„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 3 mai 2014

Pseudo-manual de haiku (prima parte)



Orice haiku trebuie formulat în așa fel
încît să spună mai mult decît spune.

Un haiku ratat este ca o  scoică
în care marea nu răsună.


Căutînd tonul

Dacă ții să te adresezi cuiva pentru a-i înlesni contactul cu și apropierea de haiku nu-i cel mai recomandabil lucru să-i faci o prezentare doctă a poemului, amintindu-i de unde se originează și în ce cultură exotică s-a născut el. Și nici să-i prescrii o cură de spiritualitate zen și să-l îndeși cu termenii japonezi care, numai ei, ar spune adevărul, evident nipon, al fiecărui detaliu cu care va intra în relație.  Tentativa poate fi de-a dreptul neproductivă. Este însă mult mai profitabil și mai eficace să-l faci să simtă atitudinea din care izvorăște acest poem și să-l ajuți să înțeleagă și să prindă gustul acelei stări de spirit care guvernează lumea celor care îl cultivă.

O lume aparte ca opțiuni spirituale, existînd însă difuz într-o arie deja planetară, din moment ce se scrie haiku în aproape toată lumea și în cele mai diferite culturi și limbi. O lume care cultivă aceleași resurse sufletești care-l fac posibil și dincolo de închiderea presupusă a vreunei matrici culturale. A pune în evidență deci acele trăsături care nu au granițe geografice sau culturale dar conturează profilul iubitorului de haiku și a face apel la ele pentru a face înțeles specificul poemului înseamnă a face cea mai adecvată promovare a lui.

Pentru că nu poți fi japonez dacă nu te-ai născut acolo și e greu de crezut că vei ajunge să faci un stagiu într-un ashram ca să te pătrunzi de duhul doctrinei zen, e mai plauzibil și mai convenabil să cauți în tine acele predispoziții care cultivate te pot face să savurezi haiku-ul și să fii capabil să-l compui. Omul de astăzi nu mai tinde și nu mai poate să fie o ființă monolitică, un om dintr-o bucată. Bolovan fără fisură. Fiind silit să joace atîtea roluri sociale, de multe ori incompatibile unul cu altul, el este mai curînd o ființă schizoidă, un conglomerat, un mozaic (de persoane) căruia se străduiește totuși să-i dea un chip uman.

Unul din aceste roluri ar putea fi și acela de autor de haiku. Critica literară îl numește eu auctorial. Și el poate fi jucat cu succes dacă te străduiești să înțelegi și să dobîndești acele trăsături și competențe absolut necesare care îl fac posibil. Evident că ființa ta nu va fi schimbată din temelii (devenind cu totul alta), vei fi doar un actor bun care joacă cu seriozitate, cu angajament și profesionalism încă un rol. Îți vei exersa astfel libertatea, privilegiul de a te elibera de lucrurile care nu-ți plac, pentru a deveni rob al lucrurilor care-ți plac.

Și poate că o vreme vei sta mut și încurcat, în expectativă, așa cum îți poate sugera o pasăre stingheră într-un peisaj urban care distonează cu menirea ei:

tăcerea mierlei
pe brațul macaralei –
căutînd tonul

Făcînd cu ochiul

         Zilele trecute, gîndindu-mă la una din trăsăturile acelei spiritualități de care este pătruns haiku-ul (și lumea celor care se bucură de el, adică cei care îl scriu și îl citesc), mi s-a părut că discreția și complicitatea tăcută a atitudinii pe care o cultivă și o recomandă acest poem ar putea fi simbolizată prin gestul de a face cu ochiul. Haiku-ul nu are ambiția de a spune ceva, de a declara anumite lucruri sau de a exhiba anume emoții. El face, ferindu-se s-o facă flagrant sau pregnant,  doar un semn prin care atrage atenția asupra a ceva obiectiv și semnificativ. Nu vorbește despre acel ceva, nu îl descrie (mai mult sau mai puțin expresiv), nu-l comentează sau interpretează, ci îl numește și îl evocă. Ca și cum, pe de-o parte, ar avea o încredere desăvîrșită în flerul complicelui, și, pe de alta, ar considera că tevatura iscată în jurul acelei semnalări ar putea-o distorsiona, el se păstrează în postura unui observator decent și precaut, cuprins de o oarecare sfială în fața faptului semnalat.

raza fugară
strecurată prin frunze –
făcînd cu ochiul

Poemul de mai sus este un fel de ars poetica, o ilustrare normativă a felului în care este conceput și construit haiku-ul. Sînt numite cu precizie două fapte: sclipirea unei raze și un gest uman, ambele la fel de alerte, fugare, discrete. Cele două sînt oarecum izomorfe sau, dacă vreți, alăturate astfel, se contaminează reciproc de ceva greu de exprimat. Raza ne face cu ochiul, clipirea ochiului emite o rază, autorul ne face părtași la contopirea faptelor, poemul ne pune pe gînduri. Cel care l-a scris s-a sfiit să comenteze cele două întîmplări de teamă să nu le altereze mesajul.

Cuvintele poemului par să se ferească și ele de a ajunge la acel format minim (deprins în școală) al comunicării vădite și valide - propoziția care afirmă sau neagă ceva. Sintagmele textului, deși sînt îmbinări de cuvinte limpezi și precise, manifestă o reținere în a fi continuate pentru a atinge sensul deplin, discursiv sau sentențios, purtător de informație. Sensul lor se rezumă la a numi pentru a aduce în fața cititorului două imagini, două fapte. Două fapte care vorbesc fără cuvinte, care dau de înțeles.

Orice haiku bun spune doar atît: ia aminte. Și îți îndreaptă atenția spre lumea lucrurilor. Îți focalizează simțurile pe ceea ce comunică implicit lumea din jurul nostru. Odată semnul complicității făcut, simțit, acceptat, restul se desfășoară-n tăcere. Este o înșiruire de tăceri semnificative. Contemplative. Meditative. Reveriace. Și pilduitoare.

Gestul de la care am plecat, a face cu ochiul, pare a fi prototipul atît al modului în care lumea și natura necuvîntătoare comunică cu omul, cît și al chipului în care autorul de haiku și poemul său i se adresează  cititorului. Totul ne face semne. Semnele sînt însă discrete, nu imperative. Iar dacă vrem să le percepem și să le înțelegem tîlcul, ni se cere o altă așezare în lume și  un gen aparte de  perspicacitate. Haiku-ul este poezia care ne dezvăluie acest lucru și ne îndeamnă și pregătește să facem față acestei provocări.

Socotind silabe

         Cînd te abați puțin de la drumul pe care mergi de obicei, poți observa lucruri noi. Mai bine zis, nu mai ești pe pilot automat și dai mai multă atenție noului traseu. Așa azi, după ce am tot trecut pe lîngă locuri de joacă nou amenajate, preferate de părinți și copii și destul de animate, luînd-o pe altă alee, mi s-a ivit în față unul cam prăfuit, unde era așezat pe-o bancă doar un bărbat abstras de gîndurile lui. Copii, nici țipenie.

         Nu m-am mai uitat la bărbat pentru că mi-a venit ideea. Bărbatul singur într-un loc de joacă pentru copii simboliza foarte bine părăsirea lui. Faptul că a început școala și elevii au alte preocupări. Mai elevate. Puteam să caut o preocupare și pentru bărbat, oricare, în contrast cu joaca pentru care era amenajat spațiul. Poate un cerșetor care-și lua micul dejun frugal adunat de prin coșurile de gunoi. Poate unul care își făcea deja siesta citind știrile de pe un ziar vechi de luni de zile, primit însă recent prin poșta vîntului care i-l adusese chiar acum lîngă bancă. Ușă n-avea. Nici casă.

         Am mers deci pe un prim vers care să spună, eliptic, doar că a început școala (și copiii nu mai au atîta timp de joacă):

din nou la școală –

sugerînd în felul acesta că locul de joacă nu mai e frecventat. Acum trebuia să găsesc o preocupare interesantă pentru singurul beneficiar al locului de joacă. M-am gîndit că un cerșetor, un om al străzii, fără adăpost nu s-a prea îndeletnicit cu studiul și s-ar putea să nu fie un cititor desăvîrșit, poate că de fapt nu prea citește, abia silabisește. Ar fi fost ceva care-l apropia în mod ciudat de școlarii aflați deja în clase. Ziarul îi dădea de lucru. Și, nefiind o obligație, părea un exercițiu plăcut. Oricum, în felul ăsta, locul de joacă devenea și el un spațiu de instruire în aer liber. Nu făceau la fel, în alte vremuri, și peripateticienii plimbîndu-se prin grădina lui Akademos?

pe-o bancă un cerșetor
silabisește

Poemul era deja mai complex. Educația se face la orice vîrstă, copiii la școală, cei care au abandonat-o reciclîndu-se prin parcuri. Uitîndu-mă mai atent, am văzut că banca era totuși prea puțin pentru a sugera locul de joacă. Ar fi fost mai bun un leagăn. Și, la urma urmei, dacă tot era vorba de pedagogia fără frontiere, am zis că e mai bine să nu abuzez de milogii atît de frecvenți prin haiku-uri. Poate că un bătrîn ar fi fost mai de dorit și mai în antiteză cu copilul. Am mai mizat și pe un doar care să marcheze exclusivitatea (numai el se afla acolo) și prezența inadecvată a bătrînului într-un loc destinat celor de alte vîrste. Și, pentru că bătrînul ar trebui să fie înțelept și, evident, știutor de carte, am zis să înlocuiesc silabisirea cu ticul arhicunoscut al celui care tot încearcă să încropească un haiku:

în leagăn doar bătrînul
socotind silabe

         Acum apropourile erau mai multe și prindeau nu doar aluzia la instruirea perpetuă ci și la dobîndirea unui anume învăț sau nărav.

din nou la școală –
în leagăn doar bătrînul
socotind silabe

         Și leagănul își actualiza nu doar aluzia la locul de joacă ci și sensul mai subtil de origine, de loc miraculos al unui alt început oricînd posibil. Un apropo pe care-l va gusta orice autor de haiku. Versat sau doar novice. Mai ales că numărarea silabelor este unul din ticurile cele mai compromițătoare pentru autorii care, nu-i așa, ar trebui să se îngrijească mai mult de esența poemului decît de forma lui. Iar primul vers, pe măsura ce poemul avansa, a glisat și el ușor de la părăsirea locului de joacă către școala perpetuă.

Un câine se uită mirat

         Nu toți oamenii sînt, cel puțin din punct de vedere temperamental, expansivi și exuberanți, dornici să-și exhibe sentimentele și să le împărtășească public celorlalți. Pe de altă parte, nu toată lumea crede că excesul de comunicativitate și sociabilitatea fără limite este neîndoielnic o calitate care merită să fie cultivată. Mai mult ca sigur că există și persoane care nu cred necondiționat în unicitatea lor excepțională care ar trebui trîmbițată constant celorlalți și nici în excelența vibrației lor emoționale care ar trebui împărtășită imediat altora.

         Constitutiv sau adoptiv, o parte mai mare sau mai curînd mai mică dintre oameni manifestă un comportament rezervat, reținut, discret. Ca și cum la manifestările lor ar fi cuplat un amortizor de zgomot. O surdină. Ca și cum ar căuta mai curînd compania tăcută a lucrurilor și a ființelor necuvîntătoare. Este o opțiune existențială care, deși legitimă, este greu de susținut și de validat în fața celorlalți. Ba este chiar hazardat să te expui în fața lor fără să fi verificat în prealabil dacă nu le poți părea țicnit.

pe verandă –
de nu vor observa
că privesc luna

         Poemul lui Radu Patrichi, citat mai sus, mărturisește această evadare suspectă din mijlocul celor care participă probabil la o agapă zgomotoasă și înfierbîntată. Poate că cel despre care e vorba a ieșit în noaptea răcoroasă doar ca să ia o gură de aer și a rămas, fascinat, să privească luna. Și acolo se simte în pericol de a fi acuzat că se sustrage de la agitația, nu-i așa, mult mai îndreptărțită, a petrecăreților. 

         O să spuneți că e prea multă susceptibilitate aici. Radu Patrichi este însă un împătimit al rătăcirii zurliu-contemplative. Și, cu ironia care-l caracterizează, mărturisește că îl bîntuie această suspiciune și cînd e singur:


satul de vacanţă pustiu –
doar un câine se uită
mirat la mine

pe vremea asta
pe faleză încă unul –
nu e nebun, e beat


S-ar putea însă ca aceia care refuză comunicarea proptită în cîrjele cuvintelor, să fie adepții cuminecării, ai înțelegerii spontane nemijlocite, cu inima, şi ea ţinută însă sub surdină. Lucrînd sub regimul discreţiei maxime – surdina – totul poate avea atunci, în mod paradoxal, un efect ciudat, penetrant şi amplificator. Și orice tremur de geană sau pîlpîire, orice atingere sau tresărire vor avea un răsunet incalculabil, nebănuit - de cutremur. Căci ele se vor petrece pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor şi vor răzbate miraculos, cum spune Blaga, pînă în Ursa Mare.

Strîns ţinută sub surdină -
ca o pîlpîire de lumină
inima tresare.
Şi răspunde-n Ursa Mare.

Jurnalul unui hoinar

Merită să dăm crezare faptului că o mare parte din lucrurile adunate într-o culegere de poeme haiku sînt rodul observațiilor atente ale autorului care umblă pe coclauri. Cu îndreptățire dar și cu autoironie, l-am putea vedea pe acest specimen ciudat ca pe un împătimit al hoinărelii. El umblă și ia aminte, observă și ia notă. Notează. Cum mărturisește același Radu Patrichi:

odihnă în parc –
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză

Strînge, cu și fără voie, în carnetul său și vorbe, și frunze. Și, uneori, ajuns acasă, observă că un fulg de omăt, nimerit între file, i-a spălăcit iremediabil însemnările. Alteori, cînd vîntul nu i-a furat foiţa cu haiku, se întoarce bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei.

         Haiku-ul nu este însă, cum s-ar putea crede, un simplu poem de notație. Impresiile și însemnările pot constitui un material de lucru dar în niciun caz poeme gata făcute. Observațiile remarcă lucruri și detalii care pot fi semnificative, importantă este nu doar colecționarea unor momente expresive sau pline de înțeles, ci acea amplă experiență a contactului nemediat cu lumea, acea sumă a trăirilor față-n față cu natura care ți se oferă fără să-ți bage totuși în traistă tîlcurile și tainele sale.

         Să presupunem că vezi un loc în care o casă este dărîmată. Moloz și praf, ziduri făcute una cu pămîntul. Poate fi o simplă întîmplare, urmarea unor îndelungi acumulări în strădania de a examina atent lucrurile sau, de ce nu, de-a dreptul un noroc să vezi, pe un zid care abia se mai ține în picioare, un melc în ascensiune. Observația nu duce însă automat la acest poem:

se demolează –
netulburat pe-un  fost zid
un  melc cu casă

Ioana Dinescu

         Ai văzut și poate ai notat acel fapt pentru tine surprinzător sau chiar revelator. Observația și notarea sa trebuie însă prelucrate, trebuie remarcat și pus în evidență contrastul implicit dintre omul care distruge case și melcul care și-o poartă mereu cu sine. În acest caz, opoziția este aceea dintre cele două părți ale poemului care devin sensuri, moduri de a fi, idei despre viață. Totul se ordonează de-o parte și de alta a cuvîntului netulburat. În toată tevatura, față de omul omul agitat și nestatornic care construiește și acum, iată, demolează, melcul, cu casa la purtător, pare imperturbabil. Este cumva o mustrare, un elogiu, o pildă? N-ai cum să decizi. Dar e suficient să rămîi pe gînduri. Și să simți tensiunea înmagazinată în imagini. Vibrația ciudată și vitală a lumii în care trăiești.

Colocvii cordiale

         Nu e greu de înțeles că apucătura de a hoinări mărturisește o oarecare înstrăinare a amatorului de haiku de lumea celor predispuși la flecăreală și palavre. Partenerii săi de conversație (relatările sînt tot ale lui Radu Patrichi) sînt un scatiu:  alături pe crenguţă, / scatiul are atâtea / de povestit, un vrăbioi: pe digul de larg, / discuţie îndelungată / cu un vrăbioi, un pescăruș: la balustrada falezei, / de vorbă cu pescăruşul / de pe piatră. Discuțiile, mai mult mute, se poartă fără politețuri și fără menajamente: degeaba vorbesc cu ea –/ în vârful pomului / cioara tot cârâie. Și nu rareori, necuvîntătoarele nu se lasă atrase în șuete sterile: de lângă mal / răţuşca şi-a luat zborul – / n-a stat la vorbă.

         Comunicarea fără cuvinte și lipsa oricărui protocol verbal îl predispun pe autorul de haiku la un comportament taciturn. Dacă-l vei însoți o vreme în pregrinările sale, să nu te surprindă tăcerile lui. Vei constata că, fără să fie ursuz, este extrem de scump la vorbă. Vorbește rar și cînd o face este laconic. Preferă să răspundă monosilabic. Îi repugnă limbuția celui ce se confesează și face mereu declarații.

Totuși, cel mai simplu mod de a te apropia de ceea ce simte și gîndește un autor de haiku este acela de a-i fi alături o vreme. De a-l suporta și a-l observa (măcar în închipuire dacă aievea n-ai ocazia) în rătăcirile sale. De a te bucura că te îngăduie alături fără a se strădui să se facă plăcut prin conversație. Abia atunci s-ar putea să ai parte de o comunicare nonverbală înfiripată din simple gesturi indicatoare. Și vei fi gratulat cu semnele unei complicității neconfesive. O mică întoarcere a capului și o clipire discretă din ochi te va ghida către locul unde se întîmplă ceva aproape imperceptibil. Ridicarea ușoară a unui deget, cerînd liniștea, te va face atent la un sunet, un foșnet, un freamăt care altfel ți-ar putea scăpa. O mică neliniște a nărilor, căutînd o mireasmă, te va îndrepta și pe tine către adierea care o poartă. Și repertoriul ar putea continua…

Vei accepta atunci că ființa lîngă care stai are și ea interese, sensibilități și emoții și că, în felul ei reținut și rezervat, ar vrea să ți le împărtășească. Dar nu prin vorbe. Neavînd pretenția de a-ți impune ceva, ea dorește doar să te pună în contact viu cu lumea unde le surprinde, să te contamineze de meteahna dialogului sobru cu lucrurile. Gesturile lui, fără să fie impulsive, sînt totuși ferme și generoase. Și, voluntar sau nu, oarecum mucalite.

Vei înțelege astfel de ce a ales să scrie haiku. Nu atît pentru scurtimea poemului, cît pentru limbajul său de conversație nepretențioasă, prea puțin articulat, pentru recursul la o vorbire care se rezumă la a semnala și, în acest fel, a recomanda ceva din afara lui pe care-l crede demn de interes. Limbaj pe care îl agreează și în viața de zi cu zi. Asta îl ferește pe de-o parte de a se mărturisi fățiș, lucru pe care-l dezavuează, iar pe de alta îl confirmă ca un căutător al emoției prezente în lucrurile care-l înconjoară, în configurația lor sau în felul hazardat dar plin de înțeles în care întîmplarea le pune alături unul de altul.

Limbajul haiku-ului se apropie de limbajul colocvial, expeditiv și eliptic, care scurtează cît poate o sintagmă sau expresie în așa fel încît înțelesul ei să poată fi totuși recunoscut. În poemul de mai jos de pildă:

cioata uscată
pierită-n iarba crudă –
creanga prin crînguri

cititorul versat va recunoaște că în ultimul vers nu e vorba de o creangă din crîng ci de a umbla creanga prin crîng. Folosind prepoziția prin și menționînd locul umbletului (subînțeles), verbul a fost omis și sugestia păstrată. În plus, există și o falsă aluzie la o ramură din crîng care face totdeauna textul mai picant. 

         Se susține că textul haiku-ului evocă doar lucruri, fapte, scene, întîmplări. Asta și pentru că folosește registrul colocvial al limbajului (dialogat) care, de obicei, fără nicio grijă de a rosti propoziții, numește și cheamă în fața ochilor sau a tuturor simțurilor obiecte, situații, stări pur și simplu numindu-le. Cînd se petrece un asemenea fapt, interlocutorii sînt angajați într-un joc emoțional precipitat și palpitant. Iar cuvintele lor sînt un fel de gesturi tandre care invocă lucrurile, arătînd către ele, fără să le comenteze în niciun fel. Tocmai pentru a le lăsa să-i emoționeze pe cei de față doar prin apariția lor autentică în închipuirea generoasă a participanților la șuetă.

         Textul haiku-ului are rolul de a convoca obiectele cu care cititorul va intra într-un dialog de durată fără cuvinte. El este însă cu atît mai eficace cu cît cititorul înțelege (presupune) această situație (originară, nepomenită în text) care l-a generat: un grup afin gata să urmărească, cu sufletul la gură, lucruri și scene pline de înțeles semnalate verbal cît se poate de succint. Auster, alb, neutru, sec, textul este un fel de țipăt de uimire stilizat. Este totodată surdina pe care autorul a pus-o, mai mult sau mai puțin premeditat, peste emoția pe care a simțit-o, peste tensiunea pe care a trăit-o. Ține de convenția haiku-ului să admiți, să înțelegi, să consimți la această învoială și să-i recunoști rosturile.

Singur pe drumuri –
o moină câteodată
însoţitoare

Să nu spuneți că Șerban Codrin nu e convins aici de o grămadă de lucruri care privesc atît haiku-ul (de față) cît și atitudinea cultivată de el. E aici o mică alegorie a austerității vieții. Autorul nu-și permite să se lamenteze de soarta lui. Din contra, asumînd-o, el îmbărbătează pe toți cei care se simt singuri pe drumurile vieții. Oricum ar fi vremea, din cînd în cînd vitregia ei se moaie și poți avea parte de răstimpuri de dezgheț. E bine să fii avizat, să te păstrezi receptiv. Și să te bucuri de răgazul oferit.

Creatorul profită de legi ca de propria sa libertate

Faptul că haiku-ul este cea mai scurtă poezie poate fi resimțit ca o limitare, ca o constrîngere. Ca o supunere la reguli și rigori care par să amputeze creația sau cel puțin să-i restrîngă drastic mijloacele folosite. Dacă privim însă lucrurile prin prisma felului în care el se potrivește cu o atitudine umană legitimă și, măcar pentru o parte dintre oameni, dezirabilă, atunci laconismul său poate fi considerat mai curînd ca o provocare. Dacă regula nu e resimțită ca o silnicie exterioară ci ca o exigență provenită din atitudinea, concepția și conduita celui ce citește sau compune poemul, atunci scurtimea canonică este o lege care se confundă cu propria sa libertate.

Asceza voluntară (laică și nu determinată de aderarea explicită la vreo confesiune religioasă), austeritatea, modestia, reținerea, retragerea și preferința pentru exprimarea mijlocită, prin ricoșeu sau prin delegație, a emoțiilor se potrivește cu vorbirea succintă, lapidară, laconică, cu faptul de a fi scump la vorbă și a apela (pentru a te mărturisi) la confirmări exterioare, obiective. Se poate spune că opțiunii pentru ascetismul existențial îi corespunde aceea pentru ascetismul textual.

Dacă adoptarea acestui stil reținut este cu siguranță un mod de inițiere în comunicarea cu lumea lucrurilor și a ființelor necuvîntătoare, în ce privește limbajul folosit el este redus la minim atît ca număr de cuvinte cît și ca structuri sintactice folosite. Dincolo deci de preferința pentru limbajul colocvial, evocativ și relativ dezarticulat, autorul de haiku va adopta, literar vorbind, stilul reductiv, acela al expresiei eliptice și al suprimării expresive. El va cultiva figurile reticenţei, diminuarea şi atenuarea, și va face parte dintre autorii numiţi leaver-outers, cei care elimină, lasă pe dinafară (sau, altfel vorbind, folosesc figurile de stil reductive).

pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti

Stilul reductiv este tentația fundamentală a autorilor de haiku. Maria Tirenescu pare că a notat mai sus mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a nevolniciei artei sale faţă cu ninsoarea fabuloasă pe care o contemplă mut. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.

Libertatea pe care o visează asimptotic autorul de haiku este aceea de a tăcea fascinat de ceea ce trăiește. O libertate locuită însă de exigențe. Făcînd numai din cînd în cînd semne de complicitate, stilizate sub formă de haiku, acelora care au învățat să le primească și le așteaptă.

Asceza textuală

         Dacă textul haiku-ului șochează obișnuințele cititorului de poezie occidentală, acest lucru este foarte firesc. Particularitățile lui derivă din trăsăturile de caracter ale autorului său, le prelungesc pe acestea și oferă cititorului o înfăptuire care-i seamănă. Exigențele existențiale sînt transpuse astfel în cele textuale. Și dacă intenția există de la început ca exigență, ceea ce mai trebuie să dobîndească autorul sînt tehnicile prin care să realizeze un asemenea text. 

         Lucrul cel mai important este depersonalizarea textului. Eliminarea sau evitarea prezenței explicite în text a eului. Iată un prim exemplu (toate poemele citate în acest subcapitol sînt ale lui Șerban Codrin):

Nimic după scris –
la geam cu umilinţă
o floare de nuc

Autorul nu e prezent nici ca persoană, nici ca emoție. Se spune doar ceva despre momentul de după scris. Generalizînd sau depersonalizînd prin felul reținut în care e spus. E prezentă la geam doar o floare de nuc. Ni se sugerează că de-o parte și de alta a geamului, față-n față, se află două umilințe gemene. Floarea de nuc nu este una care epatează nici printr-o corolă fastuoasă, nici prin colorit, nici prin miros. La fel pare, probabil, și ceea ce a fost scris. Floarea, în sobrietatea ei, e puțin tristă, ca și autorul epuizat (golit spiritual) de gestul creației. Redus la dimensiunea existențială a înfloririi: fără pretenții, fără reproșuri, fără efuziuni parazitare. Ființă auster-roditoare.

         Lucrurile sînt mult mai evidente cînd textul nu mai face aluzie în niciun fel la autor și nici la îndeletnicirea sa:

Reflectat în zori
de geamul muzeului -
un zbor de lăstun

Zborul și reflexia pun în opoziție totuși muzeul și lăstunul. Un tablou viu în care gîndul poate explora fără ca autorul să-i spună mai mult distanța dintre viu și inanimat. Oricine va simți că, la fel de discret, poemul de mai jos vizează un ghem de gînduri și emoții nu departe de trimiterile celui anterior.

Vechiul imperiu –
câteva pietre lângă
o floare de mac

         O manieră foarte uzuală de a nu vorbi despre tine este aceea de a folosi gerunziul, mod impersonal care lasă în suspensie făptuitorul, sau, mai bine zis, concentrează atenția asupra faptului, ignorîndu-i agentul:

Stingând veioza –
numărul ţânţarilor
creşte-n cameră

Ignorînd cratima, avem de a face cu un silogism. Pare o paradigmă a insomniei în dormitorul lăsat în întuneric, deși cititorul pricepe lesne ironia paradoxului sporirii țînțarilor.

         Suprimarea autorului (și pe cît se poate a subiectului, a agentului unei acțiuni, a omului) este una din exigențele care asigură și sobrietatea intenției poemului, și laconsimul textului. El spune astfel, doar aluziv, mai mult decît e dispus să spună literal.

Omisiunea elocventă

         Dacă, pentru cei care iau contact cu haiku-ul nepreveniți sau neinițiați, omisiunea eului și a sentimentului, a figurilor de stil augmentative, ca și a discursivității, cu efectele ei de informare și persuasiune, produce doar derută și repudiere, pentru cei care i-au deprins gustul ele sînt semne clare ale preferinței pentru sobrietate vitală și textuală. Absența lor vorbește despre reticența autorilor și dă haiku-ului aura unui lirism obiectiv. Cele trecute sub tăcere, nepomenite deci în text, rămîn doar subînțelese. Surdinizate. Omisiunea, vorbind astfel (printre rînduri) despre preferința existențială a autorului pentru discreție, delicatețe, subtilitate, dă altă valoare celor nemărturisite fățiș. Le situează în zona celor despre care e bine să vorbești fără excese exhibiționiste. Indirect, prin delegație, prin ricoșeu. Aluziv. Sugerînd.

Apus de soare –
urmele polenului
pe verighetă

Șerban Codrin

         Autorul nu e prezent în poem, niciun cuvînt despre emoția umană, nu se vorbește la vreo anume persoană, nicicum despre vreun eu. La asta ajută omisiunea verbului. Apusul (substantiv) suplinește lipsa verbului. Și urmele sînt o vagă aluzie la ceva (o acțiune) care le-ar fi lăsat pe verighetă. (Poate că e un asfințit de primăvară și polenul a căzut de pe o floare pe inel.) Cititorului nu i se impune însă nimic, textul nu are formulări (suficient de dezvoltate) care să o facă. Totuși (sau poate cu atît mai mult) i se solicită cooperarea. Cineva îi semnalează două lucruri și îl provoacă să le pună în legătură. Ele sînt ce sînt, dar ca să se lege trebuie să fie și altceva. Pentru că sînt alăturate, se naște o alegorie: apusul este o aluzie la vîrsta  înaintată a omului, polenul (acum doar urme) la vîrsta fecundă a primei tinereți, verigheta la un anume legămînt cu consoarta, cu soarta, cu viața. E un tablou complex în care lucrurile se contaminează unele de altele și însăilează o poveste despre om și viață. Și toate lucrurile sînt ele însele în planul imaginilor și totodată altceva,  simboluri ale altor realități care nu pot fi simțite senzorial, ci doar într-o nouă dimensiune, aceea a spiritului.

         Acum e momentul să mă laud. Observați că autorul a fost foarte zgîrcit cu vorbele. Fără colaborarea mea, cele trei rînduri riscau să rămînă pe mîna cuiva care să declare ritos că haiku-ul este o poezie stafidită în bikini. Trei oase și-un rînjet. Nici pic de seducție.


 Glisînd de la siptomul existențial
la exigența textuală

         Restrîngerea formulărilor la acelea succinte, asemănătoare cu cele ale limbajului colocvial dialogat, pare să fie omisiunea simptomatică a precipitării celui ce-și exprimă, fără prea multă grijă pentru felul în care o face, uimirea. Intenția spontană a autorului de haiku nu este diferită de aceea a oricui dorește să atragă atenția asupra unor lucruri care-l surprind prin neașteptata lor putere de a da de înțeles. Starea emoțională și graba recurg în aceste situații la semne, gesturi, mimică sau la sumarele lor echivalentele verbale.

Zi de martie -
pe-o singură frunză
toată zăpada

Valentin Busuioc

Totuși, pentru autorul de haiku, dincolo de această urgență a evocării lucrurilor care-l uimesc, în plan secund, este prezentă și o altă exigență și intenție, și un alt efect consecutiv primului: renunțarea la tentația de a lungi formulările încît acestea să afirme, să nege, să declare, să convingă, să descrie. Concizia textului, involuntară în primă instanță, devine voluntară și programatică, abandonînd principial discursivitatea și tot ceea ce ea permite și promite unui text. Prin recursul la omisiunea retoricii, autorul își mărturisește refuzul de a influența sau a  manipula în orice fel cititorul prin intermediul textului.

Vară târzie.
Pe puntea şubredă
o libelulă

Dan Doman

Laconismul textului este deci cumulard și ca intenție, și ca efect. El trădează pe de-o parte (simptomatic) felul de a fi taciturn și rezervat al autorului, dar pe de alta, conservat și prelucrat ulterior, îi confirmă acestuia și reticența, discreția, modestia, faptul că nu ține să-l dăscălească pe cititor. Omisiunea înseamnă, în primul rînd și în întreg poemul, că autorul se retrage din text, se dă de-o parte și oferă prin el cititorului doar lucruri, fapte, situații. Autorul și textul său tind, atît inconștient, cît și conștient, să refuze o comunicare directă, ofensivă, confesivă, exhibiționistă sau persuasivă.





Niciun comentariu: