„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 6 iunie 2010

Să luăm aminte


Un pastel renegat


Nu scriem haiku pentru că iubim natura şi ţinem să comunicăm şi altora încîntarea sau euforia noastră legată de întîmplătoarea noastră vibraţie în peisaj. Sentimentele de jubilare în mijlocul naturii se potrivesc pastelului şi nu haiku-ului. Din ideea că românul ar fi frate cu codrul (şi, fără doar şi poate, ar fi născut poet) nu se poate deduce că ar avea şi aplecare către haiku.


Haiku-ul nu este un poem despre natură şi nici nu exprimă sentimentele omului faţă de natură. Natura, prezentă în poem, nu este însă nici doar o simplă recuzită pentru haiku. Ea este mai curînd acea sursă privilegiată de imagini, întîmplări şi trăiri legate de acestea prin care omul se regăseşte pe sine şi cu ajutorul căreia înţelege legătura sa esenţială cu cosmosul. Natura îl ajută astfel pe om, printr-o nesfîrşită înşiruire de mărunte revelaţii, să-şi înţeleagă propria sa natură de fiinţă profund integrată în lumea din care nu este decît o mică (şi cel mai adesea insignifiantă) parte.


Doar această înclinare către observarea şi trăirea intensă a unor evenimente aparent infime, dar de o incalculabilă rezonanţă interioară, arată predispoziţia cuiva pentru haiku. Autorul de haiku nu celebrează natura (aşa cum nu se încîntă nici de propria-i persoană), ci revelaţiile pe care ea i le mijloceşte.


Cu luare-aminte


Ce înseamnă de fapt a evoca atunci cînd vorbim despre haiku? A aduce în conştiinţă ceva (imagini, scene, fapte). Asta nu înseamnă însă o simplă, pasageră şi mălăiaţă aducere aminte. Evocarea caracteristică haiku-ului tinde să instituie un regim mai profund al conştientizării. Cuvîntul aminte ne poate ajuta să elucidăm dispoziţia caracteristică pe care o prilejuieşte evocarea în haiku.


Adverbul aminte, ca şi aparte, afund, alene, este format cu un prefix care semnifică o adîncire şi o aprofundare a ceea ce spune cuvîntul. A-ţi fi aminte de ceea ce faci presupune o activitate dedicată, a nu face un lucru doar la întîmplare, de mîntuială, de florile mărului, aflîndu-te doar în treabă, ci a-l face consacrîndu-te lui cu trup şi suflet şi acordîndu-i tot acompaniamentul afectiv indispensabil unei bune făptuiri.


Doar dacă ţi-e aminte de un lucru poţi lua aminte la tîlcul său şi te poţi împărtăşi din taina pe care n-o mărturiseşte oricărui diletant. Haiku-ul îţi pretinde deci o atenţie de o factură cu totul şi cu totul deosebită, apropiată de vocaţie. Cele evocate nu trebuie doar luate sau băgate-n seamă, ci, mai cu seamă, trebuie pătrunse prin empatie şi înţelese prin simpatie. Există aici un fel de responsabilitate subînţeleasă a celui care-şi dă seamă doar înţelegînd că trebuie să dea seamă de ceea ce doar din întîmplare are-n seamă. Doar astfel, poate desluşi înţelepciunea unei întîmplări care nu i se dăruieşte doar degeaba.


A lua aminte se spune de obicei în sensul de a nu trece uşuratic cu vederea peste lucruri care pot avea importanţa lor. Un sens mai aparte este însă acela de a semnala că unele lucruri şi situaţii au o adîncime nebănuită şi conţin înţelesuri ascunse şi pilduitoare. Haiku-ul ia aminte şi dă seamă de aceste lucruri revelatoare care dau la iveală sacrul camuflat în profan (Mircea Eliade).


Alegoria nedeclarată


Ca mod de compoziţie, haiku-ul se apropie cel mai mult de alegorie (fabulă, parabolă, pildă, maximă, zicală). Caracteristica principală a acesteia este aceea că textul în întregime alcătuieşte o imagine unitară concretă, un fel de metaforă amplă, care are un sens secund ascuns. Alegoria este o poveste cu tîlc. Un mod de vorbire indirect. Ea vorbeşte literal şi concret despre anume lucruri, dar ţinteşte literar şi abstract către altele pe care cititorul trebuie să le intuiască singur.


Haiku-ul nu vorbeşte nici el doar de sensurile vădidte şi nemijlocite ale imaginilor, scenelor, evenimentelor la care trimit cuvintele. Lucrurile evocate la modul concret şi senzorial, văzute, auzite, înmiresmate, sînt cele la care trebuie să luăm aminte, pe care trebuie să le contemplăm, la care trebuie să medităm cu credinţa că ne vor revela înţelesuri (abstracte şi emoţionale greu de verbalizat) nexplicitate în text. Căci toate acestea se presupune că au un tîlc.


Alegoria, ca şi haiku-ul, conţine în structura ei, din chiar punctul de pornire, un grăunte de ironie. Ea urmează o pistă falsă pentru a pune la încercare perspicacitatea cititorului. Sugestiile şi aluziile sînt doar o complicitate mucalită, mai mult provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei.


Limbajul evocator îmbogăţit


Pentru haiku, registrul stilistic esenţial este acela al limbajului folosit într-o situaţie evocatoare. Acest limbaj oral, colocvial nu este unul elaborat sistematic sau exersat cu conştiinţa fermă că este un limbaj al creaţiei, aşa cum se întîmplă cu limbajul literar livresc. Limbajul evocator nu este un limbaj cult şi nu a beneficiat de studii academice şi nici de vreo intenţie sistematică de a fi deprins mai mult sau mai puţin şcolăreşte.


Ce-i rămîne de făcut autorului de haiku în această situaţie mai curînd ingrată? În primul rînd să aibă conştiinţa fermă a stilului fundamental la care face apel scriind haiku. Să recunoască valoarea acestui limbaj mai curînd desconsiderat, să-l înţeleagă şi să-l cultive pentru a-i pune în valoare resursele. Să îl aprecieze şi să-l conştientizeze în haiku-urile bune pe care le citeşte, dar să-l deceleze şi în vorbirea de toate zilele de unde îl poate împrumuta şi promova în haiku. Să-i aprecieze concizia ca pe o tensiune emoţională implicită, rezultată din comprimarea laconică a expresiei. Să fie tot mai lucid în a resimţi nuanţele stilistice ale acestui limbaj în vorbirea cotidiană.


În al doilea rînd, să-l adapteze la funcţia specifică pe care o realizează în haiku. Să-i dea claritatea, limpezimea şi precizia cu care vizează imaginile sau decupează detaliile lor semnificative. Iar prin evitarea figurilor de stil parazitare, să-l aducă la acel nivel de vehicul preţios pentru că transportă cititorul acolo unde se află lucruri pline de tîlc şi totodată perisabil pentru că dispare cînd şi-a îndeplinit rostul. Textul trebuie să curgă fără poticniri şi contorsiuni doar din veritabila modestie de a realiza un transport confortabil.


În al treilea rînd, să-l îmbogăţească prin subtile inserţii de cuvinte care augmentează simbolismul expresiei. Cuvinte care sînt la limita fragilă dintre vorbirea la propriu şi la figurat. Cuvinte cu mai multe sensuri, polisemnatice sau omonime. Cuvinte care provoacă uşoare deraieri de la sensul unic al expresiei. Dar această ultimă exigenţă merită o abordare separată.



Un comentariu:

stops spunea...

Am vibrat la: ... haiku nu e o simpla, pasagera si malaiata aducere aminte ... precum in poemul cu albina, din MAY CONTEST,unde autorul a parasutat-o-ntr-o gradina constatand socat in versul trei ca e mult mai frumoasa (gradina)De i-as da acestui autor tema COROPISNITA ... sigur ne-am trezi meditand degeaba la:
coropisnita
si deodata gradina-i
mult mai urata
Chiar de ce nu ne dati si teme ...de criza?!