„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 30 iulie 2009

Povestea unui haiku

Am primit de la cea care semnează mai jos rîndurile ce urmează. Mă bucur să le public pentru a fi citite de cei care, şi ei, simt apropierea de haiku drept o poveste, o aventură care împleteşte laolaltă firele vieţii, ale unei noi şi neaşteptate pasiuni, ale unui adevăr surprinzător pe care altfel nu reuşeau să-l atingă.



*



Am păşit încet, cu multă sfială, în această lume minunată a celor care scriu minipoeme ce pot cuprinde, uneori, o poveste de-o clipă, sau o viaţă întreagă.


Cu paşi mici, stângăcii şi încercări nereuşite, alegând din preţiosul meu timp liber, clipe de delectare. Prinsă de puţin timp în acest joc de cuvinte, la fiecare provocare lunară, am încercat să mă încadrez în tema propusă.


În această lună de iulie, cuvântul COASĂ, m-a dus cu gîndul imediat în lumea copilăriei, când părinţii mei se luptau cu fânul, pentru a asigura hrana animalelor ce trăiau în curtea familiei noastre, curte ce mi se părea pe atunci uriaşă. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, bătea coasa cu grijă, o pregătea pentru cositul fînului şi pleca dis de dimineaţă la câmp. Iubea nespus animalele şi munca câmpului.


Am compus mai multe minipoeme, dar nu mi se părea niciunul demn de un concurs.


bătându-şi coasa -

în gândul dimineţii

mecanizarea


noapte caldă -

fânul cosit ascunde

îndrăgostiţii


noapte de vară -

ce lungă-i aşteptarea

în fânul cosit


povestea verii -

peste brazda cosită

uitată ia


bătrânul cosaş

cărându-şi gândurile -

soare-n asfinţit


cosaşii pe câmp -

sunetul tălăngilor

în depărtare


nori negri pe cer-

nici azi nu mi se-arată

să merg la cosit


clipă de răgaz-

o coadă de năpârcă

pe lama coasei


Într-o seară, târziu, când somnul nu reuşea să ajungă la mine, mi-am amintit de tatăl meu, care, după ce familia noastră s-a mutat la oraş, a avut un accident nefericit , pierzându-şi capacitatea de muncă. (Într-un incendiu a suferit arsuri grave la mâini şi faţă). Stătea afară, sub un nuc uriaş şi citea tot ce-i cădea în mână. Cînd familia noastră pleca la muncă, ofta şi spunea cu un regret incomensurabil: de-aş mai avea şi eu puterea de altădată...


Coasa lui iubită, atârna ruginită într-un cui, la loc de cinste, în magazia de unelte, păstrând în ea atâtea amintiri dintr-o viaţă. Mereu a regretat că nu are un băiat, pe lângă cele cinci fete, pe care le-a iubit nespus de mult. Poate dorea, în adâncul sufletului, să-l înveţe din tainele şi frumuseţea pământului.


Din aceste amintiri frumoase şi dureroase în acelaşi timp, a rezultat compoziţia mea. Deşi am încercat să schimb sensul unui cuvânt, forma ei finală rămâne aceasta:


rugina coasei –

de-aş mai fi în putere

măcar o dată


Abia acum, pot să spun că am reuşit să înţeleg câte ceva, din uriaşa artă a poeziei haiku. Ştiu că mai am multe de descoperit, dar nu mă pot abţine şi recunosc cinstit că mă atrage ca o enigmă nedezlegată încă.


Vă mulţumesc pentru timpul acordat citirii acestei sincere mărturisiri şi vă doresc o zi frumoasă!


Cu multă simpatie şi respect,

Lucreţia Horvath (Speranţa Rubin)

11 iulie 2009



Niciun comentariu: