„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 9 octombrie 2009

Întrebări şi răspunsuri

Un dialog (făcut în comentarii la comentariile lunii septembrie) care merită să fie citit separat de textul sub care a fost făcut.

*

Ioana Dinescu întreabă:

Adresez d-nei Manuela Miga rugamintea de a nu-mi lua in nume de rau faptul ca voi indrazni sa-mi exprim nedumeririle in legatura cu anumite comentarii facute de dansa la cateva dintre haiku-urile lunii septembrie. Ca incepator care s-a straduit sa inteleaga spiritul haiku-ului, traiesc de multe ori o stare de perplexitate cand citesc niste aprecieri care intra in coliziune cu ceea ce cred eu ca inseamna el.

O rog pe dansa sa inteleaga aceste comentarii ale mele la comentariile ei ca pe nevoia invatacelului de a fi luminat in nelamuririle sale, si nu ca pe o critica.

Haiku-ul nr. 4:

în aşteptare –
printre ştiuleţii culeşi
un biet şoricel

D-na Miga il comenteaza binevoitor, dand a intelege ca avem de-a face cu un haiku reusit. Din cate am inteles eu, cuvantul „biet” nu ar avea ce cauta intr-un haiku reusit: punctarea explicita, „dictarea” sentimentelor pe care trebuie sa le incerce cititorul prin epitete (figuri de stil) ca: biet, sarman, trist, etc. nu este in concordanta cu spiritul auster si retinut al h. Din punctul meu de vedere, creatia de mai sus – altfel reusita – este compromisa de ultimul vers.

Alta compozitie, nr. 14:

se-ntorc obosiţi
dar veseli de la cules –
care cu saci plini

mi se pare ca pacatuieste printr-o desavarsita platitudine. Am fost invatati ca dincolo de realitatea imediata prezentata intr-un haiku, mintea trebuie sa prinda acel „zvac”, cum spune Corneliu, acea portita asociativa prin care spiritul patrunde intr-o alta dimensiune. In h. de mai sus ni se prezinta niste culegatori obositi dar veseli, cu recolta in caruta. Ghicim bucuria solida a taranului care si-a facut datoria. Pentru mine lucrurile se opresc aici. Mai e ceva de ghicit/ simtit/ nuantat in poezioara de mai sus? In acelasi stil as putea oare numi haiku si o alcatuire de soiul:

vin obosita
dar multumita acasa –
pun muraturi

sau orice alte variatii pe aceeasi tema?

De asemenea, as vrea sa inteleg de ce despre un haiku de genul

cules de vie –
băiatul paznicului
cu ochii în lacrimi

se spune ca reuseste sa ne emotioneze fara a cadea in sentimentalism, dar nr. 52, de exemplu,

La azil, în parc -
bătrânii culeg din şotron
câte-o castană

nu este evidentiat in nici um fel. Personal, nu-mi pot da seama in ce consta superioritatea primului fata de al doilea. Din contra, tristetea unui batran (al nimanui, caci este la azil) care culege castane dintr-un sotron (aplecandu-se deci peste o copilarie demult apusa) mi se pare mult mai subtil emotionanta prin perspectiva „terminus”-ului, decat lacrimile copilului (trebuie sa fim tristi, caci e vorba de lacrimi!), care totusi va creste si va uita repede necazul cu strugurii.
Admit ca, probabil, nu detin toate instrumentele (cunostintele) care sa-mi permita o apreciere obiectiva valorii unui haiku. Inchei deci adresand din nou rugamintea de a mi se da argumente pe cazurile concrete.


Manuela Miga răspunde:

Vă mulţumesc că-mi daţi posibilitatea de a răspunde problemelor de care v-aţi împiedicat; presupun ca şi alţii au făcut-o fără a se deschide dialogului.


Iată argumente pe cazurile concrete, conform solicitării dvs. şi cu scuzele de rigoare pentru întârziere.


1. „Biet” este extras din context şi incriminat ca fiind un epitet, considerându-se că „ nu ar avea ce căuta într-un haiku reuşit”. A judeca un haiku nu este un simplu control de calitate la capătul liniei de producţie suprapunând regulile de care dispunem cu obiectul-haiku. Nu este o operaţie mecanică de numărare, măsurare a materialităţii cuvintelor (a kigo-urilor, silabelor, verbelor, epitetelor), ci, folosind o minte subţire, empatică şi sentimente delicate, experienţa de a rezona profund cu universul creat de ÎNTREGUL haiku, de reverberaţiile dintre TOATE cuvintele. Daca procedăm contabiliceşte, alcătuirea dvs.


vin obosită

dar mulţumită acasă –

pun murături


ar putea fi declarat un haiku reuşit pentru că are 17 silabe, doar un kigo – murături, doar un kireji, nu are figuri de stil.


Vă rog să recitiţi criteriile juriului şi să încercaţi să examinaţi haiku-ului ca pe un tot unitar. Necazul este că nu v-a emoţionat bietul şoricel şi nu aţi prins „zvâc”-ul. Să încercăm împreună! Reiau esenţialul din comentariul meu cu privire la abordarea tematică a respectivului haiku (împreună cu haiku-urile 12, 55, 54, el depăşeşte simpla descriere la care se rezumă prea multe altele) : „prezintă un cules în două registre, colorându-l emoţional pe cel de-al doilea, deoarece ne face să ne identificăm cu micul rozător”. Înţeleg că v-a fost dificil să vă identificaţi, pactizând cu un duşman imemorial, tocmai la vremea culesului: şoarecele este inamicul omului, cum să privim cu îngăduinţă faptul că şi pentru el a sosit aşteptata bucurie a culesului? Instinctul nostru sănătos ne îndeamnă să-l ucidem. Se pare că domesticirea pisicii este legată de calitatea ei de a vâna rozătoarele; corăbiile, pe vremuri, nu primeau permisul de a ieşi în larg până ce nu dovedeau prezenţa la bord a două pisici, dar orice metodă e bună: capcana, otrava... Şi totuşi, autorul haiku-ului a depăşit sentimentul de competitivitate şi s-a milostivit de şoricel acordându-i un epitet afectuos. Să considerăm, în bună tradiţie creştină, că şi şoarecele e făptura lui Dumnezeu şi are şi el dreptul la hrană, ori, dacă ne e la îndemână, să ne lăsăm în voia nobilului sentiment buddhist de respect şi compasiune pentru tot ceea ce există - animal, plantă. În shinto, religia iniţială a japonezilor, orice piatră, cascadă, floare, poate fi, permanent sau temporar, locuinţa unui kami (divinitate). Pornind de aici, putem să ne identificăm cu acest biet suflet care, învingându-şi teama de oameni, teama de moarte, încearcă să culeagă câteva boabe de porumb şi să-l privim cu bunăvoinţă fraternă. Am apreciat ca fiind elevat acest sentiment bazat pe conceptul de egalitate dintre creaturi şi am experimentat împreună cu un mărunţel bucuria celui de-al doilea cules. În mod tradiţional, la noi se lăsau pe câmp în mod obligatoriu roade neculese pentru ca şi săracii care nu aveau pământ, păsările cerului şi animalele să-şi aibă partea lor.


2. Haiku-ul 14 păcătuieşte printr-o desăvârşită platitudine spuneţi dvs. Iată ce spun eu mai făcând un pas în aprecierile mele care vizează un nou grup de haiku-uri (14, 15, 34 ) ce abordează direct sentimentele sezonale, noţiune de bază în înţelegerea haiku-ului clasic, ţintă majoră a comentariului meu asupra temei sezonale a culesului:” O mai profundă abordare a temei culesului prin exprimarea trăirilor sezonale (kisetsu, sentiment sezonal, din care se naşte kidai = temă sezonală, care se detaliază în kigo = cuvânt sezonal) o dovedeşte haiku-ul 14:


se-ntorc obosiţi

dar veseli de la cules –

care cu saci plini


Cu adevărat, în perioada culesului oamenii se bucură să-şi vadă în căruţă roadele muncii lor şi oboseala lor e veselă”. Transcris în integritatea sa, acest comentariu, după cum clar se vede, nu face aprecieri asupra valorii haiku-ului în sine.


3. Haiku-ul 12 în care vedem lacrimi în ochii băiatului paznicului pe mine mă emoţionează şi pe dvs. nu, considerând că e vorba de un regret superficial, de moment, „că va uita repede necazul cu strugurii”. Iată ce spun eu:” anticipând sfârşitul culesului, copilul ne face părtaşi la clipa în care tatăl lui va rămâne fără frumosul său „loc de muncă” şi el va trebui să-şi ia adio de la locul de joacă şi dulceaţa strugurilor”. Precizez gravitatea situaţiei pe care am simţit-o: e vorba de un bărbat care şi-a găsit o slujbă temporară de paznic al viei şi, la sfârşitul culesului care este exact timpul menţionat în haiku, va rămâne din nou pe drumuri cu băiatul său. Contrastul dintre sentimentele produse de cules şi aceasta dramă de familie este foarte mare şi exprimarea lui este lipsită de patetism ori dulcegării sentimentale.


4. Haiku-ul 52


La azil, în parc

bătrânii culeg din şotron

câte-o castană


ziceţi dvs. că „nu este evidenţiat în nici un fel”. Citez din comentariul meu paragraful unde am integrat respectivul haiku, loc în care le-am grupat pe cele ce au utilizat kigo-ul ca pe un cuvânt-cheie, transcriind aspectul grafic, fără sentimente sezonale: „Nu puţine dintre haiku-urile concursului din această primă lună de toamnă au dorit să facă o opţiune originală, nu s-au referit la kigo, la duhul noţiunii, ci doar la cuvânt în materialitatea sa şi i-au pus pe culegători să adune altceva decât roadele pământului: perle, raze şi flori de lună, ploi, rouă (tinerelul Ion, plasa păianjenului), vrăbii (autor, motanul!), grauri (semnatar, hoţii!), amintiri (un nostalgic), plumbi (oameni dintr-un tragic trecut), castane (bătrâni cu minţile rătăcite)...”.


Aparent şi parţial, sunt de acord cu una dintre imaginile pe care le alăturaţi acestui haiku : ”aplecându-se peste o copilărie demult apusă”. Cred şi eu că fiecărui membru al grupului de bătrâni îi e greu, la propriu, să se aplece (o fac pe rând doar pentru o castană căzută cu o clipă înainte pe desenul şotronului – e clar că nu vor decât să-şi cureţe terenul de joacă, restul castanelor nimerite pe alături nu-i interesează) şi au inventat, căzuţi cum sunt în boala copilăriei, un nou joc. Aceasta este cea mai închegată interpretare pe care o pot propune, dar este posibil ca autorul să fi dorit să exprime altceva şi să nu fi reuşit. Pentru mine modalitatea de abordare a subiectului - bătrâni dintr-un azil adunând câte-o castană – nu este deloc „subtil emoţionantă prin perspectiva terminus-ului” şi nici din vreo altă perspectivă, fiind doar o alăturare de cuvinte-imagini aglomerate artificial ce nu reuşesc să închege o structură coerentă, nemaipomenind de kireji-ul care este folosit pe post de virgulă.


Am ajuns la sfârşitul răspunsului meu sperând că m-am limitat la a vă oferi argumentele cerute pentru selecţia dvs. de nedumeriri în privinţa aprecierii unor haiku-uri extrase dintr-un comentariu general care şi-a propus să clarifice - pentru edificarea începătorilor - abordările diverse ale unei teme sezonale, valorizându-le pe cele care se plasau în fluxul natural al sentimentelor sezonale. Sper că acest comentariu la comentariul comentariului a aprofundat zonele de interes general puse în discuţie de dvs.


„Admit că, probabil, nu deţin toate instrumentele (cunoştinţele) care să-mi permită o apreciere obiectivă (a) valorii unui haiku” spuneţi dvs. Eu sunt mai modestă: de vreme ce şi oamenii de ştiinţă sunt nevoiţi să admită că toate experimentele ştiinţifice au o componentă subiectivă de neînlăturat nu văd cum să apreciez obiectiv un haiku. Interpretările haiku-ul lui Bashō au umplut şi cred că vor mai umple multe tomuri în situaţia în care nici măcar din punct de vedere gramatical nu se poate preciza: a fost o singură broască ori au fost mai multe? În privinţa deţinerii TUTUROR instrumentelor mă consider ajunsă abia la genunchiul broaştei.




Niciun comentariu: