„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 26 martie 2010

Structura intimă a haiku-ului - textul (I)



Textul haiku-ului



În definirea haiku-ului se aminteşte, şi uneori se insistă excesiv, pe un fel de structură anatomică relevată la un superficial examen clinic: 3 versuri, 17 silabe dispuse 5-7-5, kireji, kigo, prezenţa unor valori estetice, etc. Dincolo de cap, gît, trunchi, membre şi, eventual, ochi, urechi, nas, limbă nu se prea ajunge. Or, dacă vrem să pricepem în mod serios haiku-ul, trebuie să-i cunoaştem mai curînd anatomia şi fiziologia internă modul de funcţionare al organelor vitale.


Din acest punct de vedere, acela al unei investigaţii profunde, un haiku autentic are trei paliere: textual, imagistic şi simbolic. Caracteristica principală a haiku-ului fiind tranzitivitatea: înlesnirea trecerii de la un strat, nivel, orizont al triadei de mai sus la un altul.



Evocarea


Textul haiku-ului este prin definiţie evocator. El trimite la imagini (care se presupune că au fost văzute sau măcar vizate de autor) şi cheamă/redeşteaptă în mintea şi în sufletul cititorului fapte, întîmplări sau scene din care au fost decupate acele imagini. Prima calitate a textului este prin urmare aceea de acurateţe a expedierii cititorului către imaginile de referinţă sau de abilitate a convocării evenimentului la care se face aluzie.


Trimiterea va fi cu atît mai eficace cu cît textul va miza pe sintagme simple şi limpezi (lipsite de înflorituri metaforice gratuite) care trimit direct la ţintă, focalizează activitatea contemplativă pe obiectivul vizat. Evitarea figurilor de stil, cu care ne-a obişnuit poezia occidentală, preîntîmpină astfel rătăcirea cititorului pe căi lăturalnice, ocolite sau şovăitoare.


Numai cuprinzînd expresii fireşti şi naturale, nepretenţioase (care nu vor să atragă atenţia asupra lor), textul îşi îndeplineşte cu brio funcţia tranzitivă de vehicol folosit doar pentru a ajunge la destinaţie. Din acest punct de vedere, rolul textului este să ne pună în faţa faptului real, propus contemplării. Şi să poată fi ignorat în faţa bogăţiei prezumate a imaginilor odată ce şi-a îndeplinit funcţia.


Haiku-ul mizează pe forţa imaginilor. Odată ce l-a plasat pe cititor în faţa lor, orice ingerinţă a textului în activitatea de contemplare este neavenită. Textul nu trebuie deci să spună vreo poveste, să descrie expresiv ceva, să facă apel la simţămintele şi la emoţia autorului, să se erijeze în discurs persuasiv. Textul nu este în competiţie cu imaginile şi nici nu ţine loc de imagini. El le numeşte sau le invocă pentru că are încredere în puterea lor revelatoare.


Supus acestor exigenţe, textul este unul ascetic care evită formulările sub forma unor sentinţe (propoziţii) şi agreează sintagmele evocatoare. Sintagmele folosite sînt de obicei cele care, numind ceva, cheamă în conştiinţă lucrul numit: grupuri nominale (substantivale) sau locuţiuni substantivale. Caracteristica lor este că au în centru un substantiv (sau, posibil, un pronume sau un numeral) care se combină cu substantive în genitiv sau dativ, adjective, grupări prepoziţionale etc. (care determină substantivul). Iată cîteva exemple de asemenea grupări în jurul unui substantiv folosite în versul de 5 silabe:


„luna absentă”, „groapă de gunoi”, „doar un păianjen”, „un singur copac”, prima ninsoare”, „pe coama casei”, „aproape ziuă”, „gară-n ars bărăgan”, „mirişti uscate”, „zîmbetul orbului”, „de ziua muncii”, „dulceaţă de fragi”, „merii în floare”, „nopţi fără greieri”, „fulger în noapte”, „doar pene pe jos”, „sub talpa casei”, „ceaţă şi brumă”, „nici urmă de stea”


Se poate observa că imaginea vizată este mai puţin determinată, reprezentînd de cele mai multe ori un fundal, un fel de cadru mai larg în care îşi găseşte locul o a doua imagine mai bine conturată.


Şi celelalte două versuri respectă, de obicei, alcătuirea unui grup nominal într-o formă mai extinsă. În exemplele de mai jos, voi sublinia substantivul care adună centripet celelalte cuvinte.


„într-un pantof / cuibul mierlei”
„rece lama securii / uitată în colţ”

„niciun fluture / stârnit de vânt”

luna şi o bufniţă / la sfat de taină”

ornice Paul Garnier / ştirbe de ace”

sperietoarea de ciori / străjer pe uitări”

„în cutia cu monede / câteva frunze

„pe-o singură frunză / toată zăpada

„din ce în ce mai mari / urmele pisicii”

„o floare fără nume / în gardul de spini”

cuibul berzei gol / pe-acoperişul surpat”

covata crăpată / plină cu soare”


Substantivul central este în toate cazurile de mai sus mult mai bine determinat: localizat, cuantificat, calificat, chiar angrenat aluziv într-o anume acţiune.


În alte cazuri însă, este surprins un fapt făcînd apel la un verb la gerunziu sau la un mod personal:


“la urma urmei / dorm şi eu cu cineva”

“licuricii strălucesc / parcă mai tare”

“paznicul se-ntoarce / cu fluturi pe felinar”

“zarzărul înfloreşte / ca niciodată”

“curăţind tăcut zăpada / de pe maşină”

“la soare uscându-se / pielea unui cal”

“am totul dinainte / pe masa goală”

“până şi lemnul din gard / înmugureşte”

“încă o coajă de ou / plesneşte în cuib”

“un câine pribeag / adulmecă ceaţa”

“numărând veacurile / acelaşi greier”

„zborul unei bufniţe / poartă-nserarea”

„pocneşte târziu / mobila de mahon”


Chiar dacă e vorba de o propoziţie, ceea ce se afirmă sau se neagă nu este comentat, interpretat, explicitat, ci este doar expus cît mai neutru posibil, ca o simplă constatare. Importantă este conturarea netă dintr-o singură tuşă, decupajul clar făcut cu ajutorul unui spot de lumină bine dirijat.


(urmează capitolul Decolarea, în care va fi vorba de resorturile care asigură textului detentă şi zborul în orizontul simbolic)



Niciun comentariu: