„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 4 iunie 2010

Limbajul evocator şi emoţia în haiku



Cred că aşa trebuie pusă întrebarea


Există ceva pe care-l percepem ca necesar şi totodată ca firesc în limbajul folosit de haiku? Ceea ce numim stilul eliptic (pe care-l credem specific doar haiku-ului), considerat cel mai adesea doar un mod de exprimare sec, arid, lipsit de acel seducător vino-ncoace caracteristic lirismului exuberant, exihibiţionist, ornat cu care ne-a obişnuit poezia occidentală, nu poate fi cumva regăsit într-unul din registrele mai puţin protocolare ale limbii?


Este dificultatea pe care o propune limbajul haiku-ului una motivată doar de funcţionalitatea textului în economia poemului? Nu cumva modul de exprimare folosit de el se suprapune peste unul din registrele stilistice ale limbii vorbite (şi nu al aceleia scrise asupra căreia sîntem dăscăliţi şi oarecum deformaţi din vreme la şcoală)? Sau, nu putem descoperi în limbajul colocvial, un sector mai restrîns care s-ar putea numi limbajul evocator? Şi, în acest caz, nu putem spune că autorul de haiku se străduieşte să folosească resursele şi schemele, necanonizate academic, ale acestuia?


Care ar fi deci trăsăturile acestui limbaj evocator pe care-l putem (re)descoperi în stilul colocvial al limbii, la care, vrînd, nevrînd recurge haiku-ul pentru a se întemeia pe forţa şi subtilitatea obişnuinţelor elaborate spontan şi perpetuate de limba vorbită? Este de fapt limbajul pe care-l folosim cu toţii în împrejurări asemănătoare cu cele pe care le presupune haiku-ul, dar asupra căruia, tocmai pentru faptul că-l folosim doar spontan, nu am reflectat niciodată. Şi nu am reflectat pentru că şcoala ne-a instruit în a desconsidera acest registru stilistic ca unul inferior, simplist, rudimentar. De fapt, şcoala ne-a pregătit să cultivăm şi să folosim un limbaj îngrijit, pretenţios şi oarecum ceremonios cerut de evoluţia noastră pe scena socio-profesională.


Problema care se pune în legătură cu limbajul evocator este aceea a sensibilizării cititorului la un limbaj mai puţin ortodox pe care, chiar dacă unerori îl foloseşte cu tot firescul, nu l-a cultivat niciodată pentru că n-a avut nicio considereţie pentru el. Este de fapt una din uneltele cu care nu s-a împrietenit şi căreia nu-i cunoaşte pe deplin nici funcţionalitatea, nici bucuria exerciţiului versat. Acelaşi lucru este valabil însă şi pentru autorii care se apropie de haiku fără să fi citit suficient de multe poeme bune care să le fi îndreptat atenţia (chiar fără să bage de seamă deriva) către limbajul colocvial şi să-i fi contaminat treptat de valorile lui funcţionale.



Starea de fapt


Evocarea este un comportament pe care-l manifestăm doar în împrejurări şi conjuncturi aparte, în care sîntem cuprinşi de o stare emoţională deosebit de intensă. El este prilejuit de momentele în care, nu se ştie din ce pricină, ne amintim singuri întîmplări şi evenimente la care am vrea să-i asociem şi pe alţii comunicîndu-le brusca noastră fervoare. La fel cum, ne face plăcere şi să ni le reamintim laolaltă cu cei cu care le-am trăit la vremea lor.


Există în evocarea acelor lucuri un elan nestăpînit şi o deosebită exuberanţă, în ciuda faptului că limbajul pe care-l folosim, împănat cu nenumărate tăceri pline de sens, este unul sincopat şi relativ dezarticulat. Ne precipităm, de obicei, verbalizarea, copleşită de emoţie, în rostirea unor nume, a unor scurte precizări circumstanţiale, aruncăm cîteun verb sugestiv, abia dacă reuşim din cînd în cînd să legăm, printre onomatopee, sintagme de trei, patru cuvinte. Limbajul este unul mai curînd exclamativ, o suită de explozii verbale care indică, arată către lucruri, circumstanţe, detalii hiperbolizate într-un fel de exuberanţa comportamenului nostru.


Ceea ce vrem să chemăm şi să aducem în conştiinţă sînt faptele şi împrejurările reale cu forţa şi vitalitatea lor imposibil de prins în limbaj. Iar felul în care procedăm este unul care, deşi pare rudimentar, are încredere în puterea magică a limbajului. Şi nu a vreunui limbaj elaborat şi sofisticat, ci a limbajului care, la începuturi, a creat lumea doar numind-o. Puţinele cuvinte rostite în asemenea împrejurări sînt de-a dreptul invocaţii. Ele cheamă înapoi, redeşteaptă, reconsituie, reînvie lumea prin puterea demiurgică a cuvîntului în simplitatea lui originar plăsmuitoare.


Limbajul evocativ este unul fragmentat, fărîmiţat, abia articulat. De fapt, el nu este autonom şi nu ţine în niciun fel să fie consacrat ca limbaj scris, îngrijit care să se perpetueze dincolo de momentele şi circumstanţele în care a fost rostit. El aparţine limbajului colocvial şi răspunde nevoilor cotidiene. Nu este autonom şi pentru că face parte dintr-un complex comportamental evocator în care mai importante sînt gesturile, mimica, dramatizarea şi capătă astfel mai mult o funcţie de gesticulaţie verbală. Rolul cuvintelor spuse nu este doar acela de a scoate lucrurile din anonimat, ci mai ales acela de a le da un relief emoţional şi a le înzestra cu accente prestigioase. Evident, evocarea de care vorbesc aici nu este una pretenţioasă care celebrează un eveniment într-un mod elaborat şi plin de emfază discursivă sau descriptivă, ci una care are doar temeiuri şi priorităţi afective.


Scrierea haiku-ului porneşte şi ea de la intenţia de (re)trezi în mintea cititorului o scenă sau o întimplare pe care autorul a trăit-o ca pe o revelaţie (satori) şi vrea să o comunice. Dincolo de trăsăturile limbajului evocativ menţionate mai sus, stilul eliptic al textului unui haiku eludează însă universul discursului, contextul, situaţia evocării. Laconismul implică în primul rînd faptul că starea de fapt, emoţia declanşatoare atît a revelaţiei, cît şi a dorinţei de a scrie a autorului, nu este pomenită ci, mai curînd, este ascunsă cu premeditare. Deşi foloseşte un limbaj evocativ, acesta este văduvit de tot ceea ce contextul situaţional i-ar fi putut adăuga completîndu-l şi înglobîndu-l. Haiku-ul este un ţipăt evocator surdinizat prin omisiunea firească a tot ce, în acest comportament, este extratextual. Deşi este înregistrarea grafică a unei scene evocatoare, textul omite premeditat orice indicaţie scenică, inclusiv de intonaţie şi intensitate a vocii.


Textul haiku-ului apare astfel ca partea vizibilă a unui aisberg şi numai cititorul versat ştie că intenţia lui este aceea de a face să se nască în mintea sa, prin aluzii şi asociații de idei, alte gânduri, idei şi sentimente. Lipsit de restul comportamentului evocativ, limbajul evocării capătă rolul unei surdine emoţionale, simultan reticentă şi ironică. Emoţia nu este rostită şi dintr-un considerent etic şi existenţial, dar şi dintr-unul provocator şi iniţiatic. Evocarea în sine devine astfel nu doar o invitaţie la împărtăşirea aceleeaşi stări sufleteşti, ci şi o probă de agerime şi un test de pătrundere pe care trebuie să le treacă cititorul.



Despre implicarea emoţională şi textul haiku-ului


A decreta, fără să nuanţezi, că nu există implicare emoţională în haiku este un mod expeditiv de a pretinde, aparent doct, că eşti o autoritate, cînd, de fapt, invoci doar ceea ce ştii după ureche. Cine caută sursele poate vedea limpede că implicarea emoţională este doar surdinizată. Şi asta datorită mai multor împrejurări care au jalonat evoluţia haiku-ului.

În primul rînd, textul haiku-ului, fiind unul evocativ, recurge vrînd, nevrînd la gesticulaţia verbală colocvială caracteristică acestei situaţii de intensă emoţie şi absoarbe, inevitabil, în chiar sintagmele folosite, tensiunea situaţiei. Lucrul sau faptul pe care-l vizează aceste gesturi verbale nu este adnotat în niciun fel afectiv în text. Prin concizia lor extremă şi ostensivă (care doar arată), gesturile verbale se constituie însă în adevărate resorturi care vibrează sub constrîngerea prea-plinului emoţional pe care nu-l pot rosti. Nu-l pot rosti pentru că au mai multă încredere în imaginile, ideile, sensurile pe care le invocă. Asemenea gestică se zoreşte doar să indice şi palpitaţia acestei precipitări către ceea ce ele doresc să aducă în conştiinţă este resimţită de cei care gustă deja haiku-ul în chiar fragilitatea acestui limbaj dezarticulat, fărîmiţat, frizînd oarecum neputinţa. (Corneliu Traian Atanasiu - Textul în haiku)


În al doilea rînd, haiku-ul originar, japonez, trădează implicarea emoţională prin chiar cuvintele speciale pe care le foloseşte drept kireji (cutting words). Aceste cuvinte, cînd se află după primul sau al doilea vers, au rolul de a întrerupe fluxul vorbirii şi al gîndului şi a fragmenta poemul în două părţi cu sensuri diferite, a căror unitate trebuie refăcută, pe alt plan, urmărind doar aluziile şi sugestiile celor două părţi.


Cuvintele respective se scriu, se pronunţă şi se numără ca silabe, deşi, cu timpul, s-au gramaticalizat (au devenit doar unelte structurale pentru fragmentarea poemului) şi nu mai au sens lexical. La origine însă ele erau nişte exclamaţii de uimire, de surpriză, de nedumerire şi interogaţie. Dovadă că textul cuprindea un fel de interjecţii asemănătoare celor care exprimă afectivitatea şi în poezia noastră, un fel de: ah, of, vai!


Sînt atestate circa 18 asemenea cuvinte folosite drept kireji de-a lungul evoluţiei poeziei nipone, dintre care cele mai frecvente au semnificaţia: ka – accentuare, interogare; kana – accentuare, uimire; -keri – exclamaţie; -ramu sau -ran – probabilitate; -shi – încheiere; -tsu – trecut; ya – accentuare. Cele cu linioară în faţă sînt sufixe verbale sau adjectivale, celelalte interjecţii. Ele servesc şi ca semne de punctuaţie în textele de orice natură, pentru că limba japoneză nu dispune de semne speciale pentru aşa ceva. (Kireji)

La traducerea în alte limbi, aceste cuvinte (cutting words) au fost echivalate cu semnele de punctuaţie care pot avea aceeaşi funcţie structurală de întrerupere, pauză în poem (cutting markers). Semnele folosite de alfabetul latin sînt: virgula, punctul şi virgula, semnul exclamării, semnul întrebării, punctele de suspensie şi, cel mai folosită care tinde să şi devină unică, linioara de despărţire.


Cuvintele kireji apar însă în haiku-ul japonez şi la începutul sau la sfîrşitul poemului, ceea ce atestă faptul că nu servesc doar pentru fragmentarea poemului, ci exprimă şi o anume stare emoţională. Chiar dacă ea a devenit doar un fel de pauză de respiraţie şi intonaţie. “Pauza de la începutul şi de la sfîrşitul poemului ridică expresia prozaică deasupra normalităţii şi o teleportează în tărîmul poeziei. (Aceasta corespunde scrierii cu litere mici fără majusculă la început şi fără punct la sfîrşit în limbile europene.)” (Gabi Greve – Haiku Topics)


În al treilea rînd, pauza este prin sine una cu conotaţie afectivă. Ea poate fi dramatizată, întorcîndu-ne astfel înspre limbajul oral preluat şi folosit de haiku. Pauza este o oprire, o precipitare sau o adîncire a respiraţiei care ne apropie de ritmurile fireşti şi sincopate ale emoţiei. Atunci cînd ea este o pauză semnificativă în recitare, ea capătă şi tonalitatea necesară a unei complicităţi cu cititorul.


Nu-mi închipui că cineva care citeşte pentru el sau recită cuiva “de ziua muncii - / uscîndu-se la soare / piele unui cal” nu insinuează prin pauza complice dintre cele două părţi ironica incompatibilitate dintre elanul sărbătoresc şi trista. Sau că, citind “ţurţuri picurînd - / bătrînul strînge în palmă / un ceas ruginit”, nu va sugera dezechilibrul de ritm şi trăire dintre cele două imagini. Suficient pentru a da de înţeles că firul emoţional trebuie depănat în continuare.


Haiku-ul nu exhibă prin sensul şi combinarea cuvintelor emoţia, dar o trădează prin alegerea limbajului evocator oral ca sursă pentru compunerea lor. Literar vorbind, asemenea texte sînt lipsite şi de lirismul limbajului poeziei şi de coerenţa limbajului prozei. Cine citeşte însă haiku trebuie să înţeleagă din chiar registrul stilistic al limbajului evocării că e vorba de un context (neexplicitat) prin definiţie încărcat de emoţie.




Niciun comentariu: