„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 10 iulie 2014

Pseudo-manual de haiku (partea a doua)


Omisiunea subiectului
asigură obiectivitatea textului și a poemului

Omisiunea fundamentală și originară a textului unui haiku este aceea care epurează textul de intruziunea autorului și a subiectului. Fără ele, textul devine obiectiv atît prin faptul că în el se face referință doar la obiecte, cît și prin acela că autorul nu le mai deformează prin intențiile sale conștiente sau sub presiunea emoțiilor subiective. Strategia autorului (reticent) este aceea de a găsi și a evoca obiectele care să vorbească pentru el. O putem numi o strategie a delegării sau a ricoșeului: nu autorul și nu textul transmit emoția, ci obiectele evocate, prin forța lor simbolică și prin întîlnirea lor ciudată unul cu altul, devin purtătoare de cuvînt și de vibrație poetică. Talentul autorului este acela de a găsi acele corespondente obiective ale emoției și a le face să vorbească singure sau pentru el cititorilor.

apus de soare -
rămasă să lumineze
doar crizantema

Valeria Tamaș

Aici se face, surdinizat, neexplicit, pe ocolite, un elogiu crizantemei, luminozității ei de excepție. Crizantema însăși este delegată să lumineze și noaptea de toamnă, și sufletul cititorului. Situația în care este plasată spune acest lucru de la sine. Autorul a ales această situație pentru a se feri să o laude în mod expres. Encomiasmul este astfel evitat. Cititorul este invitat doar să asiste la faptele crizantemei. Și să simtă singur despre ce poate fi vorba.

Efectul acestei omisiuni de principiu este acela că activizează cititorul, îl provoacă să caute tîlcul poemului acolo unde l-a găsit și autorul – în relația sa nemediată cu lucrurile. Și a lucrurilor între ele. Textul, aparent alb, arid, sec, va fi perceput ca eleganță a sobrietății și austerității unui anume mod de a vorbi.

Cum și de ce poate fi omis obiectul

         Uneori, pentru că textul poemului este prea scurt, autorul alege să omită obiectul de referință complet sau doar pînă la ultimul vers. Această tehnică, asemănătoare ghicitorii, face ca poemul să capete tensiune.  Cuvintele se acumulează, se articulează, spun limpede ceva, dar sensul nu se finalizează, obiectul vizat nu se încheagă: căutînd ceva / se-adînceşte-n lună. Agentul care face această acțiune bizară rămîne o enigmă și ea nu poate fi dezlegată fără ca autorul să dea soluția: lebăda neagră. Abia avînd soluția poate fi vizualizată scena: o lebădă neagră pescuiește în cercul de lumină al lunii oglindite-n apă (27 de silabe). Cuvintele mele, descriind cît mai simplu faptele, sînt într-adevăr prea multe pentru un haiku. Formularea lui Eduard Țară reușește să elimine din poem apa, oglindirea, pescuitul. Celelalte cuvinte le sugerează, iar cititorul trebuie să facă efortul de a recompune și a vedea scena. Aceasta completare a contextului real, la care cuvintele fac doar aluzie, constituie efortul merituos și bucuria cititorului care participă activ la construirea sensului. Eduard Țară face un lucru asemănător și în poemul următor:

în urma broaştei –
un plescăit în noapte
şi luna… ţăndări

Tot ce se spune textul sînt doar circumstanţele unei întîmplări al cărei actor este broasca. Într-un fel, efectele unui eveniment care n-a fost, de fapt, consemnat. Făptaşul nu mai e, a dispărut. Sînt evocate (auditiv) doar plescăitul şi (vizual) ţăndările lunii. Faptul n-a fost observat pentru că e noapte şi pentru că, pînă la contactul cu apa, a fost el însuşi silenţios. Ceea ce se observă (senzorial) este doar ecoul lui în apă. Ca mediu lichid şi ca oglindă virtuală. Cuvîntul salt nu a fost scris, dar din aluziile celorlalte (ca și din cunoașterea poemului lui Bashō) poate fi dedus. Și de data asta resortul poemului a fost răsucit de această cochetărie a spusei oprite la vreme cu sugestiile. Sugestii care vizează nu doar realul ci și livrescul.
        
La concursul Haiku Club, cu tema tehnica ghicitorii, în poemul compus de Lucreţia Horvath lucrul în jurul căruia este construit rămîne nenumit:

scârţâit de paşi  –
doar povara tăcută
pe banca de lemn

Zăpada, ea este cea vizată și nenumită, e evocată prin cîteva tuşe senzoriale: scîrţîitul unor paşi, tăcerea şi grosimea stratului aşezat pe bancă. Trebuie să o ghicim, dar poemul nu se rezumă la această intuire, dincolo de zăpada care acoperă banca, ghicim emoţia celui care este împovărat de o amintire la fel de covîrşitoare legată de banca la care revine de cîte ori are ocazia. Poate în amintirea unei dulci poveri din trecut.

         La fel am procedat și eu într-un poem în care am evitat să numesc lucrurile despre care e vorba, evocînd doar ceea ce li se întîmplă acestora:

nu mai tremură –
cad legănat tămîind
străvechiul gorgan

Cititorul este provocat aici să completeze scena folosind aluziile posibile. Și nu e greu să vadă că e toamnă și frunzele, care mai demult tremurau, cad legănat și se așează-n straturi pe pămînt. Tot ca sugestie este prezent, ușor metaforic, și ritualul unei cădelnițări profane.

Omisiunea structurală

Am văzut că laconismul poemului înseamnă recursul, de voie, de nevoie,  la omisiunea elocventă, preferința pentru figurile reticenței. A omite să vorbești despre autor și emoția lui, a prefera un limbaj prea puțin articulat, a refuza sentențiozitatea constituie o omisiune simptomatică vorbind atît despre firea autorilor de haiku, cît și despre obiectivitatea producțiile lor.

Există însă și o omisiune fundamental-structurală care este proprie haiku-ului. O omisiune patentă – juxtapunerea. Haiku-ul este format din două părți, două îmbinări de cuvinte care evocă două imagini, sensuri, idei diferite. Textul este tăiat în două, secționat, în haiku-urile scrise în română, de o cratimă. Ceea ce exprimă una din părți nu se continuă în cealaltă nici sintactic, nici ca înțeles. Un poem al lui Șerban Codrin ne poate ghida în a înțelege această ruptură.

Dulceaţă de fragi –
prea puţin din mireasma
pădurii în zori

În prima parte este vorba despre ceva ce poți găsi într-un borcan din cămară. În a doua se evaluează, se pare cu regret, mireasma drastic diminuată a pădurii acum cînd zorii au rămas demult în urmă. Este evidentă omisiunea din partea a doua, dar modul exclamativ în care este pronunțată ne pune pe gînduri. Ceva ne spune brusc că pădurea din zori are mireasma copilăriei, a vremii cînd plecam cu ceata la cules de fragi. Și că noi, acum în tîrziul vieții, nu mai avem acces la acea frăgezime. Raportat la acea fragilitate efemer înmiresmată a buchetului de fragi, borcanul cu dulceață este doar o făcătură. Aproape o blasfemie.

         Această omisiune este un strategică, ea trimite la un spațiu inexistent fără această alăturare. Un spaţiu virtual de rezonanţă, de legătură, de unificare între părțile diferite. Este ca și cum cele două părți ar intra în vibrație căutînd o lungime de undă comună pe care să poată susține un dialog fructuos. În acest spațiu are loc activitatea de explorare a cititorului, tatonarea, căutarea, închipuirea și, eventual, încîntarea și savurarea celor găsite. Este un spațiu generos în care se promulgă în cele din urmă o lege unicat: legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre fragi şi zori.

Abrevierea textului și elipsa

         Chiar dacă preferințele existențiale ale autorului de haiku îl ajută să aprecieze asceza textuală și să opteze pentru ea, să savureze limbajul colocvial laconic, fragmentar și adesea malițios, procedeele de obținere a unui text care să fie scurt, elegant și consistent cer ani de exercițiu.

         Nu este deloc ușor să evoci ceva extrem de precis în puține cuvinte. Trebuie să ai experiența eliminării, prin încercări repetate, a cuvintelor de prisos, cizelînd expresia pînă la a numi doar acel lucru, fapt, scenă, fără a-l descrie, comenta sau împopoțona. Trebuie să știi cum să te abții de la a-ți lăuda obiectul, a-ți glorifica faptul, a celebra evenimentul. Totul pentru a obține un text alb, neutru, aproape arid. Aproape de un proces verbal constativ. Extrem de precis însă. Și, uneori, chiar expresiv.

zi friguroasă -
doar în stogul de paie
soarele verii

Cezar-Florin Ciobîcă

Prima parte, luînd în considerație și nuanțarea părții a doua, ne situează în tîrziul înnegurat al toamnei. Unde să fie oare soarele verii? Atît cît mai e, este acolo, retras în stogul de paie. Singurul accident coloristic și de relief în peisajul aplatizat și monocrom. Și unica sursă pentru pentru hrana animalelor din staul.

         Dacă această exigență a drămuirii cuvintelor strict necesare este îndeplinită pe măsura cîștigării experienței în compunerea haiku-ului, trebuie să observi că un poem scurt se scrie de preferință cu cuvinte mai scurte. Și, în consecință, să fii mereu în stare să alegi, la nevoie, dintr-o serie se sinonime pe cel cu mai puține silabe. În poemul care urmează, pentru a exprima sensul dorit, cuvîntul cel mai potrivit ar fi fost prieteni (de-o clipă), dar versul ar fi fost de 6 silabe. Autoarea a preferat sinonimul amici:

un fluture hoinar
mi s-a lăsat pe umăr -
amici de-o clipă

Vali Iancu

Amic e puțin vetust și nici nu prea mai e în uz. Pe de altă parte, este evident demonetizat de felul, aproape mereu peiorativ, în care l-a folosit Caragiale. Și totuși, el reușește să dea prieteniei, evident efemere, un aer de detașare, de camaraderie, de complicitate glumeață care nu cere nimic mai mult și se mulțumește cu însoțirea trecătoare. O anume eleganță ușor ironică. De data asta, înlocuirea nu a fost doar una formală și utilă, ci a îmbunătățit și sensul poemului.

De mare ajutor în obținerea formulărilor cît mai scurte poate fi suprimarea unor cuvinte dintr-o expresie cunoscută în așa fel încît cuvintele lipsă să fie subînțelese și sensul cunoscut al expresiei să poată fi recunoscut. Figura de stil care realizează acest lucru este elipsa.

iar primăvară -
o data cu-nserarea
creanga pe alei

Ana Urma

Cine este versat va simți de prima dată că nu e vorba de un ram aflat pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui să fie crengi, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba fără nicio grijă. A nu-ți veni să mai intri în casă.

Elipsa verbului – propoziția nominală

Cititorul de haiku observă lesne că autorul este tentat să elimine din îmbinările de cuvinte folosite verbul. În special verbul la modurile predicative. Motivul principal este acela că textul haiku-ului are rolul de a evoca lucrurile. Ori cele mai potrivite pentru această intenție sînt substantivele și grupurile substantivale formate în jurul lor.

Fraza închisă şi încheiată la toţi nasturii este potrivită doar pentru descrierea fotografică detaliată a realităţii. Arborescenţa ei complex articulată este un fel de păienjeniş logic ţesut anume peste lume pentru a o putea capta fără rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearcă să epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafaţa sa.

Sintaxa haiku-ului este una eliptică şi defectivă. Ea nu are ambiţia de a descrie realitatea în toată extensia ei şi este tentată de concizia sintagmei care reușește să focalizeze simțirea cititorului pe un obiect într-un anume moment. Atît sintactic, cît şi stilistic, putem considera sintagmele  folosite în haiku drept un fel de tuşe verbale care au funcţia de a semnala, a indica, a arăta către ceva ce trebuie evocat în închipuire, funcţie pe care o îndeplinesc la fel de bine şi în limbajul colocvial, unde frecvenţa lor este remarcabilă. Ele nu descriu realitatea, ci o tuşează cu atingerile uşoare dar decisive ale vîrfului unei florete, lăsînd o pată de culoare zvîrlită ca din şfichiul unei pensule, delimitînd, cu un contur abia vizibil, spaţiul şi momentul unei revelaţii. Căci, sintagmele haiku-ului nu doresc decît să surprindă şi să marcheze pe suprafaţa realităţii locul unde adîncul palpită şi se poate deschide unei priviri care ştie să vadă cu ochiul din frunte.

Omisiunea verbului din sintagmele folosite în haiku nu este atît o regulă (ce ar trebui urmărită în mod rigid), cît o consecinţă a faptului că autorii buni simt că alte cuvinte pot absorbi înţelesul verbelor şi ştiu să construiască înlănţuiri de cuvinte în care verbele să fie prezente fără să fie exprimate explicit. Gramatica numește asemenea construcții propoziții nominale. Defective de predicat, de verb. Stilistic este vorba de un gen de elipsă, verbele lipsă sînt subînțelese, suplinite de cititor.

În grupul substantival de mai jos, centrat în jurul florii de nuc, fără să fie consemnate, verbele există / stă / s-a ivit / a răsărit / bate / mă priveşte sînt prezente implicit în prepoziţia la, care regizează o scenă, în timp ce cu umilinţă dă tonalitatea modală a celor ce se petrec:

la geam cu umilinţă
o floare de nuc

Și în îmbinarea de cuvinte care urmează:

printre fire verzi
un pai de anul trecut –

prepoziția printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zăreşte, inutil de pronunţat. Se poate observa că, în ambele cazuri, există un evantai de verbe, relativ de sugestii, care derivă din ambiguitatea pe care o creează contragerea expresiei.
        
Completarea virtuală a propoziției defective de verb

din aceeaşi lingură
de lemn cu nesaţ

este cît se poate de firească: ce se poate face cu o lingură decît să mănînci / să sorbi / să te hrăneşti?

Îndărătul musteşte mai jos de sugestii la adresa păianjenilor: îşi ţes plasa / aşteaptă / pîndesc / conspiră.

păianjeni îndărătul
imperiilor

         O primă concluzie a exemplelor de mai sus este că sintagmele din care verbul este omis cîştigă în densitate şi forţă de expresie. Verbul nu a fost omis pentru că autorul s-a căznit să aplice o regulă fadă, ci pentru că a avut simţul poemului şi a găsit acele sintagme care ori fac inutilă prezenţa lui, ori se bucură să sugereze o mulţime de verbe care stimulează închipuirea cititorului.


Niciun comentariu: