„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 11 noiembrie 2009

Reguli şi priceperi



Colecţionînd reguli şi încercînd să le aplici silnic la un material care n-are în el însuşi nicio consistenţă interioară, haiku-ul nu se înfiripă. Regula 5-7-5, aplicată cu stricteţe de începători, naşte doar trei linii la fel de aberante, pe cît de rigid sînt fasonate. Scriind aşa, se ajunge doar la fasoanele unor veleitari care umplu mereu acelaşi şablon searbăd cu silabe meschin socotite dar fără nicio tangenţă cu spiritul haiku-ului.


Nici alte reguli nu sînt mult mai operative în această privinţă. Nu poţi scrie orice aiureală şi pe urmă să crezi că o poţi perfecţiona scoţînd din ea adjectivele, verbele şi adverbele. Sau metaforele şi personificările. Sau kigo-urile duble. Regulile formale nu ajută cu nimic pe cel care n-a citit sute şi sute de poeme şi nu a fost impresionat de forţa şi profunzimea sensului acelora care i-au plăcut. Şi nici pe cel care n-a găsit printre ele poeme care să i se pară excepţionale şi pe care să le ţină minte. Şi nu să le ţină minte memorîndu-le, ci să le reţină involuntar pentru că au devenit pe loc momente, evenimente de neuitat ale vieţii sale.


Înveţi să scrii într-o anumită formă nu respectînd reguli, ci reţinînd fără să vrei, pentru că s-au imprimat în mintea ta, schemele sintagmatice folosite în poemele bune şi înţelegîndu-le valoarea funcţională. Pricepînd că ele sînt totuşi expresii uzuale în exprimarea de toate zilele şi aparţin acelui registru mucalit al limbii care preferă sintaxa succintă invitînd interlocutorul la o anume complicitate isteaţă. Este o învăţare prin mimetism, prin copierea involuntară a anumitor scheme structurale care nu sînt reguli goale de conţinut, ci şabloane care conţin deja în modul lor de articulare o intenţie de sens bine conturată.


Începi să scrii mai bine abia atunci cînd ai dobîndit un asemenea repertoriu de scheme sintagmatice pe care le convoci şi din care alegi, mai degrabă intuitiv, pe cele care se potrivesc intenţiilor urmărite în poem. Cuvintele vin atunci singure potrivite în şabloane care se mulează pe ceea ce vrei să comunici.


În urma broaştei

un plescăit în noapte –

şi luna în ţăndări


Autorul acestui haiku nu a numărat substantivele (în număr într-adevăr impresionant – 6) şi nici nu a eliminat verbele, mai curînd a ştiut (cu acea ştiinţă comprimată şi topită deja în deprinderi) cum sînt absorbite elegant verbele în substantive dacă sînt folosite în anumite structuri simple şi la îndemîna oricui. O succesiune de trei acţiuni este exprimată astfel fără niciun verb doar sugerînd trei momente (trei imagini de bandă desenată), primul doar închipuit în urma unei senzaţii auditive urmată de una vizuală: saltul prin în urma broaştei, intrarea în apă prin un plescăit în noapte şi spargerea imaginii lunii prin şi luna în ţăndări. Mai mult ca sigur, în noapte, saltul broaştei nu a fost văzut ci numai dedus din ce s-a auzit şi s-a văzut – spargerea liniştii şi a lunii, poate chiar simbolul tăcerii.


Dar acest şi în plus din ultimul vers (observaţi că ultimul vers are 6 silabe şi deci nu este în niciun caz un şi de umplutură ci o licenţă care încalcă regula) concentrează în el toată forţa poemului. Este acel şi... pe care îl folosim retoric, prelungind pauza semnificaitvă de după el, cînd, povestind, vrem să ţinem ascultătorul cu sufletul la gură în aşteptarea neaşteptatului. Şi, în acelaşi timp, acelaşi şi (cu sensul pe deasupra, în plus, încă) introduce o consecinţă suplimentară, nebănuită şi de departe mai importană decît banalul plescăit.


Cititorul avizat ştie însă că tot poemul este doar o alegorie şi că isprava broaştei, care l-a trezit pe Bashō din starea de reverie, este un pandant pentru soarta oricărui lucru efemer petrecut pe lumea asta şi deci şi pentru viaţa fiinţelor şi a omului. Saltul este traseul unei vieţi, iar impactul cu apa dispariţia, moartea. Ecoul poate fi doar un plescăit banal şi repede uitat. Şi totuşi... într-un ciudat joc de oglindiri, el sfarmă discul de argint al lunii.



Niciun comentariu: