„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 24 aprilie 2012

Comentarii la poemele lunii aprilie 2012


        În mod obişnuit, tema concursului nostru kukai este folosirea unui cuvînt dat în compunerea poemului. Cuvîntul propus este de regulă unul cu rezonanţă simbolică sezonieră, în limbaj specializat nipon: kigo. De data asta, cuvîntul brazdă (sau altele din familia lui, admise şi ele în construcţia poemului) este unul care, înglobat cu abilitate poemului, poate face ca spaţiul său interior să se umple de ecourile cîmpurilor pregătite pentru un nou ciclu vegetativ. Aratul în sine are valenţe simbolice multiple dincolo de împletirea dintre grija cultivatorului şi fireasca izbucnire a noului anotimp, cum ar fi descălecarea sau întemeierea şi hotărnicirea.

        Dincolo de sensul principal de fîşie de pămînt răsurnată de plug (de unde şi bucată de pămînt înierbată transferată în alt loc, strat de legume sau flori din grădină, rînd de iarbă sau de grîu cosit), brazda a devenit şi urmă, dîră, trăsătură, pîrtie. A se da pe brazdă face din arătură o paradigmă a ordinii. În fine, brazdele, mai apăsat metaforizate, au devenit adînciturile pe care timpul le imprimă pe feţele oamenilor – cute, riduri, zbîrcituri.

        Cuvîntul avea din start o zestre semantică suficient de bogată pentru a putea face atît aluzii la renaşterea naturii, cît şi, în sens invers, la involuţia care lasă semne indestructibile pe chipul omului în vîrstă. Fiecare legată de emoţia caracteristică. Să vedem cum s-au descurcat participanţii.


brazde pe țarini
acoperă sămânța -
zvon de-nviere

Mihai Talaşman

brazde de tractor -
controlori de calitate
trei berze

Florin Grigoriu

brazdă reavănă –
un hârciog așteaptă
semănătorii

Dan Norea


        Primul poem rămîne fixat doar pe sugestia agrară amplificată prin împletirea cu motivul religios al Învierii. Cel de al doilea, uşor hîtru, fără să iasă din orizontul campestru, amendează agricultura mecanizată prin prezenţa unei supravegheri experte. Ultimul avertizează asupra concurenţei – brazda reavănă e deja un semn ambiguu, poate aduce belşug omului dar şi prădătorilor. 

        În următoarele trei poeme, brazdele încep să migreze din locul de baştină spre chipul care exprimă acum emoţia mai mult sau mai puţin ascunsă a celui care are în grijă brazdele cîmpului. Orice aplatizare a brazdelor de afară, adînceşte parcă o nouă cută a gîndului şi a sufletului îngrijorat.


 plugul ruginit –
pe chipul bătrânului
încă o brazdă

Claudia Ramona Codău
secetă mare -
pe fruntea ţăranului
o nouă brazdă

Tincuţa Horonceanu Bernevic
câmp plin de brazde -
pe chipul ţãranului
cute ascunse

Mircea Teculescu


        Dar, pentru puţină vreme, odată dovedită lucrarea, fruntea ţăranului pare să-şi fi transferat toate grijile în brazdele bine întinse ale ogorului. Ultimul poem pare să ne sugereze o relaţie invers proporţională între brazdele ogorului şi cele trase acum pe şavalet. Să fie vorba şi de rugina bunicului? Să se fi chivernisit într-atîta încît s-a dedulcit la preocupări boiereşti? E poate într-un azil şi şevaletul îi ostoieşte măcar în parte vechi nostalgii?


ultima brazdă –
în sfârşit fruntea tatei
se descreţeşte

Petru-Ioan Gârda
plugul ruginit –
bunicul desenează
brazde pe șevalet

Genovel-Florentin Frăţilă


        Tot la finalul arăturii sîntem şi acum, dar arătura din poem este doar aparent una pur si simpu agricolă:

ultima brazdă –
vechi rădăcini întoarse
către lumină

Eduard Ţară

Într-o primă interpretare, pe care ne-o permite textul, acum este vorba de o reîntoarcere a plugarului (rătăcitor o vreme) la îndeletnicirea strămoşească. Sigur, sub această înscenare alegorică putem accepta nestingheriţi aducerea rădăcinilor la lumină, dar trebuie să luăm aminte mai mult la o arătură de duh prin care ne redescoperim rădăcinile spirituale. Căci, altfel vorbind, în lumea vegetală funcţionează (tot cu un sens alegoric) înţelepciunea de grădină de care aminteşte atît de pilduitor Blaga: “Ce ne-nvaţă pomul sfînt? / Cine are în adînc / pe la morţi vreo rădăcină / să şi-o ţină sub pămînt / neatinsă de lumină.” Rădăcinile scoase la lumină riscă să se usuce: “Decît orişice lumină / mult mai rodnică e taina. / Dacă vrei visul să-ţi ţină, / peste nud întinde haina.” Întoarcerea la lumină a rădăcinilor de duh se petrece doar simbolic, în taină, şi nicidecum aşa cum vedem că se întîmplă cînd ară plugul.

        Poemul cel mai bine realizat prin simplitatea aducerii faţă-n faţă a unor opoziţii complementare este:

brazdele adânci –
tot mai înalt cântecul
ciocârliilor

Cornel C. Costea

În maniera obiectivă a două imagini oglindindu-se una în alta, putem vorbi de un haiku imnic. Primăvara se expandează prin lucrarea simultană a cîmpului şi a înaltului. Ciocîrliile şi plugarii adîncesc fiecare cuprinsul înfiorîndu-l cu propriile armonii întrepătrunse.

Niciun comentariu: