„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 31 iulie 2009

Povestea altui haiku

Nimic nu mă bucură mai mult ca aceste mici scrisori despre felul în care haiku-ul se împleteşte cu viaţa celor ce-l scriu. Cu cea prezentă sau cu cea venită din străfundul vremii. Doina Bogdan Wurm spune şi ea o poveste. Iat-o:

*




O să vă spun o povestioară...


Feţiţa din poză sunt eu la vârsta de 10-11 ani, poză făcută în satul deportaţilor, iar cealaltă poză in faţa "casei din Bărăgan", pe scaune bunicii din spre tată, între ei fratele mai mic, Cornel, în stânga tata, în dreapta un unchi, fără soţie, cu cetăţenia română, din Banatul iugoslav (acesta fiind motivul deportării, au fost cam 7 persoane cu acelaşi statut, care, pe acelaşi motiv, din Bărăgan , au fost duşi la Canal).


Mama, eu şi fratele mai mare nu suntem în poză. În momentul ridicării, mama a fost internată la Timişoara în spital, iar pe noi cei doi fraţi "ne-a răpit" cineva din Timişoara, ne-au adus la mama, dar după un an, descoperiţi (de fapt trădaţi de binevoitori), sub escortă, am ajuns acasă. Întregindu-se familia, am locuit şapte persoane într-o casă tip, simplă, adică o cameră 4x4 şi o bucătărioară 3x3.



Toţi mergeam la lucru, primăvara şi toamna, eu şi cel mare la adunat ciulini în grămezi şi dat foc, vara la cules bumbac, în nişte sorţuri uriaşe pentru noi copiii, cu multe compartimente, pentru puful copt şi curat, pentru cel îngălbenit, calitatea II-a, pentru capsule puţin desfăcute şi pentru cele necoapte, care fiind verzi erau cele mai grele.


Poate şirurile nu erau aşa lungi dar pentru mine, copil, mi se păreau fără sfârşit... poate pentru acest motiv am conceput poemul... poate mai puţin semnificativ pentru alţii...


Alb nemărginit -

culegând atât bumbac

văd negru în jur


Eram la cules prin arşiţa stepei, unchiul, pe nume Iordan, un bărbat frumos cam de 1,85-1,90, era alături şi mă mai ajuta pe rând, dar ajunsese mai repede la capăt, unde era "laitărul" cu apă, din lemn, cu cercuri de metal, foarte greu, din care apa se sugea printr-o fantă ingustă în relief... oamenii îl puteau ridica în sus, noi copiii îl imclinam doar...


Probabil setea, arşiţa, în momentul când Iordan a ridicat laitărul la gură, mi s-a părut că s-a lungit până la cer, apoi s-a făcut dintr-o dată mic, iar pentru mine TIMPUL S-A OPRIT IN LOC şi trasă de greutatea şorţului, m-am prăbuşit...


Acest sentiment m-a urmărit mereu. Pe sute de hectare cu fâneţe, pe lângă localnici, aveam echipe de maramureşeni la coasă, momentul gâlgâitului din ulciorul de argilă sau cofa de brad, era cel al TIMPULUI OPRIT, era o nemişcare, O NECLINTIRE... Pe măsură ce ieşeau cu brazda la capăt veneau la "adăpat" se auzea doar răsuflarea grea de oboseală, te izbea mirosul amestecat de iarbă tăiată şi sudoare în aşteptarea rândului... apoi doar gâlgâitul... mai rar sau mai precipitat, dar totdeauna potolind setea.


gîlgîie încet

apa rece din cofă –

cosaş neclintit


S-a făcut lungă povestioara. De regulă, poemele mele sunt trăiri autentice pe care încerc să le comprim in 3 versuri, talentul e însă, cel mai adesea, mai prejos decât evenimentul.


Doina Bărăgan-Lăţeşti



Niciun comentariu: