„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 4 decembrie 2012

Interviu acordat revistei DIOGEN de Eduard Ţară



Haiku-ul este universal

Copyright © DIOGEN pro kultura magazin 2012

Djurda Vukelić-Rožić: Locuieşti în Iaşi, cel mai important centru politic, economic şi cultural al Moldovei, pentru multe secole punct de intersecţie al celor mai importante drumuri comerciale ce au legat Polonia, Ungaria, Rusia şi Constantinopolul. E adevărat că Iaşiul are aproape 100 de biserici ortodoxe? Pare să fie un loc frumos în care să trăieşti, nu-i aşa?

Eduard Ţară: Da, Iaşiul este oraşul în care m-am născut, al copilăriei mele şi, până acum, de asemenea, al copilăriei copiilor mei... De-a lungul istoriei, a fost capitala întregii Moldove, care avea hotarele între Carpaţi la vest şi Nistru la est, izvoarele Prutului în nord şi Marea Neagră în sud. O suprafaţă foarte mare, cea mai mare parte din ea fiind acum în actuala Republică Moldova şi Ucraina. Putem spune că, de fapt, în lume sunt două Românii: România şi Republica Moldova. În timpul regimului sovietic, aceste două părţi au fost despărţite şi astăzi sunt la fel. Acum, graniţa UE marchează separarea. Simplă coincidenţă? Nu cred...

Despre ortodoxism, trebuie să mărturisesc că Iaşiul are acum în jur de 70 de biserici şi mănăstiri, un foarte mare număr dintre ele în patrimoniul naţional şi internaţional. Cu adevărat, el este, din acest punct de vedere, cel mai „bogat“ oraş din România raportând bisericile la numărul de locuitori. Dar am remarcat că jumătate dintre ele au fost construite după 1989, după căderea regimului ceauşist. Una peste alta, oraşul meu este unul frumos, cu multe clădiri vechi (aici fiind cea mai veche universitate din ţară), cu parcuri  şi străzi largi. Şi n-aş vrea să uit să menţionez numele celui mai mare poet din România, Mihai Eminescu (ultimul mare poet romantic al Europei), care şi-a scris opera  aici.

ĐVR: Eşti matematician... Am citit undeva că... „matematicienii pot învăţa orice doresc şi pot face tot ce le place, iar ceilalţi doar ce sunt în stare.  Eşti de acord?

ET: Este foarte amabil din partea ta să mă numeşti matematician şi îţi mulţumesc. Eu mă văd doar ca un simplu profesor de matematică (la o şcoală gimnazială de lângă Iaşi) care se luptă să publice primele lui lucrări în revistele ştiinţifice recunoscute de comunitatea ştiinţifică (evaluate ISI). Am descoperit cu oarecare dezamăgire că cea mai mare parte a comunităţii ştiinţifice nu citeşte ceea ce scrii tu, rezultatele tale, ci lista lucrărilor pe care le-ai publicat şi unde au apărut ele. E trist pentru mine şi pentru cei ca mine, dar ăsta-i adevărul acestei lumi. Dacă voi reuşi să-mi public rezultatele, poate voi deveni matematician, certificat cu un doctorat (sper) în domeniul algebrei. Dar numai cu numele, pentru că inima mea nu este pe de-a-ntregul acolo.

În legătură cu afirmaţia ta despre matematicieni, nu ştiu ce să spun. De pildă, nu ştiu dacă matematicienii sunt buni soţi sau buni părinţi pentru copiii lor... Creierul matematicienilor este orientat cel mai mult timp către lumea abstractă. Poate că imaginaţia le dă posibilitatea să trăiască neobişnuit, poate că au nevoie la nesfârşit să caute răspunsuri la marile întrebări ale vieţii, nu ştiu. Dar cred că un lucru e sigur: matematica nu-i de ajuns ca să afli sensul vieţii. Aici e nevoie de credinţă, de credinţa în Dumnezeu. În consecinţă, da, matematicienii pot să-şi dorească şi să realizeze ce  vor (cu ajutorul lui Dumnezeu), dar restul lumii poate să dorească şi să realizeze aceleaşi lucruri într-o altă manieră (de asemenea, tot cu ajutorul lui Dumnezeu)...

ĐVR: Cînd a avut loc prima ta întâlnire cu poezia, ai avut un prieten haijin sau a fost vorba de prima carte de haiku cumpărată?

ET: Prin 1990, nu aveam nicio idee despre ce înseamnă haiku-ul. Chiar şi cuvântul mi-era necunoscut. Într-o zi, mi-aduc aminte că era primăvară, am cumpărat o mică revistă în română, intitulată Haiku. Era primul număr  al acestei reviste, acum îngălbenită de vreme, un alt „haiku“ în sine. În acea vreme, în România apăruse doar o carte despre teoria haiku-ului scrisă de Florin Vasiliu, fondatorul Societăţii Române de Haiku (SRH) şi editorul revistei Haiku. Acest gen de poezie mi se părea foarte uşor de compus şi i-am trimis domnului Vasiliu primele mele „poeme haiku“. A fost o greşeală pentru că răspunsul a fost „nu“. În acelaşi timp însă, încurajările sale m-au determinat să scriu cu regularitate. Domnul Vasiliu a fost primul meu profesor de haiku. Am învăţat de la el teoria. M-a invitat să fiu membru în SRH şi am discutat despre haiku de mai multe ori în oraşul meu, unde venea lunar. A fost primul cerc de haiku din Iaşi, cu câţiva poeţi locali ca domnul George Bădărău şi doamna Amalia Voicu. Mi-amintesc că am organizat pentru comunitatea culturală din Iaşi o seară specială în care am citit haiku. Domnul Vasiliu a spus asistenţei că poemul meu despre broască (În urma broaştei - / un plescăit în noapte / şi luna ţăndări) este unic în întreaga literatură română despre acest umil batracian. A fost o mare onoare pentru mine şi aceste cuvinte m-au făcut să progresez.

Domnul Şerban Codrin, un mare poet român, m-a ajutat să descopăr ce înseamnă haiku-ul prin exemple. Am citit primele sale cărţi şi am fost deosebit de impresionat. El a fost cel de al doilea profesor al meu. Practica am învăţat-o de la el. M-a invitat la Slobozia, mi-a publicat primul meu poem renga în revista sa.

Primele mele rezultate în lumea poemelor haiku şi tanka au fost în 2002 când două dintre poemele mele au fost premiate în Japonia (o menţiune la Itoen cu poemul despre „broască“ şi un premiul trei la Kusamakura). După aceasta, când mi-am cumpărat un computer şi am reuşit să mă conectez la Internet, am descoperit comunitatea engleză de haiku, concursurile ei şi modurile în care scriu diferitele şcoli de haiku. Poeţii pe care i-am citit din 2005 încoace au fost toţi împreună cel de al treilea profesor al meu de haiku: haijini din Croaţia, SUA, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Serbia, Australia, Slovenia etc. 

ĐVR:

poştaş la uşă –
pe un plic de departe
primul fulg de nea

Poemul tău de mai sus a fost câştigătorul primului concurs de haiku Kloštar Ivanić din 2004. Mi-amintesc că eram foarte emoţionaţi că aveam un concurs internaţional, că aveam primul câştigător, ai fost şi tu la fel?

ET: Da, ce momente deosebite! Am fost în al nouălea cer atunci. A fost primul meu „premiu întîi“. Mi-amintesc că acest poem a fost respins într-un alt concurs şi, pentru că eu am crezut în el, l-am trimis la acest mare concurs de haiku din Europa cu speranţă, doar cu speranţă. Aşa că îţi poţi închipui toată bucuria mea când am primit premiul acasă...

ĐVR: Începând cu acel premiu din Croaţia, ai cucerit literar lumea cu haiku-urile tale. Niciun haijin nu scrie poeme ca să colecţioneze premii. Ele vin totuşi după mult studiu şi muncă serioasă. Câte premii ai primit până acum, mai mult de-o sută, nu-i aşa? Permite-mi să te felicit pentru un asemenea succes!

ET: Ai spus că niciun haijin nu scrie haiku pentru a colecţiona premii. Trebuie să spun că, pentru mine, dacă nu ar fi existat concursurile, n-aş fi scris haiku atâta vreme. De când am început să scriu haiku, n-am publicat încă niciun volum. Pentru mine, ca în vechea Japonie, concursul reprezintă farmecul scrisului pentru feed-back-ul bazat pe anonimitate atunci când sunt apreciate poemele. Faptul că poemele tale sunt judecate şi selecţionate de poeţi care nu ştiu că tu eşti autorul, este cel mai bun mod de a afla că poemul tău este realmente bun. Apreciez în mod deosebit faptul că în haiku se discută  poemul şi nu autorul. Colecţionarea premiilor pentru haiku este pentru mine motivul pentru a scrie, dar numai ca paşi în a învăţa despre alţii (cultură, limbi străine, obiceiuri etc.), în a învăţa ceva despre mine însumi.

De când am descoperit că engleza nu e singura limbă străină în care poeţii din toată lumea scriu haiku, mi s-au deschis noi ferestre către lume. Şi această lume este mai mare decât ne gândim. Italia, Brazilia, Spania, Germania, Argentina, Lituania, Senegal, Olanda, Belgia, Irlanda, Suedea, Portugalia, Danemarca, Costa Rica, Bulgaria, Mexic, Polonia, Cuba, Rusia, Filipine, Franţa etc. sunt ţările în care putem găsi haiku-uri foarte bune în alte limbi decât japoneza sau engleza. Pentru mine a fost o revelaţie să înţeleg că haiku-ul este realmente universal nu prin limba engleză ci prin spirit. Am început să studiez singur câteva lucruri simple despre limbile străine precum gramatici şi vocabulare. Internetul m-a ajutat să-mi apropii diferite spaţii culturale. Am considerat că fiecare dintre aceste insule de haiku din lume merită atenţia şi respectul meu. Astfel, ca semn de respect, am încercat să învăţ unele lucruri despre cultura, simbolurile lor etc. şi să scriu haiku ca şi cum aş fi fost unul dintre ei. În felul acesta, am reuşit să obţin premii pe toate continentele (exceptând Antarctica...) în multe limbi precum franceza, maghiara, germana, olandeza, italiana, portugheza, poloneza, catalana, bretona, castiliana, rusa, bulgara, suedeza, irlandeza, sârba, norvegiana, wolof. Am explorat câteva spaţii necunoscute pentru haiku (absolut necunoscute de către autorii englezi) ca cel brazilian, italian, spaniol, rus, argentinian, cubanez etc.

În ce priveşte numărul premiilor, Dumnezeu m-a ajutat să obţin (până acum, septembrie 2012) 112 premii pentru haiku în 23 de ţări/ 19 limbi şi 8 pentru tanka în 3 ţări/ 2 limbi la concursurile internaţionale. Dar aceste performanţe pălesc în comparaţie cu marele poet Ernest J. Berry din Noua Zeelandă, care este cel mai premiat poet de haiku din lume.

ĐVR:  Mi se pare că haiku-ul este foarte popular în România, poeţii români strîng o mulţime de premii minunate în întreaga lume. Tu eşti şi organizatorul unui concurs de haiku internaţional! Este o straşnică realizare pe Internet, felicitări şi pentru asta!

ET: Da, haiku-ul pare să fie foarte popular în România. Avem în jur de 200 de poeţi care scriu haiku mai mult sau mai puţin regulat. Avem cărţi de haiku, societăţi şi grupuri de haiku în multe oraşe.  Avem rezultate în concursuri internaţionale, dar mişcarea noastră de haiku este divizată în bucăţi. Trebuie să spun cu regret că haiku-ul este  ignorat de oficialităţi, este o Cenuşăreasă a literaturii din România.  Nu sunt fonduri pentru proiectele haiku, nici pentru publicarea revistelor sau cărţilor de haiku. Toate costurile sunt acoperite din buzunarul autorilor. Fiecare autor plăteşte editurilor pentru a-şi publica volumele într-un număr restrâns de exemplare.

Prietenii mei de pe Romanian Kukai, în special domnul Corneliu Traian Atanasiu, fondatorul primului site de haiku din ţara noastră în 2005, a avut ideea concursului „Ascuţind Creionul Verde“. Am fost de acord să fiu secretarul acestui concurs, pentru că nu ştiu atât de bine engleza ca să fiu în juriu. E o întreprindere dificilă pentru că trebuie să mă mişc repede pentru a înregistra cu grijă fiecare poem şi pentru a asigura anonimitatea celor primite. Anul acesta am tradus de asemenea unele poeme în română ca să fac mai uşoară sarcina juriului. Între timp, am lucrat  şi la antologia concursului. A fost o experienţă foarte interesantă dar şi un mod de a-mi exprima recunoştinţa faţă de toate juriile care mi-au citit poemele pe care le-am trimis la concursurile la care am participat.

Scopul meu, lucrând în această echipă deosebită (cu domnul Atanasiu, domnul Dan Doman şi domnul Cezar Florin Ciobîcă, autori binecunoscuţi de haiku), a fost să aduc laolaltă poeţi din diferte arii ale haiku-ului. Am invitat, în acest scop, haijini din ţări care de obicei nu sunt cunoscute pentru practicarea haiku-ului. Anul următor, sper să avem mai mulţi participanţi şi să extindem aria geografică a înscrierilor, să avem haiku-uri scrise sau traduse în limba maternă a fiecărui participant. Haiku-ul nu mai este în zilele noastre doar japonez sau englez. Haiku-ul este universal şi poate fi scris în orice limbă, aşa cum cerem noi tuturor participanţilor.

ĐVR: Există un haiku sau creaţii ale unui anumit poet pe care le preferi mai mult?

ET: În România avem un foarte bun poet, Şerban Codrin, care a scris multe volume de haiku, tanka şi renga. Cred că este unul dintre cei mai buni poeţi din lume în acest moment. De ce nu este cunoscut în restul lumii? Pentru că opera lui nu a fost tradusă în engleză. Aşa că, pentru a-ţi răspunde pe scurt la întrebare, favorita mea este întreaga creaţie a lui Şerban Codrin.
Desigur, de-a lungul anilor am descoperit pe Internet (în special în listele rezultatelor de la concursuri) multe haiku-uri deosebite care şi-au găsit drumul către mintea şi sufletul meu. Am numit asemenea poeme „unul din zece mii“. Câteva exemple de astfel de capodopere pe care mi le aduc aminte pe moment:

noapte înstelată...
ce-a mai rămas din viaţa mea
e destul
(Ron Moss, Shiki Mountly Kukai December 2006, Primul Loc)

rază de soare
amprentele decedatei soţii
pe geam
(David Cobb, The Fourth Ashiya International Haiku Festa, 2005, Premiul Takahama Kyoshi)

flori de prun
îmi fac planuri
pentru cenuşa mea
(Carolyn Hall, The Robert Spiess Memorial Haiku Contest, 2006, Premiul Întâi)

să mă-ntorc
sau să nu mă-ntorc –
amurg de iarnă
(Leszek Szeglowski, Daily Haiga, 2010)

ĐVR:         Haiku-ul trece prin schimbări ca orice alt lucru în viaţă. Unora dintre autorii vest europeni şi americani le place să spună că sud-estul Europei are un haiku aparte datorită stilului de viaţă doar pe jumătate urban, culturii şi limbilor, al naturii care nu este încă atât de lezată ca în lumea modernă din vest. Dacă acest lucru  este adevărat, vom pierde oare şi noi, cu vremea, ca parte a lumii mai dezvoltate şi mai aglomerate în care ne vom integra, această tangenţă cu haiku-ul?

ET: Cu câţiva ani în urmă, am citit o carte foarte bună de haiku a unui maestru croat, îl cunoaşteţi foarte bine. Despre această carte, intitulată „Cântecul privighetorii“ am spus că autorul, domnul Stjepan Rožić, ne spune că „frumuseţea naturii din sud-estul Europei, încă neatinsă de febra globalizării, este universală. El ne arată că nimeni nu poate ataşa etichete cu coduri de bare pe zborul unei păsări sau pe cântecul unei privighetori.“

Iubesc haiku-ul pentru că mă readuce în mijlocul naturii, chiar atunci când sunt în mijlocul oraşului. Haiku-ul mă transportă şi în spaţiile pierdute, în vremurile apuse. Poate este nostalgia paradisului. Imaginaţi-vă o lume ca în „1984“ a lui Orwell. Este o posibilitate de evoluţie a Pământului. Una de coşmar, dar o posibilitate. Până ce ştiinţa şi tehnologia sunt puse în slujba omului şi nu invers, haiku-ul poate exista. Desigur, lumea se va schimba, dar năzuinţa cerurilor va pieri oare vreodată? Există speranţă şi pentru haiku, şi pentru viitor, chiar dacă ţările merg orbeşte spre globalizare, standardizare, către o viaţă cu  o natură lezată, o viaţă fără Dumnezeu. Poate poemul haiku va fi o oază pentru cei care mai cred în rai. Dar acei poeţi vor scrie, cu siguranţă, şi despre stelele de primăvară, despre ninsoare şi ploi de vară, despre cântecul privighetorii, la fel cum l-au ascultat înaintaşii lor în noapte.

 ĐVR:        Există multe teorii despre haiku. Ce este el? Multe păduri au fost tăiate pentru a publica volume de haiku. Totuşi, este aproape imposibil să spui ce e haiku-ul, referitor la aspectul zen, dacă luăm de bun faptul că un  haiku trebuie să aibă spiritul zen în el. Totuşi, cu siguranţă că tu ai propria viziune asupra haiku-ului. Poţi să încerci să ne spui pe scurt, cum simţi şi trăieşti haiku-ul?

ET: Cu toate că unele şcoli susţin haiku-ul modern, cu mai puţin respect pentru reguli, eu iubesc din toată inima poemul tradiţional şi încerc să-l păstrez astfel şi în spaţiul haiku-ului românesc. În limba mea scriu doar în formă clasică, respectând silabele versurilor, kigo-ul, kireji etc.

Am fost încântat să descopăr că în alte locuri din lume haiku-ul este păstrat şi în vremea noastră în formă originală, încât spun asta oricui încearcă să spună că haiku-ul nu înseamnă 5-7-5, kigo sau kireji. În Brazilia, haikai-ul a fost adus de emigranţii japonezi cu un secol în urmă. Chiar şi astăzi acolo, în limba portugheză, haikai înseamnă ce a însemnat cu mult în urmă. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în Senegal, unde există de 26 de ani un concurs în limba franceză, organizat de către Ambasada Japoniei şi iniţiat de domnul Sono Uchida. Haiku-urile trimise sunt acceptate doar dacă respectă regulile tradiţionale. În spaţiul de  limbă română, italiană, olandeză, castiliană şi catalană se întâmplă acelaşi lucru.  Rădăcinile care-l leagă cu haiku-ul tradiţional n-au fost rupte. Chiar şi în SUA, Societatea Yuki Teikei respectă cu succes forma tradiţională.

Părerea mea, după atâţia ani de căutare şi studiu, este că haiku-ul respectă tradiţia numai în spaţiile şi în ţările în care el a fost primit prin intermediul japonezilor nativi. În ariile în care haiku-ul a fost adus de către cei care au călătorit în Japonia, poemul şi-a pierdut rădăcinile şi s-a transformat într-o nouă specie de poezie, un micropoem, un haiku modern. Am citit ideea că pentru limba engleză mai puţine silabe înseamnă un poem mai bun. Poate, nu sunt un specialist în filologie, dar am citit multe haiku-uri foarte bune în forma 5-7-5 chiar în limba engleză. Şi toate scrise de poeţi foarte cunoscuţi. Cu privire la zen şi haiku, trebuie să spun că nu este necesar să practici meditaţia aşa cum o fac călugării zen. Aceeaşi iluminare, aceeaşi plenitudine a simţirii sau aceeaşi pace a minţii pot fi realizate de oricare dintre noi, fără să conteze modul în care te rogi sau meditezi. E un dar de la Dumnezeu, nu un merit al propriilor eforturi. Un haiku bine scris este o creaţie realizată împreună cu Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi nu recunosc asta şi e foarte trist. Inspiraţia pentru „un haiku din 10 000“ n-ar trebui căutată doar în maniera zen. Ea vine singură atunci când e să vină.

În concluzie, pentru mine, haiku-ul înseamnă atât ritm (formă) cât şi estetică. Este ca un kimono. Îl poţi meşteri în orice loc din lume, chiar dacă nu eşti japonez. Desigur, nu din ţesătură japoneză, dar croit după model japonez. Dacă îi tai mânecile sau dacă ignori obi-ul (centura) pentru a-l moderniza, atunci nu mai obţii un kimono.  Diferenţele de la un loc la altul pot fi făcute de concepţii estetice, dar ritmul şi forma rămân. Culorile, modelele vizuale etc. pot fi adaptate locului creaţiei.

ĐVR: Dă-mi voie să-ţi doresc multe momente haiku minunate în viitor, pe care să le împărtăşeşti cu toţi cei care iubesc haiku-ul şi să-ţi mulţumesc pentru răbdarea şi timpul acordate acestui interviu.

ET: Mulţumesc pentru urările şi cuvintele tale amabile. Trebuie să-ţi spun că sunt foarte recunoscător poeţilor croaţi pentru ideea unităţii. Totdeauna am spus prietenilor mei întru haiku de aici că exemplul poeţilor croaţi e demn de urmat. Şi cred că haiku-ul este una din cheile prieteniei, chiar dacă politicienii încearcă să o distrugă. Faptul că poeţii croaţi, sloveni, sârbi, macedonieni şi muntenegreni pot fi prieteni întru haiku este un mare cîştig al acestei specii de poezie în mica noastră lume.

Am menţionat deja pe al treilea profesor al meu de haiku: toţi poeţii de haiku pe care i-am citit pe Internet. Printre ei, doamna Djurda Vukelić-Rožić este unul aparte. Dumneavoastră, doamnă Rožić, m-aţi învăţat, fără să-mi spuneţi o vorbă despre asta, că bucuria de a împărtăşi poemele cu alţii este mult mai importantă decât câştigarea unui premiu, m-aţi învăţat fără cuvinte ce înseamnă smerenia. Un autor de haiku fără smerenie nu este un poet haiku. Un poet, poate, dar niciodată un poet de haiku.

Interviu realizat de Djurdja Vukelić-Rožić, Croaţia
Traducere din engleză de Corneliu Traian Atanasiu

Niciun comentariu: