„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 17 decembrie 2010

O alegorie laconică


Conform etimologiei latine, alegoria este o vorbire figurată. Derivarea unor sensuri figurate din sensurile proprii ale cuvintelor este de fapt unul din modurile cele mai productive de îmbogăţire şi variaţie a semnificaţiilor, de amplificare a polisemiei cuvintelor. Vorbim aşa în modul cel mai firesc: din sensul propriu, de obicei mai neutru, al cuvîntului izvorăsc felurite interpretări contextuale ale lui (mai colorate şi mai conotative). Unele devin sensuri secundare ale cuvintelor şi nu le mai simţim derivarea (ex. capul podului, piciorul mesei, limba ceasului, gura rîului etc.). Altele păstrează însă acea uzanţă neobişnuită care le diferenţiază de cele ale comunicării comune, făcîndu-le apte să transmită nuanţe în care fiinţa noastră este implicată emoţional şi nu colportează doar informaţii seci de proces verbal constatativ.

Ca procedeu artistic complex, alegoria vorbeşte simultan pe două planuri. Ea uzează, ca orice text literar, de toate figurile de stil consacrate (metafore, personificari, comparaţii etc.) pentru a descrie lucruri si fapte concrete sau pentru a nara întîmplări reale sau verosimile. Toate acestea însă trebuie să sugereze permanent un alt plan, de cele mai multe ori acesta fiind acela al noţiunilor abstracte sau al simbolurilor moral-religioase. Rostul unor astfel de scrieri este acela de a sensibiliza pe calea mai accesibilă a concretului la idei şi precepte altfel prea aride. Toate mitologiile (şi ulterior toată literatura de inspiraţie mitologică) se folosesc copios de alegorii, parabole, pilde. Istorioarele povestite au totdeauna un tîlc ascuns, iar descoperirea lui este mereu incitantă şi seducătoare pentru cititor.

Depăşind nivelul literaturii mai curînd îngust moralizatoare a fabulei, a proverbului şi a zicalei, a maximei sau a sentinţei, alegoria devine un fel de metaforă amplă, o figură de compoziţie extinsă, o viziune creatoare, care, prin abile descrieri de suprafaţă, poate deschide porţi către acele profunzimi ale fiinţei noastre spirituale de care nu sîntem pe deplin conştienţi. Şi pe care nu le putem înfăţişa discursiv ci numai vag, prin sugestii şi aluzii. Genul acesta de povestiri sînt „poveştile pentru adulţi sau de trezit adulţii, sunt cele spuse de adulţi altor adulţi. Scopul lor este de a extrage învăţăminte preţioase, de a conştientiza drumul corect şi secretele uitate.”

(http://jamilla4smile.blogspot.com/2008/08/naivitatea.html)

*

Se spune că Diogene ar fi năvălit într-o zi în Grădina lui Akademos cu un cocoş jumulit în mînă şi ar fi ţipat, agitîndu-l în văzul celor prezenţi: "Iată omul lui Platon!" Asta ca să facă de rîs preţioasa definiţie a omului pe care, zice-se, o acreditase acesta: omul este bipedul fără pene. Akademia nu s-a speriat prea tare şi, în urma descinderii cinicului, a completat definiţia - omul este bipedul fără pene, cu unghiile late.

O situaţie asemănătoare putem constata în legătură cu definirea haiku-ului. În mod obişnuit, întîlnim definiţii de genul: Haiku-ul este un gen de poezie cu formă fixă, tradiţional japoneză, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. Caracteristicile de mai sus scapă, ca şi în cazul cocoşului jumulit, doar... esenţialul. Definiţia este invalidă pentru că se opreşte la cîteva trăsături, e adevărat, proprii, dar care, tocmai din această cauză, vor naşte o pletoră de alte poeme, alcătuite din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe, care se vor numi eufemistic: micropoeme, tristihuri, tripoeme, poeme în stil (sic!) haiku, rohaiku-uri (adică în spirit românesc) etc. Şi pe bună dreptate, pentru că o asemenea definiţie se referă doar la o formă goală, fără să ne spună ce trebuie să se afle în ea pentru a merita să fie numită haiku. Şi dă astfel frîu liber închipuirii veleitare care poate turna în ea orice năzbîtii.

Mult mai aproape de adevărul unei posibile definiţii este o notaţie a lui Constantin Ciopraga ("alegorii laconice"), scăpată într-un text despre Dumitru Radu. Ea poate fi lesne transformată într-o definiţie acum validă: Haiku-ul este o alegorie laconică. O astfel de definiţie, în ciuda aparenţei sale metaforice, evită din start şi apropierea superficială a haiku-ului (care s-a şi făcut deja) de alte genuri literare, cum ar fi epigrama (pentru scurtimea lui) sau pastelul (pentru recuzita lui naturistă).

*

Ca şi alegoria, haiku-ul este un mod de vorbire indirectă. Literal şi concret, textul trimite la imagini ale unor lucruri, la scene sau întîmplări, dar, literar şi abstract, ţinteşte către zone ale spiritualităţii pe care cititorul trebuie să le intuiască singur. Există întotdeauna în haiku un sens secund ascuns. Ceea ce evocă şi invocă textul său are un tîlc implicit dar nemărturisit. Şi, într-un anume fel, nemărturisibil cu mijloace textuale. El se dezvăluie doar celui ce e dispus să înţeleagă contemplînd şi meditînd de la sugestiile şi aluziile pe care i le prilejuiesc imaginile şi unele cuvinte abil alese ale textului.

Alegoria, ca şi haiku-ul, conţine în structura ei, din chiar punctul de pornire, un grăunte de ironie. Ea urmează o pistă falsă, aparent minimalistă, pentru a pune la încercare perspicacitatea cititorului şi a-l îndemna să exploreze bogăţia de relaţii posibile între elementele textuale şi cele imagistice. Sugestiile şi aluziile acestora sînt doar o complicitate mucalită, mai mult o provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei.

Nu sensurile vădite şi nemijlocite ale imaginilor, scenelor, evenimentelor sînt cele la care trebuie să luăm aminte într-un haiku, ci reţeaua de sensuri secunde, abstracte, parcă emanate din caierul unei concretitudini din care un paing al închipuirii toarce şi împleteşte cele doar văzute, auzite sau resimţite în nările înfiorate.

Ceea ce "spune" un haiku este de fapt ceea ce el nu spune făţiş, ceea ce se subînţelege doar din cele evocate. În întregimea sa, textul şi reţeaua de imagini concrete, de conotaţii, aluzii şi sugestii, sînt doar un pretext, o structură stilistică unitară care devine simbol pentru stări spirituale legate intim de experienţe concrete. Şi profund întrepătrunse cu acestea.

*

Alegoria convine şi ideii că haiku-ul este o poezie obiectivă, un lirism neexhibat. Autorul de haiku nu-şi încifrează emoţia în obiectele pe care le abordează în texte, metaforizarea nu este pentru el un procedeu de a infuza lucrurilor simţirea sa.

Imaginile şi lucrurile pe care le evocă şi le invocă textul haiku-ului nu sînt distorsionate de trăirea sa. Revelaţia există pur şi simplu în scena, evenimentul, întîmplarea surprinsă - în planul obiectiv, al obiectelor aşa cum sînt ele. Cuvintele nu vor decît să noteze, să decupeze şi să propună cititorului acel cadru (evident privilegiat) în care şi el poate avea o experienţă similară cu aceea a autorului. Intenţia autorului este mai degrabă una de a nu altera ceea ce a constituit prilejul acelei experienţe privilegiate şi de a nota (înţelegeţi a conserva) cu o anume conştiinciozitate datele reale ale experienţei. Singura dificultate, e adevărat majoră, este faptul că înregistrarea e constrînsă la un minimum de cuvinte. Şi, în acest caz, iscusinţa autorului este aceea a unui miniaturist. Procesul verbal constatativ trebuie rezumat la o schiţă expresiv-reprezentativă.

Intenţia autorului este deci aceea de a ne transmite pe cît se poate o experienţă a sa. Sau măcar una similară. Faptul că o comunică indirect, apelînd nu la întorsături de frază persuasive ci recurgînd la imagini şi lucruri reale, este amprenta clară a tipului de structură alegorică specifică haiku-ului. A faptului că autorul a găsit în lucrurile înseşi (netransfigurate în niciun fel) semnificaţia, emoţia, viziunea şi are încredere în puterea lor de a o transmite şi altora.

"În privinţa prezentării obiectului-emoţie în haiku - adică, corbul, privighetorile, cîntecul şi libelula citate mai sus - mi se pare deosebit de semnificativ că numirea lui este totdeauna directă. Haiku-ul evită metafora, comparaţia sau personificarea. Nimic nu este asemănător cu altceva în cel mai reuşit haiku. Aşa cum Bashō a spus: Învaţă despre pin de la un pin; învaţă despre bambus de la bambus. Învaţă, adică, ceea ce este un pin, nu cu ce se aseamănă - asta se pare că a înţeles Bashō. Această evitare a metaforei sau a comparaţiei se iveşte, simt, din nevoia poetului de a reda direct şi concret viziunea şi numai viziunea pe care a avut-o." (KENETH YASUDA - The Japanese Haiku)

2 comentarii:

Cristina spunea...

Am citit cu atentie aceasta lectie si probabil ca voi mai reveni la ea. Am impresia ca in partea a doua a articolului, acolo unde spuneti "Sugestiile şi aluziile... sînt doar o complicitate mucalită, mai mult o provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei." vorbiti nu atat de haiku-ul clasic cat mai degraba de haiku-ul pe care il scrieti dumneavoastra si pe care eu il admir. De exemplu, in poezia cu palcul de plopi de pe autostrada, cuvantul "stingher" e provocator, mie imaginea mi-a inspirat speranta si forta. In poezia cu romanul lui Hemingway, "desantul" e provocator, imaginea evocata fiind de fapt a unei pajisti pline de papadii galbene iar sentimentul de plenitudine si implinire, nicidecum de lupta. Poezia dumneavostra e frumoasa, iar haiku-ul clasic nu e nici frumos, nici urat, e un "proces verbal" al unei scene cu potential spiritual.

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Mă bucur că postările vechi sînt încă citite şi mai ales că sînt puse în legătură cu ultimele evenimente.

Într-adevăr, îmi plac haiku-urile care au un resort bine întors şi provoacă fără să de mură-n gură.