„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 17 aprilie 2011

cît mai sînt greieri

Un poet bun nu scapă prilejul de a remarca şi promova expresia concentrată. Drept care, într-o vreme, era la modă să alegi ca titlu al poemului versul său cel mai bun. Dincolo de modă, ne place să vedem aici o anume exigenţă nu lipsită de modestie: activitatea poetică rămîne inegală şi nedeplin conştientă de valoarea ei de moment, nerămînîndu-i decît şansa de a se mulţumi cu posibilitatea, deloc de dispreţuit, de a selecta şi promova ulterior realizările sale superlative.


Un vers bun, eliberat de constrîngerile unui poem, poate căpăta semnificaţii nebănuite şi, dincolo de a fi doar titlul unui poem, poate deveni titlul unui volum şi o sintagmă memorabilă – un crez, o deviză, o schiţă de program, sîmburele unui cult. O ilustrare emblematică a unei astfel de alegeri fericite ca titlu pentru un volum de poezie este cea a lui Eugenio Montale: Oase de sepia. Versul ni se impune nu doar ca un titlu de nobleţe al întregii sale prestaţii poetice, ci şi ca o definiţie de supremă concizie a oricărei arte poetice.


Un prim contact cu expresia ne relevă relieful ei negativ: sepia este o moluscă, o vietate lipsită de schelet. Avem în faţă o crasă lipsă de realitate. Nu ne rămîne decît să urmărim, dacă vrem să ne lămurim, sensul figurat al cuvintelor. Sepia – omologată în grafică – este cerneala (cu care de fapt animalul în legitimă apărare tulbură limpezimea, ce pe moment îi pune în pericol viaţa). Oasele, împăcare a regnurilor, confuzie a viului cu mineralul, simbol al durităţii şi al duratei – acum cerneală zvîntată pe foaia scrisă –, se dovedesc astfel doar fragile şi inconsistente arabescuri maculînd hîrtia. (Şi ele însă o salvare în faţa perisabilităţii şi a uitării.)


Nu numai că materialitatea obiectului surprins sau recreat astfel s-a redus la minimum, dar chiar şi acesta, atît cît este, nu mai este decît un simplu semn pentru o irealitate semnificativă. Demersul constituirii sensului pare a fi descris ca o veritabilă cascadă a derealizării şi a dematerializării.


Litera – singur şi ultim reazem material al spiritului – se constituie în pildă a puterilor sufleteşti, revelează structura de fantasmă a duhului, devine însemn al unei noi şi înfricoşătoare demnităţi. Fragilă şi vulnerabilă, ea trădează densitatea de colaps a materiei, comprimarea de resort, puterea explozivă gata să propulseze lumea întru spirit. În acest regim, sîntem lansaţi în plin miracol: fragilitatea coincide cu trăinicia, suavitatea cu consistenţa, gingăşia cu puterea. Coincidentia oppositorum – ele concordă vibrînd la unison.


Neîndoielnic, această expresie modestă, dăruită de înţelepciunea întîmplării, putea fi uitată într-un ungher de poezie. Este meritul poetului că a salvat-o, redînd-o destinului său, făcînd din ea un titlu de glorie al creaţiei spirituale, silite din decenţă să se manifeste superlativ printr-o ascetică economie de materie.


*


Poezia, fie ea occidentală sau orientală, este guvernată fără doar şi poate de o exigenţă a concentrării. Dovadă stă şi faptul că găsim adesea, la poeţi care n-au ştiut de şi nici n-au cochetat vreodată cu haiku-ul, sintagme de o remarcabilă forţă şi concizie care ar face cinste oricărui haiku scris în ţara lui de baştină. Grîu păzit de maci este o astfel de sintagmă şi, spre surprinderea celor care n-o cunosc, aparţine unui poet cunoscut mai degrabă pentru sarcasmul lui şi pentru atitudinea sa zeflemitoare. Poet de marcă, Mircea Dinescu i-a simţit valoarea şi a ştiut să o promoveze ca titlu al unui volum antologic.


Holda rănită cu maci vorbeşte de la sine inimii ce-şi înteţeşte bătăile tînjind să-ngîne ritmul sfînt. Imaginea este surprinzătoare nu prin ciudăţenia ei bizară şi epatantă, ci prin ciudatul legămînt la care ne constrînge, prin minunata exigenţă căreia ne făgăduieşte. În imagine, cele ce se apropie nu rezultă dintr-o asociere mecanică uzînd de trucurile iluzionismului, ci învederează o legătură organică abuzînd de vraja magiei. Noutatea nu se legitimează ca recenţă de ultima oră, ca originalitate cu orice preţ, ci drept prospeţime firească a izvoarelor minunii, perpetuă recrudescenţă a sacrului în spaţiul sufletesc.


Hierofanie – înfăţişare a sacrului – imaginea vălureşte platitudinea realităţii sub zvîcnetul pulsaţiei lirice, transfigurează în vedenie vizibilul pătruns de liniile de forţă ale bănuielii, speranţei, credinţei. Cui a dat Domnul în pază pîinea cea de toate zilele? Lujerului fraged, petalei somnolente fluturate în adieri de vis, capsulei plină de ispite opiacee. Mai poate fi aceasta o pază eficace? Nicidecum, şi totuşi numai astfel grîul e în siguranţă – dobîndeşte acea demnitate ce nu mai poate fi compromisă, terfelită, înstrăinată. Nu este o reuşită poate, dar rămine o ispravă, o îndreptare a pravilei, o răzbunare a soartei, o schimbare a zodiei: numai stropit cu sîngele de jertfă al închipuirii, grîul rămîne pîine şi nu otravă, hrană şi nu feroce moloh.


Abia acum ni se revelează că rostul de ultimă instanţă al unei imagini deplin poetice este să ne constrîngă blînd să consimţim la un destin al Firii, alegîndu-ne o soartă pe măsura lui. Şi să înţelegem astfel spusa lui Dumitru Caracostea: „O imagine este sau faţa unui destin sau gunoi literar.”


*


Şi într-un haiku putem găsi sintagme la fel de puternic ancorate în profunzimea unui destin. Ni s-a părut demnă de luat în consideraţie aceea care dă titlul unui volum al lui Dumitru Radu: Cît mai sînt greieri. Ea este prezentă într-unul din poemele volumului:


pe-o prispă-ntre-amintiri –

cît mai e vară

cît mai sînt greieri


Integrată poemului, ea capătă un aer nostalgic, mărturisind totodată o dispoziţie tonic-reveriacă. Anotimpul interior pare mai mult unul al tomnaticelor amintiri, dar el este în consens cu tihna unui sfîrşit de vară petrecut pe prispa plină de recolta bogată a unei vieţi intens trăite. Tîrziul vieţii este oarecum încrezător în prelungirea acestui timp savuros al meditaţiei. Mai ales că el este acompaniat de circumstanţe cum nu se poate mai prielnice – prispa, vara, greierii. Ce poate fi mai plăcut decît ca, retras pe prispă, să ai răgazul rememorării clipelor de altădată în ţîrîitul alinător al greierilor. E una din fericirile mărturisite şi poate un îndemn pentru cei împăcaţi oarecum cu soarta.


Eliberată din chingile poemului, sintagma îşi cîştigă însă autonomia. Ea nu mai depinde de alte cuvinte spuse înainte sau după ea şi rămîne semnificativă prin chiar disponibilitatea şi ambiguitatea sa:


...cît mai sînt greieri…


Ar putea fi luată ca o aluzie ameninţător-ecologică, aşa cum se întîmplă în poemul lui Şerban Codrin: “nopţi fără greieri - / ceva i se întîmplă / universului”, care constată un simptom poate incert dar alarmant.


Cu acele puncte de suspensie înainte şi după (chiar nemarcate explicit), sintagma îşi pierde posibilele accente care ar preciza o întrebare (poate doar retorică), o exclamaţie, o urgenţă, o ameninţare, o păsuire, poate o speranţă… şi denotă neutru doar o posibilitate, o prelungire, o amînare, o îngăduire, un răgaz. E un destin al greierilor, dar el nu ne este indiferent pentru că împărtăşim cu ei aceeaşi soartă. Şi, fără panică, fără avântări militante, fără să vituperăm, cu un bemol la cheie, ne simţim angajaţi la o reflecţie empatică legată de o soartă comună.


Reluînd poemul de la care am plecat, putem observa că există în el acea împăcare mioritică cu tragismul sorţii. Dar şi că, dincolo de voluptatea savurării amintirilor într-un cadru pe măsură, păsuirea cu încă o vară a omului este contrabalansată discret de grija pentru veşnicia, şi ea parcă din ce în ce mai efemeră, a greierilor. Dacă şi greierii…


Poate că nu toate îngrijorările au prelungiri în activism, poate că unele îşi sînt suficiente lor înseşi.


Niciun comentariu: