„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 2 ianuarie 2013

Comentarii la concursul lunii decembrie 2012



La gura sobei este locul unde te bucuri de tihnă, de căldura focului, de momente de reverie, de poveşti şi amintiri. Asta dacă mai găseşti pe undeva acea sobă atît de generoasă atunci cînd gerul de afară sau cel al vieţii tîrzii te împinge să te ghemuieşti undeva lîngă o vatră.

Poemele trimise cu această ocazie au simţit momentul cînd închipuirii i se dă frîu liber şi bunicii retrăiesc aventurile de altădată sau le inventează ad-hoc; cărbunii încinşi pot cînta colinde sau pot încălzi vinul fiert; se spun poveşti sau se rememorează în tăcere amintiri; luminile flăcărilor şi umbrele (să fie chinezeşti?) dansează, iar copiii închipuie lupte din basme; trosnetele lemnelor pot şi ele să stimuleze imaginaţia, iar mirosul lemnului de brad pătrunde totul; bunica toarce caier, deapănă poveşti şi amintiri, iar vătraiul capătă alura unei arme vitejeşti.

Cele mai bune dintre poeme au mers însă pe linia proprie haiku-ului, refuzînd euforia facilă şi festivismul frivol şi resimţind că sintagma evocă astăzi nu atît o realitate, cît mai curînd ceva pierdut  în ceaţa nostalgiei.

la gura sobei -
numai căldura mamei
ne mai lipseşte

Dan Iulian

        Fără s-o spună-n mod expres, poemul evocă acea căldură sufletească care ne strîngea pe toţi împreună la gura sobei. Căldură acum diminuată de lipsa mamei. Poate e vorba de un moment recent de după dispariţia ei, poate e vorba de momente tîrzii pe care cu toţii le retrăim doar atunci (sau atunci mai acut) cînd întîmplarea ne aduce din nou la gura sobei. Pentru citadini însă, căldura mamei implică o nostalgie suplimentară, aceea irecuperabilă a căminului matern părăsit pentru totdeauna. Aceea a legăturii cu glia din care şi-au smuls rădăcinile şi a vetrei trădată pentru cuptorul cu microunde.

la gura sobei - 
pe genunchii bunului
doar peticele

Vasile Conioşi-Mesteşanu

        Iată însă şi reversul: chiar şi cei rămaşi la gura sobei sînt afectaţi de mutaţiile neverosimile ale lumii. Familia s-a destrămat şi s-a împrăştiat într-o lumea prea mare şi străină. Pe genunchii bunicului nu se mai răsfaţă nepoţii pribegiţi acum pe alte meleaguri. Se întristează doar zdrenţele cusute stîngaci pe pantalonii rupţi de sărăcie. Ce vede bunicul în tăciunii din sobă? O lume care s-a prăpădit.

        Mai personalizat, prezenţa unui obiect rămas fără stăpîn şi fără întrebuinţare, îngînată de crivăţul din horn, aduce în poem accente de-a dreptul tragice.

fusul bunicii
rămas la gura sobei –
crivăţul în horn

Cristina-Monica Moldoveanu

        Acelaşi simţămînt este resimţit şi în poemul următor. Poate un pic atenuat de balansoarul care echilibrează greutatea andrelelor. 

la gura sobei -
andrelele bunicii
în balansoarul gol

Anton Anmaria

În ambele poeme, fusul şi andrelele, sînt nu numai vestigii rămase în urma bunicii ci şi relicve ale unor vremuri şi preocupări apuse. Ale unei anume tihne patriarhale dispărută în agitaţia urbei.

la gura sobei
suflând în crengile verzi -
mama bolnavă

Adina Enăchescu

        Concizia poemului, în ciuda scenei riguros evocate, ne solicită imaginaţia pentru a-i întregi atmosfera contextuală. Sărăcia, lipsa lemnelor pentru foc sînt exacerbate de boala mamei care nu mai poate aduce în cîrcă uscături de la pădure. Suflînd în crengile verzi, copiii îşi mărturisesc simultan îngrijorarea şi tristeţea, stîngăcia şi neajutorarea. La gura sobei se petrece o dramă, povestea s-a cam epuizat.

la gura sobei -
bunica şi motanul
îşi ţin de urât

Cristina Ailoaei

        Nici în acest poem atmosfera nu este aceea a bucuriei neţărmurite, a savurării tihnei şi celebrării reveriace. Două fiinţe, fiecare cu grijile ei, îşi ţin doar de urît. În tăcere, fiecare torcînd aşa cum îi e firea. Asta însă doar atîta vreme cît firele poveştii nu li se amestecă spontan. Sau cît timp pisica nu se trezeşte ca să se joace cu ghemul care se învîrte ispititor.

la gura sobei
mama deapănă amintiri
pisica încurcă ghemul...

Butnariu Ramona Cecilia

Dar poemul în care se vorbeşte despre jocul pisicii cu ghemul reuşeşte o glisare perfectă de la ghemul de lînă la acela al amintirilor. Se pare că, de la o vreme, cînd în sufletul nostru s-au adunat prea multe amintiri, s-a pripăşit şi-o pisică jucăuşă care ne-mpiedică să le mai putem depăna într-o ordine autentică.

        Pentru copilul din noi, amintirile cele mai limpezi rămîn totuşi acelea toarse din caierul bunicii:

la gura sobei
din caierul bunicii
firul poveştii

Claudia Ramona Codău

sau cele, poate mai adevărate dar tocmai de aceea mai întrerupte şi lipsite de coerenţa basmului, spovedite cu năduf de bunicul:

frânturi din viaţă -
povestea bunicului
la gura sobei

Iorgulescu Sabina

        Şi, cînd şi bunica, şi bunicul, şi-au deşertat sacul vieţii şi-al poveştilor, rămîne încă-n vatră un tăciune care să spună totul fără cuvinte:

la gura sobei -
în tăciunele aprins
înc-o poveste

Bea Hurmuz

        Poate de aceea stă mereu nemişcat lîngă sobă vătraiul, este şi el vrăjit de povestea focului.

vreme de povești -
 un vătrai stă pironit
 la gura sobei

Mihai Mateiciuc

Şi pus la treabă doar atunci cînd povestea ia întorsături prea dramatice:

la gura sobei -
bunica cu vătraiul
domolind vrăjmaşii

Vali Iancu
(Autoarea lămureşte mai bine intenţia bunicii: cînd vuiesc tăciunii sau lemnele în sobă, se spune, din bătrîni, că te vorbesc de rău vrăjmaşii. Pentru a le închide gura domoleşti focul cu vătraiul.)

        Într-un mod subtil o spune şi poemul următor. Focul (vieţii) a trecut, povestea, cîtă mai este, e doar arome şi alcool.

focul a trecut -
tata la gura sobei
sorbind vinul fiert

Constantin  Stroe

        Atmosfera pe care o conotează cuvintele la gura sobei rămîne însă prin ea însăşi o matcă a poveştii, aşa cum o fixează într-un tablou plin de arome poemul următor:  

la gura sobei
jarul şi o gutuie –
poveste nouă

Tincuţa Horonceanu Bernevic

sau un pic mai metaforic cel de mai jos:

la gura sobei
gerul fierbe vin –
visele se îmbată

Gabriela Galbăn

        Focul căminului rămîne însă strîns împletit cu ambianţa sărbătorească a tradiţiei şi a Crăciunului:

vechi colinde
la gura sobei -
descoperind rădăcini...

Anişoara Iordache

aşa cum bine spune poemul de mai jos – arome stivuite pentru focul închipuirii, oricînd gata să se reaprindă:

noapte de Crăciun -
parfum de brad stivuit
la gura sobei

Lavana Kray

        Şi din toate astea, un poem suficient de auster poate distila doar esenţele – gura sobei, focul, viscolul. Restul este tăcere.  

la gura sobei -
focul îngânându-se
cu viscolul

Maria Adam

Pe care o respectă şi o savurează, în esenţa ei, deopotrivă toată suflarea:

la gura sobei -
câinele şi pisica
tăcând ca şi noi

Rafila Radu

Din care însă istoria se face cînd şi cînd, din nou poveste cutremurătoare:

cuprinşi de friguri -
la gura sobei poveşti
din Siberia

Doina Bogdan Wurm

Sau ceremonial nostalgic, reluat cu aceeaşi tristeţe plină de tandreţe:

la gura sobei -
despăturind înc-o dată
chimonoul ei

Cezar Florin Ciobîcă

        Ca un final, aproape apoteotic, al abordării temei, poemul de mai jos, conectat la ultimele ştiri panicarde despre sfîrşitul lumii, restabileşte echilibru cosmic: din focul care mistuie o lume se nasc mereu altele.

sfârşitul lumii  -
poveşti nemuritoare
la gura sobei

Cornel C. Costea

Niciun comentariu: