„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 17 mai 2010

Haiku-ul - un text dramatic fără indicaţii scenice

„Desenaţi un iceberg plutind pe o mare rece. El îşi arată doar o mică parte deasupra mării, în timp ce partea cea mai mare e ascunsă sub apă. La fel ca icebergul, haiku-ul ne arată în cele 5-7-5 silabe o foarte mică parte din el, lăsînd sub apă sentimentele poetului şi mesajele nespuse. Dacă încercaţi să înghesuiţi prea multe într-un haiku care permite doar un mic număr de cuvinte, mesajele voastre vor fi prea lăbărţate şi prea subţiri pentru a mai avea vreun înţeles. Este deci recomandabil ca el să reveleze, ca un iceberg, doar o parte şi să omită sau să lase ascuns cît mai mult posibil sub apă, la dispoziţia imaginaţiei cititorului.” (Inahata Teiko, President of the Japan Traditional Haiku Association, Basic Conditions of Japanese Language Haiku)


Acest citat, deşi vorbeşte despre textul haiku-ului, nu spune totul în ce priveşte dificultăţile pe care le întîmpină un cititor neiniţiat (mai ales dacă este unul occidental) atunci cînd se întîlneşte cu acest text mai mult decît ciudat. Fără să fie avizat cît de cît asupra acestui gen special de poem, textul i se pare de la bun început inabordabil şi imposibil de înţeles. Căci, căutînd mărcile sale literare, textul pare să i le refuze. El nu este un text în proză pentru că nu este discursiv sau retoric, nu spune o poveste şi nici nu descrie ceva, nu încearcă să ne convingă de nimic. Aşa cum nu este nici un text poetic pentru că în el nu aflăm acea încercare de a ne trezi simţămintele prin intermediul figurilor de stil atît de familiare nouă.


El nu conţine nici măcar acele elemente minime de referinţă care să ne introducă în context şi în atmosferă, cum ar fi acel a fost odată ca niciodată pentru poveste sau trucurile care mimau realismul în vechile romane anunţîndu-ne că textul este un jurnal sau o relatare a unei persoane reale care nu se ştie cum a ajuns în mîna autorului. Sau acea mînă de ajutor providenţială care este invocaţia lui Homer: cîntă, zeiţă mînia, ce-aprinse pe-Ahil Peleanul…


Textul haiku-ului este abrupt şi lunecos, nu găseşti în el niciun clenci de care să te agăţi pentru a înţelege care este situaţia care l-a declanşat şi care-i motivează formatul lipsit de poncifele livreşti cu care sîntem atît de obişnuiţi în literatura europeană. Pînă să ajungi să pricepi împrejurările care prilejuiesc naşterea unui haiku şi limbajul ciudat, prea puţin articulat la care recurge autorul, trebuie să fi citit destule poeme şi să fi avut cîteva idei care să te ghideze în a aprecia şi a exersa o anume atitudine existenţială care-l face posibil şi într-un fel îl moşeşte.


Şi abia atunci poţi accepta că textul în sine este de fapt unul exclamativ, că e o suită de strigăte stilizate, de ţipete de uimire surdinizate în faţa unei revelaţii neaşteptate şi poţi adopta ca fiind şi a ta situaţia originară a revelaţiei pe care ţine să o comunice haiku-ul. Cum este însă modulat acest ţipăt pentru a fi strunit într-un text ce pare atît de ascetic şi glacial rămîne încă să înţelegem şi să ne închipuim.


Oricare dintre noi a trăit în viaţa sa situaţii în care dorea febril să evoce lucruri deosebite întîmplate înainte. Şi nu doar să le readucă în faţa minţii şi să le retrezească în sufletul său, ci să o facă împreună cu cei cu care le-a trăit atunci şi cu alţii care de data asta se aflau întîmplător de faţă. O astfel de situaţie este dominată de o emoţie ludică şi de un schimb de replici orale aproape copilăreşti care sînt rostite, vizînd şi arătînd aspecte, detalii, amănunte, dorite revelatoare, expresive, sugestive, pentru a deştepta şi reînsufleţi locuri, fapte, întîmplări, în speranţa că din ele ar putea să crească miraculos o întreagă atmosferă care să-i cuprindă şi să-i pătrundă pe cei de faţă, trasporîndu-i acolo, în locul unde s-a produs revelaţia.


Dacă sîntem suficient de lucizi, vom recunoaşte că acest limbaj oral evocator este cel de la care pornim pentru a construi textul unui haiku. Acest limbaj, căruia i se potriveşte mai degrabă interjecţia şi onomatopeea, sintagma abia înfiripată, decît articularea complexă şi discursivă şi în care chiar şi sintagmele un pic mai elaborate sînt doar gesturi, degete verbale întinse ostentativ către lucrurile evocate. Acest limbaj caracteristic stilului colocvial, stil mai puţin promovat în textele livreşti, descumpăneşte cel mai mult pe cititori şi pe începători.


Toată această situaţie iniţială, conform metaforei aisbergului, deşi este temeiul poemului, este cufundată sub nivelul apei, deasupra căreia se arată doar textul rămas mut cu privire la starea care l-a prilejuit. Putem deduce situaţia intens emoţională doar interpretînd dramatic pauza (sau pauzele) care întrerup textul haiku-ului.


Se spune că întreruperea textului ar fi o pauză de respiraţie. Este însă puţin credibil că un text atît de scurt ar cere să-ţi întrerupi respiraţia pentru că n-ar putea fi rostit dintr-o răsuflare. Întreruperea respiraţiei este, în cazul juxtapunerii a două imagini (sensuri, idei) diferite, una evident strategică. Ea subliniază concomitent, printr-o tăcere semnificativă, atît divergenţa acestora cît mai ales convergenţa pe care autorul o propune cititorului ca dezlegare a misterului. Întreruperea respiraţiei într-o situaţie emoţională intensă este prin sine simptom al uimirii, semn al unei stări neaşteptate de surprindere şi uluială, dar, consecutiv, şi al smereniei în faţa minunii. E posibil ca un haiku să poată fi interpretat ca regizare a unui mister, ceva între un ritual religios al iniţiaţilor şi dramatizare reprezentată cu prilejul unei sărbători.


Vorbind despre traducerea în limbile europene a cuvintelor japoneze care notează kireji, Gabi Greve spune: “Unii poeţi, în special Hasegawa Kai din grupul Gendai Haiku, susţin că orice haiku are deja cîteo pauză invizibilă la început şi la sfîrşit, şi folosirea uneia în plus face să existe într-un singur haiku tradiţional trei pauze. Pauza de la începutul şi sfîrşitul poemului ridică proza comună deasupra normalului şi o situează în tărîmul lirismului.” (Gabi Greve – Haiku Topics) Este o confirmare indirectă a faputului că pauza (pauzele) sînt tăceri pline de înţeles şi dau din capul locului poemului o valoare emoţională neexprimată prin cuvinte. La modul dramatic, pauza înseamnă nu doar o apnee întîmplăroare ci un timp de reglare a respiraţiei în care îţi tragi sufletul asimilînd revelaţia pentru a te reconecta la o lume cu noi şi mai profunde înţelesuri.


Am putea conchide că textul haiku-ului cuprinde doar replicile unui text dramatic din care lipsesc cu desăvîrşire toate indicaţiile scenice şi regizorale absolut necesare unei puneri în scenă. Sarcina de a suplini această lipsă revine în totalitate cititorului.




Niciun comentariu: