„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Simbolul în haiku (II)


După cum am văzut, în ce priveşte imaginile mimetice, „orice intervenţie în economia reală a accentelor ontologice echivalează cu clătinarea statutului mimetic al operei şi cu declanşarea procesului de simbolizare”*. Pentru a tulbura echilibrul imitativ al imaginii este suficient să fie selectat un anume fragment, o anumită însuşire sau un anume comportament al obiectului care au pregnanţă maximă în ce priveşte intenţia de simbolizare.


Deformat şi rupt din contextul „real”, al obiectului, faptului, scenei, acest segment devine semnificant simbolic, semn material care poate semnifica o entitate imaterială: raţională, emoţională, spirituală (cel mai adesea o împletire subtilă a celor trei).


Casa-n ruină –

creanga de liliac

sprijină zidul


Imaginea reală de la care a pornit autorul a fost cu siguranţă aceea a unei crengi de liliac înflorit care atinge zidul casei în ruină. Contrastul evident dintre construcţia-n paragină şi izbucnirea impetuoasă a primăverii (evocată doar prin crenguţa de liliac) a fost suficient pentru a-l face să resimtă mai acut compasiunea pentru casa surpată, compensată însă brusc de năvalnicul avînt al anotimpului. Un singur cuvînt, sprijină, a deturnat imaginea de la rolul ei de simplă descriere naturistă şi decorativă, făcînd-o aptă să simbolizeze o stare de spirit. Realitatea uşor modificată, concretul transfigurat atît cît să poată încorpora simbolul, a devenit un suport generos pentru o stare abstractă.


Gară pustie –

vîntul face o haltă

să ia un ciulin


Imaginea, cea de la care a plecat autorul, evocă Bărăganul bătut de vînturile toamnei. Din multe motive, gara poate fi pustie, poate este deja dezafectată. Oricum, aici localităţile sînt rare şi sînt departe de ea. Acum nu e nici ţipenie prin preajmă. Vîntul bate-n rafale şi, din cînd în cînd, ridică şi cîte un ciulin. Locul, odată umanizat, pare să se întoarcă-n natură. Doar vîntul se mai joacă o vreme de-a trenul. Observatorul mai cochetează cu această minimă transfigurare şi reuşeşte să ne pună pe gînduri: încotro călătoresc, fără bilet, ciulinii? Fără această mică şi glumeaţă schimbare a scenei, pustietatea n-ar fi nici atît de grăitoare şi nu ne-ar deveni nici atît de familiară.

_____________

* Încercare în politropia omului şi a culturii, Geneza şi structura simbolului artistic, Gabriel Liiceanu, Editura Cartea Românescă, 1981



Niciun comentariu: