„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 26 martie 2010

Structura intimă a haiku-ului - textul (II)




Decolarea


E convenabil să ne închipuim spaţiul haiku-ului ca pe unul tridimensional. Textul ar fi astfel doar o dreaptă de-a lungul căreia se succed cuvintele şi, totodată, pretextul de la care, prin expandare, se lăţesc imaginile.



Odată întinse, ca un aluat pus la dospit, în procesul contemplării, imaginile cresc şi capătă volum. La această umflare contribuie în primul rînd juxtapunerea celor două imagini diferite. Funcţional vorbind, kireji, pauza dintre cele două părţi ale poemului, nu este doar un antract, o suspendare a cursivităţii textului pentru a-ţi trage respiraţia, ci praful de copt, drojdia de bere care-l face să crească. Despre juxtapunere vom vorbi însă cînd vom aborda nivelul imagistic la poemului.



Există însă şi în text asemenea fermenţi, resorturi comprimate gata să înlesnească decolarea poemului în spaţiul tridimensional al simbolului. Şi, în acest fel, textul trimite direct (nu doar prin ricoşeul imaginilor) şi la ceea ce simbolizează poemul: stări de spirit care nu au caracterul concret, senzorial al imaginilor şi se propun doar meditaţiei. Dacă funcţia evocatoare este realizată prin coerenţa şi mimetismul textului, decolarea se face doar din locurile unde textul a suferit un accident, o alterare, o deraiere de la cursul firesc.


Un astfel de resort poate fi polisemia unei sintagme, posibilitatea de a o înţelege în mai multe sensuri. O asemenea sintagmă dospeşte înţelesuri simbolice şi face ca întregul poem să capete dimensiuni nebănuite. Două exemple vor fi edificatoare în această privinţă.


Sintagma dulceaţă de fragi din poemul: „dulceaţă de fragi – / prea puţin din mireasma / pădurii în zori”, poate fi înţelească şi la propriu, ca o denumire comună peste care poţi trece cu uşurinţă doar lingîndu-ţi degetele şi exclamînd cu satisfacţie suficientă: mmm, mmm, yam-yam!, dar şi ca una care ascunde abil o antiteză simbolică.


Înainte de a fi doar un substantiv comun, care numeşte o bunătate preparată de gospodine, dulceaţa numeşte o generalitate, o abstracţie, însuşirea de a fi dulce a mîncărurilor, calitatea de a desfăta, de a produce plăcere, bucurie, fericire. Dar, chiar şi în concretitudinea ei de produs culinar, dulceaţa este ceva artificial – o conservă şi, la urma urmei, un preparat alimentar dintr-o specie înrudită cu murătura.


Simbolic, preferinţa pentru dulceaţă poate fi omologată cu aceea pentru partea soft, artificială, contrafăcută, frivolă a vieţii, în opoziţie cu aceea hard, dură, naturală, profundă, veritabilă.


Fragii, din aceeaşi sintagmă, au şi norocul unei potriviri fonetice pe alte vocabule precum fraged şi fragil, care-i contaminează cu înţelesuri ale delicateţii, prospeţimii, gingăşiei şi confirmă astfel, dublînd în mod miraculos, graţioasa lor fiinţă aurorală.


Realcătuită astfel, îmbogăţită cu semnificaţii pe care le sugerează doar, dulceaţa de fragi propune din capul locului o opoziţie ireconciliabilă între artificiu şi naturaleţe, între încercarea infructuoasă de a păstra nealterată o frăgezime efemeră şi mireasma inconfundabilă dar pieritoare a fiinţei autentice. Este, de fapt, o sintagmă care denunţă o incompatibilitate şi o impostură.


O altă sintagmă cu detentă polisemantică este de ziua muncii din poemul: “de ziua muncii – / uscându-se la soare / pielea unui cal”. În economia textului, sintagma pare doar o precizare a momentului cînd autorul a surprins faptul că o piele de cal se usucă la soare. E aici o ironie mascată în opoziţia flagrantă dintre momentul promis sărbătoaresc şi imaginea unui animal de corvoadă din care a rămas doar pielea, uscată şi ea la soare. Sărbătoarea muncii este de-a dreptul compromisă.


Pendularea între grandoarea sărbătorească şi înţelesul profan de zi a muncii obsesiv repetată care poate usca nu doar pielea ci şi sufletul celui muncit lansează însă poemul în spaţiul simbolic.


Un alt resort responsabil de decolarea în spaţiul simbolic este alterarea semnificativă a textului. Substituirea unui singur cuvînt cu unul care tulbură echilibrul imitativ al imaginii este suficientă pentru a lansa poemul în spaţiul simbolic. Deformat şi rupt din contextul „real”, al obiectului, faptului, scenei, acest cuvînt devine semnificant simbolic, semn material care poate semnifica o entitate imaterială: raţională, emoţională, spirituală (cel mai adesea o împletire subtilă a celor trei). Iată cîteva exemple:


Casa-n ruină –

creanga de liliac

sprijină zidul

Imaginea reală de la care a pornit autorul a fost cu siguranţă aceea a unei crengi de liliac înflorit care atinge zidul casei în ruină. Contrastul evident dintre construcţia-n paragină şi izbucnirea impetuoasă a primăverii (evocată doar prin crenguţa de liliac doar presupus înflorită) a fost suficient pentru a-l face să resimtă mai acut compasiunea pentru casa surpată, compensată însă brusc de năvalnicul avînt al anotimpului. Un singur cuvînt, sprijină, a deturnat imaginea de la rolul ei de simplă descriere naturistă şi decorativă, făcînd-o aptă să simbolizeze o stare de spirit. Realitatea uşor modificată, concretul transfigurat atît cît să poată încorpora simbolul, a devenit un suport generos pentru o stare abstractă.


Gară pustie –

vîntul face o haltă

să ia un ciulin


Imaginea, cea de la care a plecat autorul, evocă Bărăganul bătut de vînturile toamnei. Din multe motive, gara poate fi pustie, poate este deja dezafectată. Oricum, aici localităţile sînt rare şi sînt departe de ea. Acum nu e nici ţipenie prin preajmă. Vîntul bate-n rafale şi, din cînd în cînd, ridică şi cîte un ciulin. Locul, odată umanizat, pare să se întoarcă-n natură. Doar vîntul se mai joacă o vreme de-a trenul. Observatorul mai cochetează cu această minimă transfigurare şi reuşeşte să ne pună pe gînduri: încotro călătoresc, fără bilet, ciulinii? Fără această mică şi glumeaţă schimbare a scenei, pustietatea n-ar fi nici atît de grăitoare şi nu ne-ar deveni nici atît de familiară.


deal fără turme –

cojocul ciobanului

paznic la stână


Avansarea cojocului pe post de paznic perturbă atmosfera pustietăţii şi, prin această ironică transfigurare a unui lucru, ne face să simţim mai acut părăsirea locului. Modul glumeţ de a face din cojoc paznicul stînei este mai curînd unul de a pune un accent suplimentar pe faptul că acolo nu mai e nimic de păzit în afara unei mohorîte tristeţi, că acel cojoc e doar un lucru abandonat şi inutil, că peste toate s-a-ntins “jalea rătăcirilor / mohorul mîhnirilor”.


Este de observat că în toate cele trei exemple avem de a face cu metafore şi personificări. Sînt ele prohibite sau se dovedesc cum nu se poate mai utile nu numai pentru a formula sensul poemului ci şi pentru a-l face să tresalte, să-şi ia zborul, atingîndu-şi nivelul simbolic? Sigur că putem să botezăm acest gen de metaforizare paradox, în fond imaginile respective sînt insolite şi contradictorii, dar schimbă asta cu ceva lucrurile? Paradoxul este un concept logic, are de a face cu enunţurile şi nu cu figurile de stil consacrate. Imaginile haiku-ului îl pot accepta doar în accepţia sa metaforică de ciudăţenie, enormitate, absurditate funcţională.



Niciun comentariu: