„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 29 decembrie 2009

Simbolul în haiku (I)


O producţie artistică ale cărei ţeluri se rezumă la a reproduce realitatea poate fi numită pe drept cuvînt mimetică. Ea încearcă să re-dea, să imite, să copieze descriptiv ceva ce există în lumea reală şi reuşita sa se măsoară printr-o cît mai adecvată reprezentare a modelului de la care a plecat. O operă mimetică tinde să concureze realitatea şi, aşa cum spun, vulgarizînd, anecdotele antice, vrăbiile se reped să ciugulească strugurii din tablou, iar calul lui Alexandru Machedon nechează de bucurie în faţa portretului în care îşi recunoaşte stăpînul.


O producţie simbolică însă nu-şi epuizează sensurile în încercarea de a copia realul, ea foloseşte elemente sau structuri mimetice pentru a transmite sensuri care le depăşesc (şi într-un fel le anulează) pe acestea. Imaginile (reprezentările) nu sînt finalul dorit în creaţia simbolică, ele sînt doar un preliminariu necesar pentru a comunica un alt sens mai înalt, mai ascuns pentru care ele reprezintă doar un vehicul. Şi totuşi, între concretul sensibil al imaginii şi sensul abstract (raţional şi emoţional) simbolizat de ea rămîne o interferenţă permanentă. Fiecare îl neagă şi se împleteşte cu celălalt, niciunul nu se poate însă emancipa de el.


Orice imagine este prin definiţie mimetică, ea este un corespondent al unei realităţi, al unui lucru sau al unei fiinţe. Chiar dacă ea face o anume selecţie între trăsăturile obiectului, el rămîne recognoscibil prin suma şi ponderea lor, prin accentele ontologice pe care le conservă. Imaginea poate deveni simbol doar atunci cînd în acest mod de structurare mimetică intervine o alterare semnificativă. Imaginea simbolică este una deformată prin deplasarea accentelor ontologice, ea clatină neutralitatea narcisiacă a imaginii care celebra obiectul şi lasă să pătrundă în fisurile apărute sensuri care depăşesc atît obiectul, cît şi oglindirea lui fadă.


*


Să încercăm să vedem cum se comportă un haiku din acest punct de vedere. Vom observa în primul rînd că scurtele secvenţe verbale (între simple sintagme şi scurte propoziţii) din care e compus poemul nu sînt autonome, ele sînt doar decupaje dintr-o realitate şi pretexte evocatoare pentru compunerea unei scene.


Mesaj pe robot –

„Au înflorit prunii...”

şi-apoi tăcere


Sînt oare suficiente aceste trimiteri verbale pentru a contura univoc o scenă reală? Mai degrabă nu. După inspiraţia de moment şi după capacitatea sa imaginativă, cititorul are în faţă un evantai de scenarii între care poate opta sau pe care le poate savura într-o împletire ambiguă, bucurîndu-se de tainica lor întrepătrundere.


Cineva a lăsat un mesaj pe robot. Altcineva îl ascultă. Mesajul nu îndeplineşte tipicul şi automatismele mesajelor pragmatice lăsate în mod obişnuit pe robot. Cel care l-a lăsat nu şi-a declinat identitatea şi nici n-a spus ce doreşte, a aruncat (ca nuca-n perete) o propoziţie, fără să spună dacă vrea sau nu ceva, dacă aşteaptă sau nu să fie contactat. A tăcut brusc, lăsînd în urmă doar o dîră de mister.


Imaginea realităţii este aici distorsionată: pe robot a apărut un mesaj de altă factură, atipic. El deschide alt univers al discursului şi alt orizont al aştepărilor, în care şi cuvintele şi circumstanţele, mai ales cele nespuse, capătă alte semnficaţii. Să vedem cine l-ar fi putut transmite. Un intim care îi ştie destinatarului aplecarea spre contemplarea pomilor înfloriţi. O persoană necunoscută care vrea să-i atragă atenţia asupra unui lucru delicat (ca să-l impresioneze, ca să-l sensibilizeze, ca să stabilească poate o punte de comunicare/cuminecare). O persoană cunoscută care-i sugerează astfel prilejul unei reîntîlniri. Cineva de demult care vrea doar să-i aducă aminte de alte vremuri şi alte preocupări.


Tăcerea din final are şi ea, acum, mai multe posibile înţelesuri. Poate fi doar reţinere şi timiditate. Poate fi continuarea firească pe care orice fire contemplativă o înţelege: amuţirea în faţa minunilor firii. Poate fi însă şi o insinuare, o chemare, o provocare. Dar, dincolo de toate acestea, poate fi seninătatea cu note tragice a meditaţiei în preajma năvalnicei explozii a efemerului.


Transfigurarea simbolică pe care o suferă imaginile acestui poem este obţinută printr-un decupaj elocvent care omite o sumă de detalii pentru a pune în valoare doar cîteva contraste: comunicare robotică – cuminecare din tainele firii, vorbărie – tăcere, informaţie – împărtăşire.



Niciun comentariu: