„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 21 aprilie 2010

Structura intimă a haiku-ului - imaginea (I)



Imaginea ca placă turnantă



Textul haiku-ului are, în principal, rolul de a evoca imaginile, de a-l aduce pe cititor în faţa lor pentru a declanşa procesul de contemplare. Spuneam că el poate fi privit ca un vehicul care ne transportă la faţa locului pentru a avea contact direct cu o scenă, un fapt, o întîmplare, punînd astfel accentul pe imagini şi estompîndu-se în spatele lor.


Dacă vrem însă să înţelegem mai bine relaţia dintre text şi imagine, procedeul sui-generis prin care sînt vizate imaginile, trebuie să luăm în seamă scurtimea excesivă a textului. Chiar dacă ar vrea, cu doar 17 silabe, autorul nu poate să descrie cu acribie, în amănunţime imaginea pe care vrea să ne-o prezinte. Nu-i rămîne decît să adopte un procedeu ingenios şi expeditiv. Dacă nu ne poate teleporta acolo, ne poate duce totuşi cu gîndul.




Putem vedea în această situaţie textul ca pe un dispozitiv optic care trimite un spot de lumină bine dirijat pentru a decupa din întregul scenei sau întîmplării doar un fragment, un aspect, un detaliu, apt să evoce/invoce scena sau întîmplarea în întregime. Procedeul textual este unul de metonimie (renumire, înlocuire a numelui unui lucru), mai precis o sinecdocă în care partea numeşte figurat întregul (pars pro toto). Alegerea acestui fragment ţine de expresivitatea şi puterea lui de sugestie. Privirea noastră este direcţionată, focalizată pe el tocmai pentru că el are puterea de a iradia şi a recompune întreaga scenă pe care o vizează autorul.


Fragmentul pe care focalizează privirea cititorului este ca un fel de fereastră prin care ni se dezvăluie lumea. Decupajul este realizat nu pentru a izola acel aspect al lucrului vizat de întregul căruia îi aparţine, ci pentru a marca locul unde lumea se deschide miraculos privirii noastre. Ceea ce contemplăm nu se restrînge deci la o imagine ca superficialitate a platitudinii ci, profitînd de deschiderea ei, se expandează ca profunzime a lumii potenţial existentă în fiecare fragment al ei.


Textul numeşte printr-o sinecdocă, printr-o parte (detaliu, aspect, fragment) întregul şi face ca fragmentul să se expandeze într-o imagine integrală. Imaginea, la rîndul ei, se dilată şi capătă volum şi aură în orizontul simbolic. Contemplarea imaginii este doar pretextul unei meditaţii pe temele simbolice pe care ea le propune.


Imaginea din haiku este un fel de placă turnantă care abate sensul prea leneş al unei fotografii în hologramă. Este ca şi cum, dintrodată, oglinda aşezată s-ar avînta într-un joc nestăvilit de ţîşniri arteziene, preschimbînd fotografia în viziune îndrăzneaţă.




Niciun comentariu: