„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 27 aprilie 2010

Structura intimă a haiku-ului - juxtapunere (II)


Omisiunea elocventă şi ironia zen


“Juxtapunerea în haiku creează un cîmp de forţe în care polaritatea entităţilor juxtapuse se echilibrează.”


Robert Spiess, Reflecţii


În maniera anecdotelor şi pildelor zen, folosirea juxtapunerii în haiku procedează printr-o alăturare abruptă de imagini care par să nu aibă nimic în comun. Fără comentarii şi explicitare, tîlcul trebuie desluşit de către cititorul care este mai curînd contrariat şi frapat de situaţie. Tîlcul este deja acolo, dar se află oarecum încifrat şi este nevoie de oarecare insistenţă, de contemplare şi meditaţie pentru a-l pătrunde şi a te pătrunde de înţelesul său. Acest mod de provocare este de fapt un fel de ironie uşor maliţioasă care foloseşte omisiunea pentru elocvenţa sa potenţială. Este vădită atitudinea mucalită, rezervată a maestrului care dă doar de înţeles doar prin vagi semne şi aluzii.


Cînd cele două imagini fac parte din acelaşi orizont, cum se întîmplă cu poemele scrise aplicînd teoria fragment and phrase, diferenţa este minimă, şi decriptarea lesnicioasă. Tensiunea este şi ea minoră, iar satisfacţia citirii poemului este redusă şi puţin gratificantă.


Desigur, poemele în care cele două imagini fac parte din universuri diferite sînt cele în care juxtapunerea are efectul cel mai puternic. Găsiţi în continuare analizate trei exemple de poeme în care imaginile sînt din regiuni diferite ale existenţei. Primul este al unei autoare americane, Kathy Lippard Cobb, care foloseşte poemul chiar pentru a ilustra juxtapunerea:


rain fills
the deflated basketball—
our last good-bye


ploaia umple

mingea dezumflată –

ultimul rămas bun


Iată şi comentariul autoarei: “Privind cele două imagini, poţi crede că mingea de baschet şi cei doi îndrăgostiţi luîndu-şi larevedere n-au nimic în comun. Totuşi, ploaia care umple ceva care a fost odată plin, rotund şi folosit cu încîntare, rămîne o imagine a solitudinii extreme. Acum, mingea e tristă, o versiune dezumflată a celei care-a fost. Dar şi cei doi îndrăgostiţi care-şi iau rămas bun pentru ultima oară, dau de înţeles că a fost o vreme cînd totul era magic şi romantic. Acum, ei se despart, ceea ce înseamnă că s-a dus magia.“


Două poeme de autori români pot să ilustreze şi ele valoarea superlativă a diferenţei dintre două imagini situate în planuri diferite ale realităţii. În poemul lui Şerban Codrin:


De ziua muncii –

uscîndu-se la soare

pielea unui cal


fiecare din cele două imagini trimite către altă zonă a existenţei. Pielea calului este întinsă la soare, aflîndu-se într-una din etapele procesului tehnologic de tăbăcire. E pusă pe gard, pe un suport special sau pe iarbă. Ziua muncii ne trimite însă cu gîndul către sărbătoarea de 1 mai, către parada muncii socialiste sau către un picnic la iarbă verde. Între cele două imagini nu există nicio soluţie de continuitate, alăturarea n-are dezlegare în acest plan. Oricît am contempla cele două imagini, între ele se cască o prăpastie imposibil de depăşit.


Soluţia apropierii apare doar în alt orizont, în acela simbolic. Spaţiul gol creat între imaginile atît de diferite nu poate fi umplut decît meditînd la aluziile stîrnite de ele. Ne vine-n gînd că pielea e a unui animal de povară care a trudit o viaţă-ntreagă şi din care, iată, a rămas numai pielea, care şi ea a fost luată de pe el. Ne gîndim acum şi la truditorii care sărbătoresc o zi a muncii, trudă care de fapt îi usucă şi pe ei zi de zi, şi fizic, şi sufleteşte, asemenea unor vite de povară. Ziua muncii, cu dublul ei înţeles de chin şi sărbătoare ni se pare acum deja o ironie amară. Sărbătoarea este doar un eufemism, ca acea încheiere a oricărei peteţiţii din epoca stalinistă cu formula exaltată: Onoare muncii!


Acest spaţiu dintre cele două imagini diferite, numit în japoneză yo haku, este de fapt un tărîm aluziv care dă volum imaginilor şi le determină să se lepede de platitudine, aspirînd către înţelesuri spirituale nonfigurative.

Un alt poem cu imagini din domenii diferite este şi cel al lui Eduard Ţară:


ţurţuri picurînd –

bătrînul strînge în palmă

un ceas ruginit


Între ţurţurii picurînd a desprimăvărare şi gestul, poate tandru, poate crispat, al bătrînului nu se poate stabili o legătură organică. În ultimă instanţă, poţi crede că ar putea exista o simultaneitate a celor două evenimente diferite sau poate, cine ştie, o ciudată legătură cauză-efect. În planul contemplării separate a imaginilor nu există însă dezlegare.


Abia cînd urmărim doar ceea ce simbolizează cele două imagini, schimarea anotimpurilor şi trecerea implacabilă a timpului, avem acces la un numitor comun al lor. Aluziile şi sugestiile legate de felul diferit de a simţi şi a resimţi timpul vor fi cele la care vom medita şi care ne vor induce stări de spirit şi dispoziţii sufleteşti. Abia acum ne putem întoarce către cele evocate şi putem recompune o scenă în care bătrînul trăieşte intens indiferenta a măsurare a timpului scurs ca picături de apă din trupul ţurţurelui în contrast cu cel măsurat de ceasul a cărui rugină o simte crescînd în trupul său.




Neexplicitarea legăturii dintre imagini face omisiunea elocventă, ne dă de gîndit, ne pune pe gînduri, ne dă de înţeles şi, în cele din urmă, ne asigura gratificaţia unei descoperiri solitare a tîlcurilor ce se pot isca, asemenea unei scîntei, în spaţiul uscat ca iasca dintre cremene şi amnar.




Niciun comentariu: