație de incluziune, iar impactul ciocnirii celor două și spațiul revelației ivit în urma coliziunii nu mai există.

Diferența organică

         Alăturarea a două imagini permite însă și un joc mai subtil. Imaginile juxtapuse își stau alături ca două organe diferite dintr-un organism. Există între cele două elemente o cotinuitate, o legătură funcţională, un rost comun la care conlucrează. Imaginile sînt evident diferite, dar ele fac parte dintr-un ansamblu simbolic coerent mai presus de ele.

uluca ruptă -
toamna intră-n grădină
pe nevăzute

Valeria Tamaş

         Uluca ruptă este o afecţiune a gardului şi grădina ca întreg, cum e şi firesc, suferă şi ea. Prin gardul care o înconjoară se pot strecura acum intruşii. Şi, paradoxal, cea care oricum urma să vină, toamna, o face pe furiş, profitînd de slăbirea împrejmuirii protectoare. Vrînd-nevrînd, alegoria funcţionează şi ea. Unde o fi ruptă uluca prin care ne-a invadat pe nesimţite toamna vieţii?

În următorul poem, simbolismul stelei căzătoare, plin de tristeţea că odată cu steaua  încetează şi o viaţă de om, este ingenios atenuat de o ipoteză fermecătoare: se pare că stelele, prea înfierbîntate, doar e luna august, vecina lui Cuptor, cad cu dinadinsul, dornice de alinarea ierbii primitoare. Într-un mod asemănător asimilării morţii cu nunta mioritică, căderea unei stele devine doar o pogorîre într-un leagăn îmbietor. Scena este închipuită atît de simplu încît aproape ascunde compasiunea umană care a plăsmuit-o.

mai cade o stea -
ce primitoare e azi
răcoarea ierbii

Zvon

         Eliptic, doar printr-o sugestie, corcoduşul copt, din poemul de mai jos,  îl întîmpină pe noul venit şi face oficiile de a-l introduce în urbea aparent ostilă (poate cel ce a coborît din autobuz pune prima oară piciorul într-un oraş). Întîmpinîndu-l plin de roade, corcoduşul îl familiarizează cu ospitalitatea locului, pe care o ştie de-acasă sau, oarecum, dintotdeauna, din relaţia firească a oricărui om cu pomul doldora de roade.

oraş necunoscut -
în staţia de autobuz
un corcoduş copt

Cristina Monica Moldoveanu

         Merită să observăm că în toate cele trei poeme avem de a face cu personificări ale toamnei, ierbii şi corcoduşului. Şi că acestea dau valoare poemelor. Fac ca simţămintele nerostite ale omului să se obiectiveze în gesturi ale lucrurilor.

Saltul de nivel

         De cele mai multe ori sau, mai bine zis, în cele mai fericite cazuri, diferența dintre părțile poemului prilejuiește un salt de nivel. Un text bine conceput trimite la imagini care impresionează direct, senzorial cititorul. Impactul a două imagini fericit alese saltă sensul poemului într-un orizont superior, acela al sugestiilor ideatice și al emoțiilor simbolice.

sub streaşină -
covata crăpată
plină cu soare

Iulian Dămăcuş

         În poemul de mai sus avem de a face cu două imagini vizuale organice, făcînd parte din microuniversul unei gospodării țărănești din acel sat unde, spune Blaga, s-ar fi născut veșnicia. Scena-n sine este ancestrală: existenţa permanentă sub streaşină,  recurgînd la recipiente uzate şi hîrbuite, dezafectate de la utilităţile lor primare, a cîtorva captări de apă din resursele cereşti. Şi, aşa imperfectă, crăpată şi paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei săteşti care, iată, înglobează prin intermediul ei şi soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicateţe, şi soarele. Apa ca apa, dar captarea soarelui deschide alt orizont cui o observă.

plouă cu soare –
cântărind curcubeul
cumpăna fântânii

Valer G. Pop

         E realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile şi ceea ce spun ele inimii fără să sufle o vorbă. În ploaia cu soare resimţim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Și iată: curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliţă purtată pe umăr de o fiinţă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din poveşti. La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile şi a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obţinut prin clătinări şi legănări uşoare. În cazul de faţă, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ţine în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieţii.

O lume paradoxală

         Întîlnirea a două imagini distincte ne dezvăluie de multe ori o lume paradoxală, neobișnuită, ciudată dar plină de seducție. Aluzia poemului de mai jos:

primăvară –
copilul ascute
creionul verde

Elena Manta-Ciubotariu

ar fi aceea că vestitorul primăverii ar fi copilul care ascute creionul verde. Căci nu mai ştii bine dacă primăvara nu erupe cumva din creionul ascuţit cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o misterioasă solidaritate între ascuţirea creionului şi renaşterea vegetaţiei. Dar iată că există, în ton cu semnificaţia anotimpului, și o simetrie inversă:

pastel de toamnă -
din nou între creioane
unul fără vârf

Ana Urma

creionul se ascute cînd irumpe viaţa vegetală şi se rupe cînd natura se ofileşte. Odată cu toamna, creionul, simbol al vegetaţiei veştejite, se epuizează, osteneşte, se anemiază şi-şi pierde puterea de a mai zugrăvi. Se molipseşte şi el de boala lumii.

         Un pas mai departe, scena este aceea a unui sfîrşit anunţat, iar creionul fără vîrf are implicaţii mult mai serioase şi mai directe în sfera umană. Aşa mut, abdicînd faţă-n faţă cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă.  

pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti

Maria Tirenescu

Este, poate, mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a nevolniciei artei sale faţă cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.

Mimarea continuității

         Alăturarea celor două părţi ale poemului poate să mimeze simpla datare a unei întîmplări. Prima parte joacă în acest caz rolul circumstanţial de precizare a momentului cînd are loc ceea ce este evocat în partea a doua.

Apus de soare –
urmele polenului
pe verighetă

Şerban Codrin

Aparent nevinovată, datarea maschează relația (neexplicitată) a apusului de soare cu polenul. Sugestia e însă mai puternică: amploarea asfinţitului şi frăgezimea polenului, sfîrșitul și începutul. Și, într-un fel, logodna lor. Paradoxala pecete a polenului pe metalul prețios.

         Multe poeme mimează datarea apelînd la sintagme de notorietate care numesc sărbători consacrate sau zile marcate în calendar de un anume simbolism tradiţional. Prilej cum nu se poate mai nimerit pentru jocul de cuvinte dintre sintagma luată în sensul special, deja consacrat, şi sensul propriu-zis. Poate cel mai ilustrativ pentru potenţialul ironic al unei asemenea tehnici este remarcabilul poem al lui Șerban Codrin:

De ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal

Evocînd, chiar de ziua muncii, o oarecare piele de cal uscîndu-se la soare, poemul persiflează festivismul sintagmei, punîndu-ne în faţa adevăratelor efecte ale zilelor de muncă – uscarea trupească şi sufletească. Înăbuşirea şi anularea nobleţei de a fi asemenea unui cal robust şi nărăvaş.

         Tot la o sărbătoare, de data asta religioasă, apelează şi Cezar Florin Ciobîcă pentru a data o întîmplare oarecum neînsemnată deşi agasantă şi totdeauna nedorită în contextul unor evenimente serioase, sobre, pioase: un telefon mobil sună impertinent.

de Înălțare -
dintr-un telefon mobil
Oda bucuriei

Totuşi, semnalul de apel al telefonului se pare că a fost setat în concordanţa cu sărbătoarea. Sau s-a petrecut o minune!?

         În alt poem, Cezar, prin intermediul altei zile festive, aceea a eroilor, reuşeşte să ne dea o idee şi despre fragilitatea de puf de păpădie a celor ce, cu altă expresie, au fost doar carne de tun, si despre efectul real, destul de îndoielnic, al acestor festivisme pompoase.

Ziua Eroilor –
salve de tun risipind
păpădiile

         Mai intimist, poemul următor se foloseşte şi la propriu, şi la figurat de sintagma zilele babei (licenţă pentru zilele babelor), evocînd simultan, şi deci mai economic, atît un moment calendaristic cît şi unul al vieţii ajunse la neputinţă.

Zilele babei -
din cuptorul bunicii
niciun mucenic

         Cîţiva autori preferă să aleagă ca moment semnificativ pentru a stabili contextul poemelor Ziua Recoltei. Belşugul aşteptat este însă mereu unul negativ – se contabilizează doar datoriile, pungile de plastic, bătăturile.



ziua recoltei -
tata îşi socoteşte
datoriile

Marcela Ignătescu

ziua recoltei -
în pomii dintre blocuri
pungi vechi de plastic

Corneliu Traian Atanasiu

ziua recoltei –
mama–şi numără încet
bătăturile

Vasile Conioşi-Mesteşanu

         Se poate remarca faptul că, în toate poemele de mai sus, minimalismul datării ca un aspect al cadrului sau al ambianţei este doar aparent, între partea care părea să se rezume doar la acest rol şi cealaltă parte a poemului existînd relaţii mai profunde şi mai semnificative descoperite ulterior.





            

Niciun comentariu: