„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 29 iulie 2009

Comentariile juriului la poemele lunii iulie 2009



Manuela Miga



Cuvântul sezonal al lunii acesteia a propus o generoasă ofertă, ocrotind sub umbrela sa o insectă, o acţiune, pe cel ce o îndeplineşte şi unealta respectivă, care, în sintagmă, e o imagine a morţii.


Ingenios, haiku-ul 41, pune în scenă atotputernicia mirosului emanat de un exponat, prizonier în cutia sa transparentă: coasa-n vitrină – / miroase a fâneaţă / în tot muzeul. Cu un palier mai sus de parfumul ierbii ne duce haiku-ul 17 şi bine potrivitul “tare”: Mireasmă tare – / sub coasa ascuţită / duhul florilor.


Părăsind tărâmul impresiilor olfactive, ne mutăm în cel auditiv cu haiku-ul 49: faţă în faţă – / şarpele continuă / cântecul cosaşului. Acest neobişnuit duet e bine sprijinit de “continuă”, care introduce vocea a doua. Un alt duet, într-o octava superioară, amplificat şi în domeniul emoţional, îl găsim în haiku-ul 35: Şuierul coasei – / în aşteptarea ierbii / nici o revoltă. Resemnata atitudine a ierbii care se supune sorţii sale rezonează cu o trăire buddhistă a efemerului ori cu mohamedanul maktub, aşa a fost scris de Allah. Pare mai greu de acceptat dacă ne raportăm la ce ne închipuim noi, occidentalii, proiectând instinctul nostru de supravieţuire asupra nobilului regn verde a cărui generozitate ne-a ramas străină, deşi el suportă regnul animal + cel uman. Civilizaţiile tradiţionale, inclusiv cea românească, cunoşteau puterea lui de sacrificiu şi apelau la energia şi generozitatea copacilor pentru a transmite un mesaj, a spăla un păcat, iar copacii – trebuiau aleşi tineri, viguroşi – împlineau cererea fie şi cu preţul vieţii lor. Păstrându-ne în universul auditiv, găsim şi un şuier nefericit în poemul 5 care foloseşte un tipar eronat în care kireji stă pentru =, ceea ce urmează nefiind decât o definiţie (A = B): şuierul coasei – / cântecul de lebădă / al ierburilor. Dinamica haiku-ului provine din coliziunea a doua imagini distincte care duc la un nou înţeles, amintind astfel şi de originea sa – poemul în lanţ.


Există şi haiku-uri care reunesc natura cu sacrul; printre ele găsim un straniu şuier al coasei care se încăpăţânează să continue nerespectând invitaţia la reculegere din haiku-ul 38: toaca s-a oprit … şuierul coasei. Haiku-ul 53 propune o viziune a pioşeniei insectelor care preiau ştafeta ortodoxiei în absenţa oamenilor: ora vecerniei – / greierii se adună / în fânul cosit. O alăturare nefirească a unor imagini sacre cu unealta de lucru ne cotropeşte în haiku-ul 12: cu rânduială – / lângă icoane coasa / agăţată-n cui. Oare unde ne aflăm? Într-o cameră, pe peretele dinspre răsărit unde este locul obligatoriu al icoanelor (ce caută aici coasa, rămăsese un cui liber, ori …)? Care-i rânduiala? În realitate, această alăturare e neverosimilă. La nivel simbolic, mesajul pare a fi sacralitatea uneltei, dar alăturarea e forţată şi nu slujeşte intenţia; poate ne lămureşte autorul… E momentul să reamintim că haiku-ul trebuie să fie “viabil”, să funcţioneze întâi pe plan real, apoi simbolic. Nici aici kireji nu se justifică; ar putea fi, eventual, o virgulă.


Câteva haiku-uri asociază coasa cu obştescul sfârşit: în 35, îndată ce pe coasă a fost ţesută o aţă de păianjen (n-a apucat decât să înceapă pânza, pesemne) vine şi dricul, în 45 o coasă ruginită veghează la căpătâiul unui bătrân muribund (şi-o fi pus-o singur în lipsă de cruce, ori lumânare? moare pe câmp? nu, că n-ar fi ruginită coasa). Oricum, mi se pare excesiv de dulceag/amărui/sentimental, departe de profunzimea unei emoţii trăite cu inima, nu doar imaginată, de sobrietatea şi discreţia originară a haiku-ului. Jalea e şi mai mare în 31 când asistâm la venirea morţii cu coasa şi autorul nu mai poate îngâna decât “câtă durere”, desigur, după kireji.


Cu înţelepciune, cred eu, s-a aşezat coasa în mâna morţii, dar noi părem a uita că acţiunea cositului se face doar când “obiectul” a ajuns la starea de coacere, împlinire a ciclului seminţei care, putrezind, rodeşte înzecit, se întoarce, pe o spirală mai înaltă, la stadiul de sămânţă ce urmează a fi semănată în alt pământ. Cine a trăit bine, bine moare la timpul coacerii, iar cositul s-ar cuveni să fie prilej de bucurie. Durere este doar pentru cel ce nu şi-a împlinit rostul vieţii, n-a acceptat, n-a vrut să lucreze suferinţa şi truda rodirii. În plus, am motive să mă încred în delicateţea morţii care cu blândeţe ne păsuieşte.


câmp de grâu prea copt –

aşteptând semnalul meu

Doamna cu coasa



Corneliu Traian Atanasiu



Cîteva poeme pun o problemă de interes mai general cu privire la imagine. Imaginea nu se confundă, evident, cu realitatea. Ea este o reproducere, o reprezentare şi, pentru că mentalitatea cea mai uzuală cu ajutorul cărei vrem să o înţelegem face apel la modelul oglinzii, al oglindirii, o reflectare a unui obiect, a unui chip, a unei scene reale.


Imaginile sînt în capul, în sufletul, în mintea, uneori în inima noastră. Mecanismele psihologice prin care ele se formează sînt deosebit de complexe şi delicate, senzaţiile şi percepţiile de la care se porneşte fiind decisiv prelucrate. Conformitatea lor cu realitatea de la care s-a pornit se rezolvă cel mai adesea, în mod liniştitor, prin faptul că între oamenii din aceeaşi arie culturală există un consens.


Analogic, imaginile pot fi reproduse şi cu ajutorul sistemelor optice, auditive sau prin combinarea lor. Iar în ultima vreme şi digital. Impresia pe care o creează aceste reprezentări ale realităţii este pentru noi, oamenii civilizaţi, mult atenuată prin obişnuniţă, dar cei care iau contact cu ele prima oară le confundă adesea cu realitatea.


Imaginea care ne interesează în poezie este însă una care reprezintă o realitate premeditat deformată. Tendinţa imaginii artistice este de a nu mai fi doar o copie a realităţii, adăugînd înfăţişării pretextului real o viziune. O figură devine astfel un chip, o icoană, un simbol.


Un critic literar cam neglijat azi, Dumitru Caracostea, spunea referindu-se la figurile de stil aberante sau folosite fără rost: „O imagine este sau faţa unui destin sau gunoi literar”. Undeva în biblie (măcar într-una din traducerile ei), se incriminează faptul de a da diamante la porci. Ideea este la fel de limpede ca a strica orzul (menit, nu-i aşa, doar armăsarilor) pe gîşte. Chestiunea delicată, pe care am refăcut-o după ce am rîs cu lacrimi, este că traducătorii şi copiştii care s-au interpus între original şi ceea ce am citit eu n-au fost în stare să-şi închipuie absurditatea unei scene imaginate atît de artificial. Formularea corectă trebuie să fi fost să dai mărgăritare la porci, adică să laşi lăcrămioarele amestecate-n buruiana aruncată-n troaca porcilor.


Poezia occidentală foloseşte destul de des metafore forţate, artificioase pentru a exprima o discrepanţă. Oricine va înţelege că pîinea cu dinţi este o aluzie nevoalată la faptul că bunurile, pe care noi le producem şi care ar trebui să ne hrănească, reuşesc, datorită sistemului vicios, să ne înfulece ele viaţa.


Acelaşi lucru se poate comunica însă printr-o metaforă de o calitate superioară. În expresia grîu păzit de maci, resimţim, de data asta în imaginea firească, organică, vie a holdei rănite cu maci, că garantul calităţii recoltei pentru care trudim este totuşi o anume atitudine spirituală simbolizată de maci. Doar lujerul fraged, petala somnolentă fluturată-n adieri de vis, capsula plină de ispite opiacee – simboluri ale altor aspiraţii decît truda şi lupta cotidiană – salvează într-un mod indicibil calităţile nutritive ale pîinii. Şi noi, şi grîul ne nutrim parcă din ceva mai presus de firea bicisnică a robotelii curente.



*



Cîteva poeme, a căror intenţie rămîne valoroasă şi de netăgăduit, au forţat oarecum imaginea, făcînd-o mai greu de suprapus peste inventarul lumii reale (de astăzi). Aproape toate au supralicitat simbolul coasei ca o unealtă indispensabilă, aproape un alter ego al ţăranului.


Cu rânduială -

lângă icoane, coasa

agăţată-n cui


Evident că astăzi nu poţi vedea vreo casă în care, în cuie vecine, să fie şi coasa, şi icoana, dar, cu un pic de imaginaţie (bunica mea trăia încă într-un bordei), te poţi întoarce cu mintea, de ce nu şi cu sufletul, către vremurile destul de recente cînd se trăia într-o încăpere unică unde se îngăduia şi coasa, şi icoana, iar mieii se mai jucau cu copiii în aşternut. Sacrul icoanei nu este atît de exclusivist încît să repudieze coasa şi nici ţăranul nu-i un puritan. Cred că rînduiala era nu numai mai permisivă, dar, într-un fel, un pic mai generoasă decît gîndim/simţim noi azi.


rugina coasei -

de-aş mai fi în putere

măcar o dată


E un poem deosebit în care se resimte identificarea ţăranului beteag cu mîndria lui, coasa. În copilăria mea, cosaşii (profesionişti) erau o specie aparte, veneau de departe, erau tocmiţi pe bani serioşi şi lucrau, bineînţeles, zi lumină. Nu se confundau cu lucrătorii angajaţi pentru alte munci banale. Rugina coasei este şi a celui fără putere acum (asta era boala ţăranului, ruşinea neputinţei), nostalgia lui: să fie una cu unealta lucrătoare. Păcat de coasa care stă în cui şi rugineşte.


bătrânul cosaş

pe laviţa din tindă –

pârloagă-n izlaz


Aceeaşi idee a ruinării progresive pornind de la neputinţa bătrînului. Boala scoate omul din rosturile lui şi se extinde asupra celor pe care nu le mai poate îngriji.


bătrân muribund -
doar coasa ruginită
de veghe la cap

Neîndoilenic că nu trebuie să ne închipuim tabloul real. Coasa (ruginită) nu este nicidecum a morţii, ci este chiar tovarăşul său nedespărţit de drum prin viaţă. O fi bătrînul singur? Sau însoţirea, închipuită aici, arată o anume solidaritate în viaţă şi în moarte. Rugina coasei este doar o afecţiune prin simpatie.



*



Ora vecerniei –
greierii se-adun
ă
în fânul cosit


Pornind de la recuzita poemului, resimt doar chemarea unei religiozităţi difuze (necum a vreunei confesiuni canonice), a unei slujbe oficiate concertat doar de razele-n amurg, de ţîrîitul greierilor şi de mireasma ierbii proaspăt tăiate. Întrunirea sobornicească a acestor firave făpturi şi întruchipări este de ajuns pentru un serviciu divin.


Şuierul coasei -
în aşteptarea ierbii
nici o revoltă


Cineva, nu spun cine, amic al autorului, mi-a trimis o posibilă variantă a poemului: foşnetul ierbii / în aşteptarea coasei - / nicio revoltă. Într-adevăr, parcă aşteptarea noastră firească este ca după în aşteptarea să urmeze un dativ care să numească ce se aşteaptă şi nu un genitiv care să spună a cui este aşteptarea, cine aşteaptă. Şchiopătînd, cum nu-i place autorului, dau şi eu o variantă: Şuierul coasei - / în foşnetul ierbii / nici o revoltă.


Coasă-n vitrină -

miroase a fâneaţă

în tot muzeul


O performanţă de invidiat pentru muzeografi: un exponat însufleţit care schimbă atmosfera aşezămîntului.


gîlgîie încet

apa rece din cofă –

cosaş neclintit


Un gest în care timpul s-a oprit în loc. La sfîrşit de rînd, cosaşul savurează statuar o clipă de odihnă şi răcoare care ne aminteşte de un portret poetic de o complicitate ironică:


Şi cu plosca ridicată,

Zugrăvit pe cerul gol,

Popa capătă deodată

Măreţie de simbol.



Niciun comentariu: