„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 26 noiembrie 2010

Două poeme ale lui Dumitru Radu


Tehnica scrierii haiku-ului poate fi observată mai ales cînd citeşti poemele unui autor bun. Cele două poeme de mai jos, aparţinînd lui Dumitru Radu, ne pot prilejui cîteva observaţii pilduitoare.


Atât a rămas

din poveştile verii:

prispa cu greieri


Toamnă de aur.

În mâna care cere

doar o monedă


În cele două texte se pot lesne observa două metafore. După gustul liricii occidentale ele sînt banale şi obosite. Dar pentru habotnicii regulilor haiku-ului ele ar fi de-a dreptul afurisite. Şi totuşi, cine are gustul format pentru micul poem nipon va sesiza că ele nu sînt nici vreun ornament expirat şi nici vreo păcătoasă şi frivolă podoabă.


*


Prispa cu greieri în toamnă - vara fiind desigur trecută - este locul în care s-a pripăşit nostalgia, locul unde o fiinţă tomnatecă îşi petrece serile. Exuberanţa verii s-a restrîns acum la acest cîntec fragil, sfielnic, cu mici izbucniri degrabă pierite.


A fost oare vară vreodată? Sau totul este doar acest fior sincopat, fabulos poate, care ne retrimite către acel orizont aproape neverosimil acum. Şi vara anului, şi vara vieţii sînt deja pierite în poveste. Şi totuşi, bătrînul stă seară de seară de taină cu greierii. Ce-i spun greierii este, fără doar şi poate, la propriu vorbind, doar o poveste. Şi, în mod ciudat, e parcă povestea vieţii lui. Şi-a tuturor... La ce bun greierii, decît să ţîrîie poveşti fără cuvinte...


Dacă haiku-ul n-ar avea nevoie de ceea ce se adresează direct simţurilor, poemul s-ar putea rezuma la o structură simplă şi scheletică, din două cuvinte: atît... poveştile. Poemul are însă nevoie de toată forţa, amplitudinea şi subtilitatea cuvintelor, de fapt, a lucrurilor vii şi autentice - vară, prispă, greieri. Doar prin urzeala lor simbolică, ţese suveica, din firele concretului, pînza închipuirii, a meditaţiei şi-a reveriilor.


*


Toamna de aur este şi ea o metaforă sadea. Aurul ei nu este însă acel clişeu decorativ care exaltă trăirile noastre satisfăcute prea lesne-n pastel. Din contra, este vorba despre o ofertă incomensurabilă şi de un aur de cu totul altă factură, care, pentru că este efemer, nu poate fi nici preţăluit, nici tezaurizat. Cu el se măsoară doar regretul nostru şi poate o anume revoltă împotriva atitudinii miloage în care ne complacem în faţa frumuseţii, care, cum spune Blaga, "îndeamnă la un jaf imposibil":


"Socot că orice frumseţe

prilej de amăgire statornică este.

Te ispiteşte. Vrea-n stăpânire s-o iei.

Deşi e departe de tine ca o poveste."


Toată tensiunea şi încrîncenarea poemului este prinsă în tristeţea remarcii: doar o monedă, tristeţe asemănătoare cu aceea din altă strofă alegorică a poetului amintit: "Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor / că nu sunt tăiate de lună, / că numai de fierul pămîntului / li s-a menit să apună." (Cîntecul spicelor) Dar, în haiku-ul românesc există şi un alt poem care exprimă acelaşi tragism, e adevărat mai puţin subtil, devoalînd trăirea care ar fi trebuit să fie încorporată în imagine :


lotus în amurg -

în sacul pescarului

doar deznădejde


Simona Dobrescu,

locul I la concursul ROMANIAN KUKAI cu tema lotus, august 2007


*

Despre ce vorbesc totuşi cele două pome? Ele nu vorbesc. Cel puţin nu în felul în care sîntem obişnuiţi s-o facem: descriind ceva, povestind o întîmplare, convingînd pe cineva de ceva. Sau măcar să exaltînd ceva, exultînd, bucurîndu-ne sau întristîndu-ne, exhibînd frumuseţea vreunor şiraguri de mărgele verbale. Despre toate acestea, ele tac.


Cuvintele notează doar, cu o anume acribie aproape chirurgicală, numindu-le foarte lapidar, cîteva imagini: "aurul" (frunzarul galben al toamnei), palma în care e o monedă, "poveştile" (petrecerea zilelor fabuloase ale celui mai exuberant anotimp), prispa cu greieri. Atunci, despre aceste lucruri să fie vorba-n poeme?


Şi da, şi nu. Simţurile noastre au nevoie de aceste oglinzi obiective în care razele poemului să se răsfrîngă pentru a lumina, sporite de concretul lor, un alt orizont - simbolic. În mod alegoric, frunza nu e frunză, galbenul nu e aur, aurul nu e metal strălucitor, cerşetorul nu e milogul, moneda nu e ban. Aurul este însă bogăţie, comoară, "valoare", dar de natură spirituală/estetică. Cerşetorul este doar o atitudine, aceea de a întinde mîna ca să primeşti salariul, sponsorizarea sau, de ce nu, să ciordeşti ceva aflat la îndemînă. Fără s-o spună sau să o propovăduiască, poemul dă de înţeles că dezavuează "cerşetoria" ca o prestaţie calică şi ineficientă, care nu face faţă duhului fabulos al toamnei şi nu obţine de la el decît dispreţul unei monede calpe (fie ea şi un cont baban în bancă). Cînd e vorba de toamna de aur, fără apucături de haiduc, totul îţi scapă printre degete.


Este doar una din căile sugestiei. Antiteza dintre bogăţia peisajului şi penuria din palma cerşetorului poate merge la fel de bine şi pe linia empatiei cu cel în nevoie. Se pare că abundenţa coloristică a naturii nu reuşeşte să desfacă baierele pungilor trecătorilor. Aurul toamnei nu se converteşte în compasiune. Doar dacă nu cumva, fascinat de splendoarea toamnei (ipoteză pe cît de generoasă, tot pe atît de ironică), cerşetorului (căzut în reverie)... i-ar fi scăpat printre degete celelalte monede aruncate de trecători cu degajarea pomilor care-şi leapădă frunza nevolnică.


*


Şi în celălalt poem, alegoria este uşor de sesizat. Poveştile verii sînt cele ale omului în floarea vîrstei. Prispa este restrîngerea orizontului vieţii, retragerea din lume într-o intimitate la care te constrînge anotimpul. De pe ea mai vezi doar, ca prin ceaţă, scene dintr-un vis trecut. Greierii sînt corul antic care deplînge monoton destinul tragic. Dacă dădeau adîncime verii fabuloase, acum cîntă-n surdină numai balade.


Cele două şiruri de imagini, sensuri, idei se împletesc. Fiecare este sprijin pentru celălalt şi viaţa omului este altoită pe cea a anotimpului. Dar, dincolo de cele două, se strecoară şi un alt fir al nostalgiei: îmbătrînirea şi pieirea iremediabilă a satului cu prispa lui, de pe care, ca o consolare, mai puteai asculta o vreme greierii.


*


Merită remarcată şi funcţionarea ireproşabilă a celor două adverbe: atît şi doar. Ele sînt de fapt cele care surdinizează şi prin asta amorsează implozia poemelor. Sensul lor este de restrîngere drastică, de delimitare, dar şi cu o nuanţă de degradare şi pervertire a lucrurilor pe care le califică. Vorbind despre cantitate, ele vizează subtil calitatea. Ceea ce este, nu este doar mai nimic, ci, atît cît este, nu mai este ce a fost. Ele mustesc de intenţii şi sugestii şi suplinesc astfel un întreg discurs, pe care îl fac inutil şi neavenit.


Cele două adverbe devin un fel de dispecerat al sensului poemelor. Orice vibraţie semantică a celorlalte cuvinte este controlată, marcată şi modulată de radarul lor vigilent. Şi aurul, şi poveştile poartă stigmatul şi patina declinului.




Un comentariu:

vandrushko spunea...

super te citesc , te astept si pe la mine http://cancan.frectii.com/