„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 1 noiembrie 2009

Comentariile juriului la concursul lunii octombrie 2009


Manuela Miga:



13 poeme premiate înseamnă mai mult decât de obicei, ceea ce ar presupune că în această lună au fost mai multe haiku-uri meritorii. Discutând cu câţiva iubitori de haiku în părerea cărora am încredere, opinia generală, concordând cu a mea, a fost negativă. Din păcate, conform regulilor, juriul nu poate decât să ordoneze haiku-urile selectate ca fiind cele mai bune dintre cele prezentate începând cu Premiul I şi sfârşind cu VI; mai precis, nu poate începe cu premiul VI, renunţând la acordarea celor anterioare. Asta înseamnă că nu există o ştachetă calitativă de o înălţime prestabilită care să se aplice în cazul fiecărui concurs lunar, deci valoarea reală a unui haiku ce a obţinut Premiul III cândva poate fi (mult) mai mare sau (mult) mai mică decât a Premiului III acordat la alt concurs.


Comparativ, în luna octombrie s-au remarcat ca număr poemele descriptive, confuze chiar. Am să citez, în ordinea în care au fost publicate, câteva candidate la Premiul lămâiei : „Micul boschetar / adună frunze de castan / pentr-un evantai”. Nu cred că un boschetar care a suportat în natură canicula verii poate simţi nevoia evantaiului în octombrie, nici că ar vrea să caligrafieze un haiku pe evantai.


„Portret de fată - / cu părul lung, mătăsos / ca de castană”. Kireji nu se justifică deoarece e o continuitate clară a descrierii; nu cred că sămânţa castanului e dotată cu păr lung, mătăsos (pricepem că autorul ar fi dorit să descrie culoarea castanie a părului, dar ...).


„Poduri de palme / îngălbenite de vânt - / frunze de castan”. Forma poemului este bazată pe o prea limpede comparaţie, o imagine care este apoi „dezvăluită”, A=B (poduri de palme = frunze de castan). Haiku-ul presupune întâlnirea a cel puţin două imagini diferite ce dau naştere unui univers tridimensional, măcar; rezultatul ar putea fi comparat cu ridicarea la putere care dă un nou înţeles fiecăreia dintre părţi, ori permite şi altă citire decât cea evidentă, pentru că limbajul poetic este unul simbolic, altfel poezie nu există şi rămânem în banala proză în care 1 +1 = întotdeauna 2 . Oricum, vântul nu poate îngălbeni palmele, nici chiar pe cele aşezate în aşa fel încât să formeze poduri.


„Apasă ploaia - /castanele furioase / se ceartă în cuptor”. Înţeleg că presiunea scăzută din timpul ploii produce o stare de nervi persoanelor feminine aflate în cuptor. Neplăcută urechii e şi alăturarea a două silabe „se”.


„Torent de culori: /castanele lovesc doruri - / ofilite flori” . Doruri multicolore (ce formă fizică or avea?) lovite la modul material de castane produc un torent de culori (nu pot deloc să vizualizez procesul acesta; poate cineva?); bănui că autorul a vrut să ne vorbească despre dorinţele care nu s-au împlinit, rămânând sub formă de flori, iar concretele castane sunt loviturile sorţii. Este de evitat descrierea unui proces sentimental cu cuvinte/noţiuni abstracte. Într-un haiku imaginile concrete armonizate, articulate corect trimit la cele abstracte, dar procedeul invers de scriere şi decriptare nu e de fel recomandat.


Un amestec similar de concreteţe şi reflexivitate îl întâlnim şi la un alt poem : „bob de castană – /dinspre ceva sau înspre ceva, / fugărind mintea”. Cred că cei doi autori au venit relativ recent în împărăţia haiku-ului trecând peste hotare unelte/obiceiuri din ţara poeziei occidentale.


Diferenţa principală între cele două feluri de poezie - necunoscută, nespusă, neobservată – este că în poezia occidentală subiectul, autorul adică, iese pe scenă, în lumina reflectoarelor şi vorbeşte despre sine, simţirea şi gândirea sa, pe când în haiku subiectul se contopeşte cu obiectul, existenţa eului fiind sublimată. Ca regulă, eu, pronume personal la persoana I singular, este de evitat; aceasta se ştie, dar e mult mai greu să se ajungă la trăirea filosofică şi estetică ce a născut regula. Ca şi cu alte reguli, simpla lor aplicare, fără înţelegerea şi însuşirea proceselor cognitive şi emoţionale ce le stau în spate nu e suficientă, produsul poetic rezultat fiind superficial în cel mai bun dintre cazuri. Procesele mentale izvorâte din fantezia autorului şi descrise în mod/limbaj abstract nu constituie un subiect şi nici o tehnică proprie haiku-ului. Cum am mai spus-o, pentru a scrie haiku trebuie să părăsim matricea culturală şi poetică occidentală şi, cu lecturi atente ale clasicilor japonezi, cultivând un alt gen de sensibilitate şi apropiere faţă de natură, să căpătăm alţi ochi, alte urechi şi alt mod de a înţelege şi scrie. Restul e kitsch. Revenind la poemul cu pricina, castanele nu cresc ca strugurii, în ciorchine, ca să ne putem permite să le considerăm boabe; pe celălalt tărâm poetic această exprimare ar fi fost salutată ca o lăudabilă piruetă şi taxată drept originalitate. Nu şi în haiku unde nepotrivirea cu natura este simţită ca falsă - pur şi simplu.


Majoritatea haiku-urilor (peste 30) au reţinut două ipostaze ale castanei coapte: poc-ul (castanei care cade) şi trosc-ul (castanei care se coace în foc); meniu-ul cuprinde si forma pasată, ori se oferă - „nature” - nepretenţiosului vierme. Unul dintre haiku-urile care au luat cele mai multe puncte a tratat oglindirea luminii pe suprafaţa lucioasă a castanei. Subtil presupusa comparaţie cu rezultatul muncii asupra pantofilor (pe care nimeni nu mai vrea să-i încredinţeze lustragiului) scoate frumos în evidenţă superioritatea strădaniei - încă actuală - a mereu tinerei naturi.


Tot 12 puncte a luat singurul haiku care poate fi citit în două registre: ghimpii şi goliciunea castanei pot fi interpretate erotic. Şi eu am mizat pe toamnă ca timp al coacerii, al seminţei ca esenţă a fiinţei: „fulger în noapte - / castana îşi leapădă / coaja ţepoasă.” Fulgerul poate fi înţeles ca o revelaţie, iluminare, ce duce la lepădarea învelişului exterior al sinelui.


Chinuit după modelul numărului 53 din concurs, haiku-ul ar arăta aşa, pierzându-şi fireasca aşezare a cuvintelor: Fulger în noapte - / îşi leapădă castana / ţepoasa coajă. Iată haiku-ul: „Frunze ruginii - / îşi pregătesc castanii / de iarnă manta”. Probabil normalitatea îi pare autorului lipsită de „poezie”, şi totuşi , haiku-ul ar fi câştigat dacă ordinea cuvintelor ar fi respectat sintaxa limbii române: Frunze ruginii -/ castanii îşi pregătesc / mantaua de iarnă.


Scriind prost haiku, schingiuindu-ne limba, nu o facem decât, datorită superficialităţii şi lipsei de responsabilitate în faţa cuvântului scris - cuvânt care tinde să-şi recâştige prin poezie apropierea de verbul care a creat lumea - să urâţim şi mai tare lumea în care trăim în loc s-o înfrumuseţăm, să compromitem haiku-ul ca specie literară.


În comparaţie cu scrierea unui haiku, judecata lui poate părea mai puţin importantă, şi totuşi... Dintre haiku-urile premiate de juriu, nr. 10 şi nr. 12 au primit 0 puncte din partea confraţilor, cele mai multe puncte – 14 – revenind haiku-ului 6: „O clipă soarele - / căderea castanelor / netulburată”. La prima vedere poemul captează atenţia. Algoritmul – unul de succes (asta nu înseamnă că autorii l-au folosit sau preluat în mod conştient) – este utilizat, printre altele, de un haiku premiat în august: „Ploaie de stele - / cântecul greierilor/ imperturbabil” şi al ultimului haiku din antologia publicată în acest an: „pe ultimul drum - / nici o notă schimbată în / cântecul mierlei.” În ambele, un eveniment important – din lumea celestă ori din lumea oamenilor – rămâne nebăgat în seamă de micile vieţuitoare. Aici, apariţia soarelui pe cer nu tulbură căderea castanelor. Pare acelaşi lucru, dar nu este şi mi-a trebuit ceva timp ca să găsesc argumentul concret pentru insatisfacţia intuitivă pe care mi-a indus-o acest haiku: câte castane cad într-o clipă, câte au căzut în clipa de dinainte, în succesiunea de clipe de dinainte pentru ca acest ritm să fie semnificativ? Una, niciuna, câteva, nu contează deoarece această frecvenţă este aleatorie. Ca să ne impresioneze faptul că netulburate cad castanele ar fi trebuit să existe un ritm cunoscut ca să putem distinge tulburarea şi netulburarea lui. Cântecul mierlei şi al greierilor este repetitiv şi autorii au fost mai generoşi cu timpul, nu s-au oprit la clipă. Mai cu seamă cred ca trăirea lor a fost mai autentică, mai profundă, calităţi pe care este de sperat că cei ce judecă un poem le vor recunoaşte oprindu-se mai îndelung asupra fiecărui haiku. Acest exerciţiu este recomandat în special în cazul creaţiei proprii: după ce haiku-ul este scris, peste o zi-două, autorii e bine să arunce asupra lui privirea detaşată a criticului şi să persevereze în a căuta „cuvântul ce exprimă adevărul” după cum minunat s-a chinuit şi a spus-o Eminescu şi să nu se oprească până nu-l găsesc.



Corneliu Traian Atanasiu:



Bătrân lustragiu –

mai răspunde luminii

doar o castană


Primul vers evocă o figură aproape dispărută în peisajul urban de astăzi. Unii nu l-au mai întîlnit doar ca o ciudăţenie a filmelor de altădată. Ambiţia şi orgoliul profesional al lustragiului era ca botinele să prindă glanţ, să strălucească precum o oglindă care reflectă lumina. De aici şi tristeţea lui în faţa deprecierii şi dispariţiei meseriei, a indiferenţei şi neglijenţei oamenilor care umblă cu încălţămintea murdară prin zloata toamnei (o vîrstă care i se potriveşte nu doar lui ci şi meseriei apuse). Singura satisfacţie a lustragiului prin glodul toamnei este strălucirea de neîntinat a castanelor goale. Ele n-au trădat încă lumina. Nu e exclus ca bătrînul lustragiu să fie, în alt plan al poemului, şi acel deus otiosus care (chiar acum am găsit aceste versuri pe net): Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, / încât a lăsat-o să fie... / Cu tristeţe şi cu bucurie… Trădînd sau crezînd.



*



Ghimpii la pământ -

în toată goliciunea

castana coaptă


Iată o frumoasă alegorie. Pînă să se coacă, fructul şi-a arătat constant, cu o cochetărie feminină a refuzului, doar ghimpii. Odată împlinit sorocul, castana se dezbracă de ţepi şi se oferă privirilor în toată strălucirea goliciunii sale. Nuditatea este astfel o mărturisire a consimţirii finale, castană cade, cînd sentimentul s-a copt, la aşternut de frunză. Gata să-şi îndeplinească menirea de a perpetua specia.



*



Cerul înstelat –

în căuşul palmelor

castane fierbinţi


Între stelele reci şi castanele fierbinţi, nepomenit explicit, se află omul. Înfrigurarea siderală şi palmele dogorite sînt deopotrivă aspiraţiile, împlinirile şi nostalgiile sale. Şi, ronţăind castane, cerul coboară parcă o leacă să le simtă aroma.



*



Castane coapte -

bunicul mă adoarme

cu acelaşi basm


De la Proust încoace, avem un model aproape teoretizat al senzaţiei care ne retrimite în căutarea timpului pierdut. Mirosul de castane coapte e la fel de puternic şi de eficace ca gustul de-acum reputat al madlenei. Vremea copilăriei se revarsă dintr-o castană coaptă cu basmele ei cu tot. Este aici, în poala bunicului.



*



Ziua recoltei –

copiii cu castane

în buzunare


Nimic mai simplu şi mai edificator. Puse-n balanţă cele două accepţii ale sărbătorii: aceea a festivităţii consemnate, mereu la aceeaşi dată, în calendar şi aceea bucuriei itinerante răznită din calendar. Aceea a roadelor care vor umple cămările şi burţile şi aceea a castanelor care vor rupe buzunarele. Aceea a lumii aşezate, chibzuite şi căpătuite şi aceea a copilăriei fără griji, dar doldora de candoare. Fiecare cu recolata şi cu sărbătoarea ei.



*



chiar şi viermele

savurează toamna –

castane găurite


E vorba de plăceri mai rafinate care aproape că frizează perversiunea. Savoarea toamnei, dincolo de faptul că e anotimpul roadelor, ţine de un anume gust estetic uşor masochist. Bucuria coloristică a degradeului şi degradării, gustul pentru vremea vitregă, pentru asprimea vîntului şi biciuirea ploii, pentru însingurarea în miezul (adesea senin) al ceţii sînt mai puţin răspîndite în lumea civilizată şi par la fel de parazitare ca gustul ciudat al viermelui care ignoră fructele zemoase pentru amăreala castanei.



*



peste arici

se scutura castanul -

care pe care?


O viziune bizară, în care imaginea, mai curînd închipuită, pune totuşi la lucru, uşor suprarealist, candoarea gîndului copilărit. Dar oare nu-i o problemă urgentă, la fel ca cele vizate de întrebările copilului pe care nimeni şi nimic nu i le poate istovi? Care-i mai tare, leul sau tigrul? Încearcă să-i explici copilului că tigrul şi leul au areale diferite, trăiesc unul pe un continent şi altul pe celălalt. Că, şi dacă s-ar afla faţă-n faţă, din prudenţă s-ar ocoli sau doar s-ar ameninţa fără să se încaiere. Degeaba – amîndoi au ţepi!



*



Şir de castani

în concert de percuţie –

opera toamnei


O viziune merituaoasă care pune în paralel lucrarea toamnei cu opera omului. Jocul de cuvinte salvează oarecum echivalenţa şi comparaţia presupusă între cele două imagini. Poate un pic pleonastică sau redundantă apariţia a trei cuvinte care se referă la muzică: concert, percuţie, operă.



Un comentariu:

adaghika spunea...

Am găsit în cartea lui Makoto Ueda “ Basho”, un haiku tradus astfel: At night, quietly/A worm in the moonlight/Digs into a chestnut ( în română ar putea suna: “Noaptea, încet/sub razele lunii, un vierme/Sapă într-o castană”) cu menţiunea autorului -“Luna din cea de-a Treisprezecea Zi a Lunii a Noua”. Ueda comentează astfel : “ Curioasa legatură dintre o castană şi luna din a 13-a zi a lunii a noua, tradiţional numită Luna Castanei, cântăreşte foarte puţin in aprecierea inţelesului general al poemului. Dacă nu luăm in considerare titlul, pentru a stabili legatura, constatăm că este un poem minunat care redă tăcerea absolută a nopţii de toamnă, in pădure, sub razele lunii. Tot el ne spune că “ elementul comic este redus atât de mult incât pare să fie aproape inexistent” – făcând referire la stilul parodic al Şcolii Danrin în tratarea temelor tradiţionale din renga. Faptul că mica vietate îndrăzneşte să atingă ceea ce era de drept consacrat acelei Luni, trece aproape neobservat tocmai datorită modului în care Basho reprezintă această acţiune. Luna din a treisprezecea zi este luna plină din septembrie celebrată de aristocraţie încă din perioada Heian, printr-un festival special. Viermele roade încet, ascuns în fruct. Ce ironie, cum poate cineva să tulbure măreţia acestui tsukimi –un adevărat ritual cu îndelungată tradiţie ? Acesta este elementul de umor menţionat de Makoto Ueda. Dar de ce pare să fie “ aproape inexistent”? Pentru că, Basho este el însuşi, dincolo de ironie, captiv al vrajei acestei luni: puternica lumină a lunii pline de toamnă stăpâneşte întreaga suflare, acţiunea micii vietăţi, nu poate să se petreacă decât „în tăcere”, în linişte; singura mişcare posibilă nu se poate desfăşura decât la un nivel minim- aceea a viermelui neauzit şi nevăzut. Lipsa sunetului din această mişcare nu face decât să adâncească expresia frumuseţii lunii pline de toamnă. Ce s-a întâmplat după trei sute de ani cu acest minunat haiku ? Haiku-ul a ajuns printr-o traducere – sub ochii cititorului occidental care a observat că viermele, micul pervers nediferenţiator, roade tot, sistematic, nesimţitor la culorile toamnei, la luna strălucitoare; el savurează pantagruelic; din cauza aceasta luna nici nu mai există ,nu mai există nici prunele zemoase nici asceticele gutui. După trei sute de ani, viermele a reuşit să înhaţe chiar şi ofranda lunii, dezlegând definitiv poetul de sub stăpânirea ei. În Occident.