„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Pe întinsul cîmpiei



Împuşcătură -
pe întinsul câmpiei
eternitatea

Dumitru D. Ifrim

         Şerban Codrin susţine că poemul de mai sus era detestat de Florin Vasiliu pentru că n-ar avea kigo, în timp ce părerea sa este că împuşcătura este un kigo de toamnă, ca şi vînătoarea la care face aluzie. Mie mi se pare că, în cazul de faţă, o asemenea discuţie este de prisos. Poemul este atît de bun încît, evident, ar fi penibil să-l iei la bani mărunţi şi să-l legitimezi cerîndu-i paşaportul. Presupunînd că are sau că n-are kigo, poemul are atît de multe calităţi încît compensează cu asupra de măsură această trecere ruşinoasă prin furcile caudine.

         Care ar fi acestea? În primul rînd, propune o opoziţie flagrantă între efemer şi etern, prin două imagini cum nu se poate mai bine alese pentru a avea rezonanţă nemijlocită în simţuri. Nimic nu sugerează mai bine instantaneitatea decît un foc de armă, o descărcare explozivă, neaşteptată şi fulgerătoare. Clipa fulminantă în apogeul ei simbolic. Ivindu-se ca propria sa pieire.

         Dacă senzorial, auditiv, ceea ce e trecător şi vremelnic poate fi concentrat simbolic în detonarea unei arme de foc, resimţirea senzorială a eternului pare aproape exclusă. Care ar fi simţul capabil s-o facă? Mai mult ca sigur, aici se cere o expresie mijlocită. Şi poemul o găseşte evocînd sau doar propunînd prin întinsul cîmpiei un echivalent vizual al veşniciei – infinitul spaţial. Întinsul nu se rezumă la faptul de a vedea un teren şes, neted, plan, ci vizează întinderea, impresia de spaţiu în expansiune, nemărginit. Vastitatea cuprinsului, văzut aievea, cu ochii, capătă tensiunea unei desfăşurări în act, a unei întinderi (extinderi, expandări) care tinde să nu se mai termine.

         În al doilea rînd, în mod paradoxal, pe această întindere fără accidente de relief, este plasată eternitatea, un concept, o abstracţie, o entitate care nu poate fi receptată prin simţuri. Este ca şi cum vibraţia infinită a cîmpiei ar trebui să se convertească într-un fel de halucinaţie perceptibilă prin toate celelalte simţuri. Ca şi cum toate simţurile întrunite ar face efortul de a resimţi ceea ce depăşeşte registrul pentru care fiecare dintre ele a fost proiectat.

         Pe întinsul cîmpiei eternitatea este o imagine pe care ar putea-o confirma şi adopta oricare dintre mitologiile lumii. Sintagma este reprezentativă pentru orice posibilă epifanie (arătare a divinităţii). Sau, în cazul nostru, doar manifestare sau percepere neașteptată a esenței sau semnificației cîmpiei. Aceea de a putea converti infinitul spaţial în veşnicie temporală.

         În al treilea rînd, în ciuda diferenţei antagonice dintre cele două imagini, ele rămîn două imagini organice, făcînd parte din aceeaşi scenă, din aceeaşi compoziţie muzicală, precum două organe diferite interconectate într-un organism. Punînd în contrapunct un fapt uman, un artificiu bizar, simbol al unei civilizaţii mai curînd suspecte, cu unul avînd amploarea celor ce există dintotdeauna, poemul pare să fie expresia emblematică a unei legi a firii. Cîmpia îngăduie împuşcătura, dar o amortizează îndată, făcînd-o să piară ca şi cum n-ar fi fost.



Niciun comentariu: